SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, despre gândurile negrăite ale hulei

În cele dinainte am auzit că există un prea cumplit nepot al cumplitei rădăcini şi maici care e spurcata mândrie: este nepotul de negrăit al hulei.De aceea e de trebuință să-l aducem de față .

1).Căci nu e un vrăjmaş dintre cei de rând ,ci un vrăjmaş şi un războinic cu mult mai cumplit decât toti ,  şi lucrul acesta cel mai cumplit este ca nu se poate fi uşor de tâlcuit adică mărturisit si pus la stâlp în fața doctorului duhovnicesc.De aceea a şi născut de multe ori în multi deznădejdea ,rozând ,nelegiuitul ,ca un cariu in lemn, toată nădejdea lor. 

2)Acestui prea spurcat îi place de multe ori să batjocoreasca pe Domnul si cele ce se săvârsesc în însesi sfintele Liturghii şi în însuşi timpul înfricoşatelor Taine.Din acesta cunoastem în chip vădit că nu sufletul nostru este cel ce rosteste acele cuvinte nelegiuite,neîntelese si de negrăit în lăuntrul nostru, ci dracul urâte de Dumnezeu care a fost izgonit din ceruri,pentru că şi acolo căuta să împroaşte pe Dumnezeu cu hule.Dacă ar fi ale mele acele neruşinate şi necuviincioase cuvinte,cum m-aş inchina darului primindu-l ? Cum asi putea ocărâ si în acelasi timp, binecuvânta.

3)Acest amăgitor si de suflet strigător ne aduce adeseori la ieşirea din minti.Dar nici un alt gând nu e atât de greu de mărturisit ca acesta.De aceea de multe ori şi îmbătrâneste cu multi (îmbatrâneste cu multi ,pentru ca nu îl pot mărturisii si nimic ii ridicându se la Taina sfintei spovedanii.E prea evident si prea bun Domnul,ca el să îndrăznească să dea pe față gândul de bulă împotriva Lui.El însusi nu se poate decide sa-i dea credit serios,e un alt motiv pentru care nu îsi cred lor.) Căci nimic nu dă dracilor si gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră ca faptul de a le hrăni şi ascunde în inimă nemărturisite.Dar nimenea sa nu se socotească pe sine pricină gândurilor de hulă. Iar Domnul este cunoscător de inimi si ştie că nu sunt ale noastre aceste cuvinte şi gânduri,ci ale vrăjmasilor noştrii.

    4)Îmbătarea este o pricină a poticnirii, iar mândria ,o pricină a gândurilor necuviincioase. Dar cel ce se poticneste nu e vinovat de poticnire. Totusi se va pedepsi pentru ca s-a îmbătat.Când stăm la rugăciune ,se ridică şi alte gânduri necurate şi de-nespus. Dar stăruind în rugăciune,se retrag îndată Căci dracii nu obişnuiesc să lupte cu cei ce se luptă.

      5)Nu huleste nelegiuitul numai pe Dumnezeu si cele dumnezeieşti, ci rosteşte în noi şi unele cuvinte prea urâte şi necuviincioase,ca să părăsim rugăciunea,fie să deznădăjduim de noi însine şi aşa pe mulți i-a întrerupt de la rugăciune şi pe mulți i-a depărtat de la Taine.Trupurile unora le-a topit prin întristare,pe alții i-a istovit prin posturi acest rău şi neomenesc tiran şi nu le-a dat nici o clipă de odihnă, făcând aceasta nu numai cu cei din lume,  ci şi cu cei ce se îndeletnicesc cu viețuirea călugărească.  După aceea le insuflă gândul că nu vor avea parte de nici o mântuire şi-i face să se socotească mai de plâns şi mai nenorociți decât toți credincioşii şi decât păgânii înşişi .Cel ce e chinuit de gândul hulei şi voieşte să se izbăvească de el,să ştie sigur că nu sufletul lui e pricina acestor fel de gânduri,ci dracul necurat,care a zis odinioară către  Domnul: <<Acestea toate le voi da Ție, dacă căzând te vei inchina mie>>(Mt 4-9).De aceea disprețuindu-l pe el şi neluând nicidecum cele spuse de el ca măsură,să zicem”: <Mergi inapoia mea,satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina si lui singur voi sluji>>(Mt 4-10) si durerea să se întoarcă asupra capului tău;şi asupra creştetului tău să se pogoare hula ta în veacul de acum şi în cel viitor.Amin.
      Cel ce voieşte să lupte în afară de felul amintit cu dracul hulei, este asemenea celui ce încearcă să țină fulgerul în mâinile lui.Cum va putea să prindă,să se împotrivească,sau să bată pe cel ce intră în inima lui dindr-odată ca un vânt şi care aruncă cuvântul şi îndată dispare?

      6)Căci toți cei ce se războiesc stau şi luptă şi rămân multă vreme şi dau timp celui ce se luptă cu ei.Acesta însă nu.Ci îndată ce apare,se şi depărtează;şi îndată ce ne-a vorbit,s-a şi dus.
      Acest drac obisnuieste să se sălăşluiască în mintea celor mai simpli şi mai nevinovați, care sunt şi tulburați şi chinuiți mai tare decât altii. Dar în aceştia totul se întâmplă nu din închipuirea de sine,ci din pizma dracilor.


      7)Să încetăm să judecăm şi să osândim pe aproapele şi să nu ne temem de gândurile de hulă căci lucrul dintâi e pricina şi rădăcina celui de al doilea.Precum cel închis în casă aude cuvintele trecătorilor,dar nu vorbeşte cu ei, aşa şi sufletul ce petrece în sine însuşi auzind hulele dracului se tulbură,căci acela trece prin el.
      Cel ce dispretuieşte pe acesta s-a eliberat de patima Dacă însă cugetă că poate lupta cu el altfel,până la urmă este înfrânt.Căci cel ce voieşte să stăpânească duhurile cu cuvintele,este asemenea celui ce încuie vânturile. 

      Un călugăr sârguitor ,tulburat de acest drac,şi -a topit trupul cu posturi şi cu privegherea douăzeci de ani.Şi fiindcă n-a simțit prin acesta nici un folos,a plecat şi scriind patima sa pe o hârtie a predat-o unui bărbat sfânt,stând culcat pe fața  sa pentru ca nu putea să caute spre el. Când citi bătrânul,zâmbi,şi ridicând pe fratele îi zise:<<Pune fiule mâna ta pe grumazul meu >> şi făcând fratele acesta,zise marele bătrân:<<Pe grumazul meu va fi frate,acest păcat câți ani a zăcut şi câți va mai zace în tine Numai tu să nu mai ții seama de el>>(Este un argument important pentru mărturisire; cel ce mărturiseşte păcatele sale,primind asigurarea că de aici înainte nu mai răspunde el pentru sine,ci duhovnicul care i-a dat iertarea.Nu mai simte chinul pentru ele nici neputința de a nu le mai săvârşii.Iar duhovnicul răspunde pentru ca o face în numele Domnului.)Si m-a asigurat fratele că n-a ieşit din chilia bătrânului înainte de a fi mistuit patima. Acesta mi -a povestit-o cel ce a cercat-o,multumindu -i lui Dumnezeu. Cel ce a luat biruința adupra patimii a lepădat mândria.


      Sursa :SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL CUVÂNTUL XXIII DESPRE GÂNDURILE NEGRĂITE ALE HULEI.


      Mărturie de credinţă ortodoxă a părintelui Sava Lavriotul la Oradea. O demascare curajoasă a sinodului din Creta şi a oficializării ecumenismului globalizant.

      Conferinţa de la Oradea:

      Părinţii athoniţi au impresionat publicul orădean prin sinceritate, curaj şi smerenie. 

      Conferinţa de la Oradea:

      Părinţii athoniţi au impresionat publicul orădean prin sinceritate, curaj şi smerenie. 

      Monahii athoniţi au fost duminică (9 oct. 2016) seara la Oradea întâlnindu-se cu credincioşi ortodocşi din oraş. Într-o atmosferă autentic ortodoxă, monahii au mărturisit în duhul dragostei şi al smereniei învăţătura Bisericii aşa cum o făceau Sfinţii Părinţi în vremurile de restrişte. Participanţii i-au oprit pe monahi la ieşire pentru a mai pune întrebări legate de subiectul conferinţei, parcă nedorind să se despartă de ei. Bihorenii i-au asemănat pe monahii athoniţi cu Sfântul Visarion Sarai care a mărturisit prin satele din Ardeal îndemnându-i pe oameni la păstrarea dreptei credinţe în perioada uniatismului impus de Habsburgi.   Părintele Sava de la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte (însoţit de monahi de la schitul Prodromu) a conferenţiat orădenilor despre sinoadele din istoria Bisericii Ortodoxe şi mântuirea pe care Dumnezeu a lăsat-o celor care au botezul autentic. S-a discutat şi despre sinodul care recent a avut loc în Creta, sinod contestat de către o parte însemnată a pleromei Bisericii Ortodoxe, dar şi de câteva patriarhii autocefale. Despre acest sinod IPS Hierotheos Vlachos a făcut referiri teologice care urmează să fie traduse şi în limba română. Prin aceste studii, mitropolitul grec arată devierile de la dreapta credinţă şi caracterul apostat al lucrărilor respectivului sinod. În acest context, părintele Sava Lavriotul amintea că „În istoria Bisericii noastre au existat mai multe sinoade la care, deşi au participat episcopi ortodocşi, conţinutul lor nu a fost ortodox. După studierea documentelor de la acest sinod s-a constatat că acesta nu a fost unul ortodox ci unul tâlhăresc”. Monahul athonit exemplifică câteva motive pentru care numeşte acest sinod tâlhăresc: acceptarea ereticilor (catolici şi protestanţi) ca biserici, neadoptarea tradiţiei patristice, procedurile organizării şi adoptării documentelor finale ale sinodului şi altele. S-a mai amintit că „Este singurul sinod care nu a condamnat vreo erezie, ci chiar dimpotrivă le acceptă prin câteva articole dintre care şi articolul 6”, referindu-se la documentul cel mai controversat intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”.

           Invitaţii conferinţei au vorbit şi despre unirea bisericilor pe care o pregăteşte sinodul din Creta: „Unirea Bisericii nu este o unire în duhul ortodox. Şi noi vrem o unire şi ne rugăm pentru asta, dar să fie în duhul Sfinţilor Părinţi şi cei care s-au rupt să revină în Biserica de unde au plecat”. În acest sens s-a menţionat că prin sinodul din Creta s-a întărit aderarea Bisericii Ortodoxe la platforma protestantă numită „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB). Ideile protagoniştilor acestui sinod, cei doi ierarhi ecumenişti, IPS Ziziulas al Pergamului şi ale patriarhului Bartolomeu de la Constantinopol, au fost regăsite în mare parte în deciziile finale: ecumenismul la nivelul familiei, teoria ramificaţiilor, teoria baptismală, oferirea posibilităţii schimbării posturilor conform unor decizii locale şi alte argumente teologice referitor la subiect.

            Despre intenţiile şi motivaţiile patriarhului Bartolomeu de a schimba canoanele Bisericii Ortodoxe, detalii în limba romana se pot găsi aici: 

      http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2016/08/de-la-athenagora-la-bartolomeu-pe-calea.html


           În prezentarea sa, monahul Sava Lavriotul a amintit că una dintre noutăţile aduse de acest sinod în istoria Bisericii este impunerea silită a deciziilor luate de către participanţii în Creta prin articolul 22, mult contestat de către o parte a pleromei Bisericii. Prin acest articol, cei care se împotrivesc deciziilor ecumeniste sunt consideraţi schismatici, chiar dacă rămân membri ai Bisericii Ortodoxe nedorind să părăsească Biserica.
           În contradicţie cu tema principală a sinodului din Creta, invitaţii susţin că într-un sinod de asemenea anvergură trebuiau discutate probleme importante ale Bisericii în contextul zilelor noastre cum ar fi: New Age, ezoterism, masonerie, secularism şi altele care sapă la temelia învăţăturii ortodoxe: „Aceste subiecte – spun monahii athoniţi – au fost evitate cu desăvârşire de către ierarhii care au mers în Creta. Chiar dimpotrivă au deschis uşile Bisericii spre concepţiile religioase globaliste”.
           În încheierea cuvântării, monahul Lavriot a făcut o comparaţie între sinoadele din vechime şi acest sinod, citind şi din Enciclica celor patru patriarhi din 1848, care aveau o poziţie fermă în apărarea ortodoxiei, total diferită cu patriarhii actuali care au semnat în Creta. Astfel părintele Sava spunea: „Unde se schimbă învăţătura se schimbă şi credinţa, iar erezia este blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Credinţa nu avem voie să o schimbăm. Trebuie să o lăsăm urmaşilor noştri fără să schimbăm nimic”.
           Între întrebările din sală (scris şi verbal) s-a evidenţiat interes faţă de subiectul autorităţii duhovniceşti cum ar fi al PS Longhin Jar, episcop de Bănceni, de naţionalitate română, dar şi legat de validarea botezului la eretici, autoritatea ierarhilor şi lucrarea harului la aceştia în condiţiile căderii lor în apostazie, mântuirea în Biserica Ortodoxă şi altele. În continuare vom puncta câteva dintre răspunsurile invitaţilor (detalii se vor putea găsi direct din înregistrările video):
      –       PS Longhin este om duhovnicesc şi mărturisitor. Din punct de vedere canonic a luat o decizie corectă.

      –        Botezul eretic nu trebuie recunoscut chiar dacă e în numele Sfintei Treimi pentru că este eretic: „Sfântul Nicodim Aghioritul spune că botezul latinilor nu este valid. Nu are har. Dacă un papistaş vrea să vină la ortodoxie trebuie să se boteze. Ei nu au Botez, au stropire”. La una dintre întrebări părintele Sava face o diferenţiere între botezul din necesitate, în caz de prigoană sau conjuncturi dificile în care botezul nu poate fi administrat canonic, şi vremurile de pace în Biserică când nu sunt motive canonice să se generalizeze excepţiile, din comoditate sau influienţe străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe.

      –          „Ierarhii care au participat la sinod au har, din moment ce încă nu au fost caterisiţi”

      –         „Au existat mulţi episcopi eretici. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă lumea i-ar fi urmat. Unde un episcop mărturiseşte Adevărul acolo este Biserica”.

      –         „Să nu avem răutate, să nu fim fanatici, să mărturisim din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oamenii care caută Adevărul”

      –         Despre tăcerea preoţilor în biserici spune că aceasta rămâne la conştiinţa fiecăruia: „Sinodul ne obligă să recunoaştem ecumenismul oficial. Preoţii ar trebui să nu recunoască acest sinod, să-l respingă”

               „Cerem un alt sinod care să condamne acest sinod eretic”.

      –     Referitor la nepomenirea ierarhilor care au mărturisit ecumenismul, prin viu grai, fapte şi semnătură, parintele Sava spune că aceasta este o măsură de apărare a credinţei şi delimitare de erezie: „Să o facem în scop mărturisitor. Preoţii care pomenesc ierarhii eretici admit ca erezia ierarhului respectiv să se răsfrângă şi asupra credincioşilor pe care îi păstoreşte, iar aceştia, în timp vor adopta şi ei aceste erezii”. Monahii atoniţi au amintit şi de canoanele bisericeşti explicând în ce condiţii se poate opri pomenirea superiorilor ierarhici. În acest sens a amintit de canonul 15 de la sinodul I-II (anul 861) al Sfântului Fotie cel Mare, patriarh al Constantinopolului.

      –       „Dumnezeu vrea mântuirea tuturor. Dumnezeu dă posibilitatea tuturor să se mântuiască. În Sfânta Evanghelie spune că cine nu se botează nu se poate mântui. Hristos a dat posibilitatea tuturor să se boteze ortodox. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră”

      –     „Principiul de primat papal în Biserica Ortodoxă a fost introdus de episcopul Ziziulas al Pergamului, o teologie papistă, nepatristică. În mare parte ideile lui au fost regăsite în documentele finale semnate de unii ierarhi care au participat în Creta”. Acest principiu al primatului patriarhilor se regăseşte şi în unele articole a documentului „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” fiind unul dintre motivele pentru care papa Francisc a felicitat lucrările sinodului din Creta. (Menţionăm că la lucrările acestui sinod au participat, ca observatori, reprezentanţi ai Vaticanului şi a unor secte protestante –n.n.)

      –          „Acest sinod este legat de conceptul de globalizare, de o nouă ordine mondială, de antihrist”.

      –         „Nu locul, ci fapta ne mântuieşte”.

      –         „Sinodul a fost pus la cale de către CIA (serviciile secrete americane)”.

      –       A vorbit şi despre prigoana celor care se împotrivesc sinodului din Creta: „Cei care se împotrivesc sunt pe calea cea bună. Cei care acceptă nu au dovezi teologice. De aceea, în loc să dea răspuns concret, aruncă cu noroi în noi spunând că suntem fanatici, extermişti, schismatici. PS Longhin e denigrat deşi are o viaţă sfântă”.

      –         „Schisma o crează cei care au schimbat dogmele”

      –         „Mărturisirea credinţei este obligatorie. Pentru asta nu e nevoie de binecuvântare”.

      –       „Suntem într-o epocă în care doar ortodocşii sunt prigoniţi. Toţi ceilalţi au drepturi, dar noi nu”.

      –         „Până la o condamnare oficială, putem merge la slujbe unde sunt pomeniţi ierarhi eretici”.

      –    „Hristos este dragoste şi Adevăr. Să iubim întreaga lume, dar în Duhul Adevărului, nu să schimbăm adevărul pentru o dragoste privită cu ochi lumeşti. Chiar de ne vor numi fanatici, extremişti sau schismatici. Noi trebuie să spunem Adevărul din dragoste pentru Hristos!”.
           Reprezentanţii ASTRADROM aflaţi la locul evenimentului au anunţat că există o scrisoare adresată Sinodului BOR şi episcopului locului prin care se cere o revizuire a deciziilor delegaţiei române prezente în Creta. Scrisoarea este susţinută de credincioşi ortodocşi din Eparhia Oradiei prin semnătură. Tabelele de semnături vor fi înaintate public conducerii Episcopiei Oradiei. Până în prezent s-a depăşit numărul de 1.000 de semnatari.
           Săptămâna care urmează, părinţii athoniţi vor merge la Piatra Neamţ (marţi), Iaşi (miercuri), Roman (joi), Braşov (vineri) şi Bucureşti (sâmbătă). Duminică se vor întoarce în Grecia, mergând la mănăstirile lor din Sfântul Munte Athos. Părinţii români au adus cu ei binecuvântarea lui gheronda Gavriil (urmaş al părintelui Paisie Aghioritul), al părintelui Iulian de la Prodromu şi a altor părinţi athoniţi, mari duhovnici ai Athosului, care au decis să mărturisească Adevărul lui Hristos, acum în vremurile când ni se impune „tăcere”. Referitor la aceasta doresc să fac remarca unei doctoriţe aflate în sală, care la sfârşitul conferinţei mi-a spus: „Dacă nu-l mai avem pe părintele Iustin Parvu, Dumnezeu ne trimite alţi părinţi din afară”.
      prof. Cristian Marc
      Din paretea organizatorilor de la Oradea:

      Datorită faptului că sala a fost plină, unii dintre cei care au dorit să participe la conferinţă nu au reuşit să intre. Numărul participanţilor fiind peste aşteptările noastre şi posibilităţile financiare pentru închirierea unei săli mai mari au fost motivele pentru care am ales această sală. Ne cerem scuze, şi promitem că, în curând vom pune pe internet înregistrarea integrală a conferinţei. Părinţii athoniţi au promis că vor mai veni la Oradea. Pe viitor vom încerca să găsim posibilităţi de a obţine o sală mai încăpătoare. Mulţumim pentru înţelegere.

      Sursa

      Conştiinţa ortodoxă – duşmanul de moarte al ecumeniştilor

      După recentul Sinod din Creta şi mai ales după reacţiile fireşti faţă de hotărârile acestuia, a început un nou val de propagandă, mai puternică şi mai vicleană ca odinioară. Putem observa cum canalele informaţionale ecumeniste, precum şi unele care în continuare au tupeul să se considere „conservatoare”, promovează foarte agresiv ideea de „unitate cu orice preţ”, care, de altfel, reprezintă chintesenţa ecumenismului.
      Reacţiile faţă de hotărârile eretice din Creta sunt dictate întâi de toate de conştiinţa ortodoxă, care ne spune că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, că „de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3:10), că „dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1:9).
      Dar tocmai această reacţie firească a conştiinţei creştinului de rând se încearcă a fi adormită, căci anume ea este duşmanul cel mai mare al ecumenismului. Căci ce suflet credincios va îngădui schimonosirea învăţăturii despre Biserică, cea care ne este leagăn şi alinare, stâlp al adevărului şi izvor de mântuire, cel mai îndrăgit şi scump sălaş al sufletului nostru?
      Conştiinţa ne spune că în Biserica lui Hristos nu pot coexista două credinţe diferite, una ortodoxă şi una ecumenistă. Cu toate acestea auzim voci pentru care această unitate întru minciună este unica soluţie, iar respingerea acestei urâciuni este schismă, radicalism şi zelotism. Ecleziologia lor într-un final ne duce la concluzia că ecumeniştii sunt reperul în Biserică, iar noi ne aflăm în Biserică doar în măsura în care ne alăturăm ecumeniştilor, deci unitatea cu ei trebuie păstrată cu orice preţ.
      Întrebarea este: dacă Bartolomeu, sau Daniel, sau Kirill, sau alţi ecumenişti pot fi pomeniţi la sfintele slujbe, iar împărtăşirea cu ei nu ne primejduieşte în nici un chip mântuirea, atunci de ce nu ar putea fi pomenit şi alături de ei şi papa Romei, arhiepiscopul de Canterbury sau catolicosul monofizit al armenilor?… Conştiinţa mutilată care îi va accepta pe primii, cu siguranţă îi va accepta şi pe cei din urmă. Să nu dea Domnul!

      Andrei Creacico

      Sursa

      Unica osîndire îngăduită

      Arhimandritul Serafim Alexiev, 1912-1993
      Preluăm un text mai vechi al vrednicului de pomenire arhimandrit Serafim Alexiev, apologet al ecleziologiei Bisericii Ortodoxe şi ucenic al Sfîntului Ierarh Serafim Sobolev, de curînd canonizat şi de Biserica Ortodoxă Rusă (BORu PM), însă cinstit ca sfînt deja de mulţi ani de bulgarii şi ruşii ortodocşi din exil. Asemeni duhovnicului său iubit, ce a luptat pentru păstrarea calendarului bisericesc (în limbaj lumesc – stilul vechi) în BORu şi pentru neparticiparea Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al „bisericilor”, lucru hotărît la Sinodul din 1948 de la Moscova şi păstrat pînă în anii ’60 ai secolului XX, arhimandritul Serafim Alexiev a scos la lumină lucrările Sfinţilor Părinţi, apărînd cu cuvîntul acestora adevărata învăţătura a Bisericii celei Una în faţa ecumenismului tot mai ameninţător, demascîndu-i pe ecumenişti şi intenţiile lor.
      În contextul ultimelor evenimente ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară mai ales după „sinodul” din Creta, sîntem siguri că cuvintele arhimandritului vor călăuzi şi vor încuraja bunele intenţii în lupta cea bună şi vor menţine trează conştiinţa ortodoxă. Sublinierile aparţin redacţiei.
      Unica osîndire îngăduită

      Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

      În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

      Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950

      Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.
      Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).
      Către ceilalţi însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci cu multă luare-aminte, critici şi fără de împăcare. Sfîn­tul Apostol Pavel, care ne învaţă de fi­ecare dată să nu defăimăm pe semenii noştri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i dispreţuim, ci cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată foarte aspru cînd se pune pro­blema celor ce greşesc împotriva curăţiei credinţei. Îngrijorat părinteşte pentru cei neputincioşi (vezi I Tesal. 2, 7-8) şi recomandînd purtări mîngîietoare că­tre fraţi (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor: Păziţi-vă de cîini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios faţă de învăţătorii cei mincinoşi? Pentru că, fără discuţie, învăţăturile ce­le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernămînt către ei şi împlinirea unor asemenea învăţături duc la pieirea veşnică. Neputin­ţele morale pot uneori să slujească pen­tru smerirea omului şi conducerea lui către mîntuire întru Domnul prin po­căinţa cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.
      Nicăieri în Sfînta Scriptură nu întîl­nim indicaţii că am putea să iertăm pă­catele împotriva credinţei poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greşesc împotriva noas­tră din pricina neputinţei omeneşti. Cei ce păcătuiesc împotriva credinţei or­todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu, şi nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, şi nu păre­rile oamenilor obişnuiţi. De aceea s-a spus: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei care greşesc, este foarte as­pră faţă de eretici. După chemarea repe­tată spre venirea în fire şi pocăinţă, prin refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînţelepţi şi îndîrjiţi, stricători ai adevă­rurilor dumnezeieşti. Cei ce păcătuiesc din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar­ţin organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), şi s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit min­cinos şi tatăl minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nici o părtăşie între lumină şi în­tuneric, tot astfel nu poate să existe nici o părtăşie bisericească de rugăciune şi de Taine între creştinul ortodox şi ere­tic. Căci primul, deşi păcătos, din toa­tă inima a îmbrăţişat dogmele revela­te, s-a smerit înaintea acestora, trăieşte şi se mîntuieşte prin acestea, în timp ce ultimul este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care şi piere.
      Ce este erezia? Învăţătura mincinoa­să care, mai puţin ori mai mult, denatu­rează adevărata învăţătură dumnezeias­că şi lucrează cu viclenie să o schimbe şi chiar să se înalţe în locul ei. Adevăruri­le de credinţă ne-au fost revelate o dată pentru totdeauna (vezi Iuda 1, 3) de Dumnezeu! Iar eresurile sînt născoci­rea diavolului, care năzuieşte să seme­ne sămînţa discordiei în inimile oame­nilor şi să-i rupă de la Dumnezeu, să-i dezbine, să-i facă să se certe între ei şi astfel să-i stăpînească. Adevărul con­duce către Dumnezeu. El ne învaţă să mărturisim Sfînta Treime: să ne închi­năm lui Dumnezeu-Tatăl, Fiului Său Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pămînt să ne răscumpere din păcatele noastre, şi de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevă­rului (vezi In 15, 26) şi Care ne învaţă la orice adevăr (vezi In 16, 13). Revelaţia, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, re­prezintă dreptatea şi adevărul desăvîrşit (Ps. 118, 38). De aceea, ele ne îndatorea­ză aşa de mult! Viaţa veşnică se dobîn­deşte prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu Celui Unul şi a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17, 3), şi nu prin împotrivirea la Adevăr. Despre Cu­vîntul lui Dumnezeu s-a spus că este Cuvîntul Adevărului (Efes. 1, 13). Acest Adevăr sfinţeşte (vezi In 17,17), iar rătă­cirea, ca rod al duhului întunecat al ră­utăţii, întunecă şi pierde pe om.
      Ca să ne ferească de o asemenea pierzanie, sfîntul Apostol Pavel, insu­flat de Sfîntul Duh, scrie: Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o! Depărtaţi-vă de ei! (Rom. 16, 17) Din aceeaşi pricină, canoanele aposto­lice ne interzic foarte aspru părtăşia la rugăciune cu ereticii, poruncind: Dacă cineva se roagă cu cel ce nu are părtăşie cu Biserica, fie chiar şi în casa lui, să fie afuri­sit! (Canoanele Sfinţilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).
      Sinoadele a Toată Lumea şi cele Locale ale Sfin­tei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importantă sarcină a lor să păzească moştenirea învăţăturii apostolice fără pată faţă de eresuri (vezi I Tim. 6, 3). Ele au impus ereticilor să se smerească îna­intea adevărului dumnezeiesc păstrat în Biserică şi să se lepede de învăţătura lor cea mincinoasă. În caz de împotrivi­re, Biserica i-a excomunicat (anatemizat), cu scopul de a-i face să-şi vină în fire şi de a-i învă­ţa să nu hulească (I Tim. 1, 20).
      Unora, o asemenea atitudine a Bise­ricii lui Hristos poate să le pară foarte „dură”. Însă Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contră, plină de iubire. Plină de iubire şi către eretici, şi către fiii Ei credincioşi. Prin excomunicarea ce­lor ce s-au abătut de la adevăr, Ea a fă­cut o ultimă şi măreaţă încercare să-i înţelepţească, oferindu-le posibilitatea ca, în urma excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. Iar către adevăraţii Ei fii, aceasta a fost plină de grijă, păzindu-i de eresu­rile pierzătoare. Aspră ar fi fost Ea că­tre fiii săi dacă nu i-ar fi ferit de plaga cea aducătoare de moarte a eresurilor şi dacă i-ar fi lăsat în braţele satanei. Că­ci se ştie că eresul, ca născocire a dia­volului, duce la iad. Procedînd cu asprime către eretici, Biserica a urmă­rit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neîndreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş! (Mt. 18, 17)
      Aceste principii de veacuri ale Biseri­cii, păstrate cu sfinţenie pînă de curînd, sînt încălcate astăzi de către o mulţi­me de creştini ortodocşi, sub influen­ţa rătăcirilor moderne şi mai cu seamă a aşa-numitei mişcări ecumenice, înfi­inţată de Consiliul Mondial al Biserici­lor. Această mişcare este la temelia ei de origine protestantă. Cu ea colaborează strîns şi romano-catolicismul, chiar da­că, din considerente tactice, acesta, pînă astăzi, în mod formal, nu intră în aceas­tă comunitate ecumenică. La ea partici­pă aproape toate sectele şi eresurile din lumea de astăzi, care se autointitulează în chip cu totul nedrept — „biserici”. Ecumenismul pretinde că poate să unească pe ortodocşi cu ereticii şi chiar cu cei de alte religii. Sub influenţa lor şi sub influenţa spiritului umanismului înşelă­tor al lumii de astăzi, mulţi spun acum: „Ce rău este în faptul ca toţi credincio­şii de pe pămînt să se unească şi să în­ceteze să se mai certe între ei?”
      Argumentul este la înfăţişare foarte lăudabil, atîta timp cît se fundamentea­ză pe dorinţa de pace. Se ştie că nici un om înţelept nu doreşte să aibă război. Însă în spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri întunecoase, diavoleşti, de sub­estimare a adevărului dumnezeiesc, de aliniere a adevăratei Biserici a lui Hristos cu adunările ereticilor, care pretind că ele sînt adevărate „biserici”, şi de subminare a veşnicelor temelii ale Une­ia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Bi­serici, întemeiate de Mîntuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt. 16, 18).
      Mîntuitorul a spus: Feriţi-vă de pro­orocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Mt. 7, 15-16). Să vedem care sînt roadele par­ticipanţilor la ecumenism, porniţi să se unească cu ereticii! Militînd, chipurile, pentru îndepărtarea vrajbei cu cei ex­comunicaţi, ei intră în conflict ideolo­gic cu propria lor Biserică şi cu semenii lor. Creînd legături cu heterodocşii, ei rup legăturile cu fraţii lor ortodocşi care nu doresc să încalce pravilele apos­tolice prin rugăciuni făcute laolaltă cu ereticii şi care nu îndrăznesc să calce în picioare cuvîntul lui Dumnezeu, în ca­re citim: Dacă cineva vine la voi şi nu adu­ce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în ca­să şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la fap­tele lui cele rele! (II In 1, 10)
      Pînă unde se poate ajunge pe aceas­tă cale a ecumenismului? Pînă la înfră­ţirea cu ereticii şi pînă la ruperea legă­turilor frăţeşti cu ortodocşii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfîşi­ere a unităţii ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, spre a se a ajun­ge la idealul indicat de Hristos — ca toţi să fie una (vezi In 17, 21)? Însă Mîntui­torul niciodată nu a dorit să existe părtăşie între adevăr şi minciună. Între or­todoxie şi învăţătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar (vezi II Cor. 6, 15). Dimpotrivă, El vine ca să aducă dezbinare între su­fletele credincioase şi diavol. Cuvintele Lui dumnezeieşti sînt limpezi şi indis­cutabile: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc. 12, 51). El în­tr-adevăr Se roagă pentru unitate, însă pentru unitatea în Adevăr, şi nu împo­triva Adevărului. Dacă sectanţii, ereticii, învăţătorii cei mincinoşi doresc să se lepe­de de rătăcirile lor şi să se întoarcă în sî­nul Credinţei Ortodoxe, atunci aceasta va fi împlinirea Testamentului lui Hristos — ca toţi să fie una (In 17, 21). Iar atunci bucuria în cer va fi nesfîrşită. Însă atî­ta timp cît există despărţire de Adevăr, nu poate să existe o turmă şi un păs­tor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toţi în turma Sa. El i-a îndepărtat de la această unitate pe iudeii care nu cre­deau în El, spunîndu-le: Dar voi… nu sînteţi dintre oile Mele (In 10, 26). Şi dacă, după cuvintele lui Hristos, există oi care nu sînt din staulul Său şi pe care El însuşi nu le primeşte din pricina ne­credinţei în El, de neconceput şi înşelă­toare este propovăduirea unităţii celei mincinoase a ecumenismului. Într-ade­văr, Mîntuitorul spune limpede: Am şi alte oi, care sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16) Însă cum se tîlcuieşte aceasta? Că nu doar iudeii îngrădiţi de legea lui Dumnezeu şi intraţi în staulul Vechiului Testament, ci şi păgînii, care se află departe de acest staul, pot să in­tre în unul şi singurul staul al lui Hris­tos, oferit de Biserica lui Hristos. Dar, ca să intre în Ea, ei trebuie să audă gla­sul Mîntuitorului, adică să primească fă­ră obiecţii Adevărul vestit de El aşa cum îl primeşte şi îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, întemeiată de El ca stîlp şi te­melie a adevărului (I Tim. 3, 15).
      Aceia care nu primesc întregul ade­văr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna nu apar­ţin turmei lui Hristos. Tot astfel şi ace­ia care în aparenţă sînt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi ca­noanele Lui, nu sînt mădulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
      Duhul umanist înşelător al timpuri­lor noastre schimbă duhul clasic evan­ghelic şi aşează pecetea sa de gîndire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi în­văţaţi. Acest duh umanist înşelător este întru totul limpede împotriva Sinoade­lor Ecumenice şi atrage pe mulţi că­tre încălcarea Adevărului (vezi I Tesal. 2, 3). El îi îndeamnă către neascultarea de Maica Biserică. Aceasta face de neîmpăcat eresul cu învăţătura sănătoasă, dar astăzi se insuflă înţelegerea greşită de egalitate în drepturi între minciunea diavolească şi adevărul Revelaţiei dum­nezeieşti. Biserica a exclus pe învăţă­torii cei mincinoşi din comuniunea sa, însă astăzi se propovăduieşte rugăciu­nea laolaltă cu aceştia. Ea nu îngăduie nici o părtăşie liturgico-sacramentală între ortodocşi şi heterodocşi, dar astăzi se caută împărtăşirea împreună cu pro­testanţii. Ea osîndeşte pe deformatorii Adevărului, iar astăzi osîndirea lor este socotită ca un păcat asemănător cu de­făimarea obişnuită.
      Există autori ortodocşi moderni, pre­cum Serghei Bolşakov şi alţii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contem­porani, subliniază ca cea mai importan­tă calitate a acestora faptul că ei nu au osîndit pe nimeni — nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalităţii în­tre osîndirea interzisă şi cea îngăduită, astfel de autori introduc tainic tendin­ţa păgubitoare de a fi amestecat ade­vărul cu minciuna în avantajul indife­rentei credinţe ecumeniste, lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei cu celelal­te mărturisiri şi chiar şi cu religiile pă­gîne. Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea „neosîndire” pe răposa­tul arhiepiscop de Canterbury William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a osîndit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica sa. Ca un mare ecu­menist, el a împărtăşit principiul pier­zător al universalităţii, conform căruia toţi pot să se unească cu toţi, indiferent de neînţelegerile dintre ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată baza ecumenismului, păstrînd un minim dogmatic de unire a credinţelor creştine — la care s-a luat credinţa mini­mală în Hristos ca Dumnezeu şi Mîn­tuitor —, W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze nu trebuie să fie o piedică, pentru ca ecumeniştii să conti­nue să colaboreze şi cu alte denominaţiuni şi culte care nu recunosc pe Dum­nezeu ca Mîntuitor. Ce altceva poate să semnifice aceasta, decît de larga des­chidere a porţii pentru unirea Adevăru­lui cu minciuna?
      Unii vor încerca să îndreptăţească neosîndirea ereticilor cu argumentul că ea se săvîrşeşte în numele păcii şi al înde­părtării războiului. Însă cine aţîţă războ­iul? Tocmai acele forţe masonice întune­cate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfrico­şătorului pentru noi toţi război, ci nimi­cirea Adevărului şi aducerea creştini­lor ortodocşi pînă la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).
      Să ilustrăm aceste idei cu un exem­plu dintr-o povestire!
      Într-o pădure întinsă trăiau mulţi ie­puri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau ferici­te şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pîndeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blîndele căprioare şi le sfîşiau pe unele dintre ele. Nu era astîmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foar­te prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strîns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrîn lup, viclean precum un diavol, a spus:

      — Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemînă toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din as­cunzişurile lor…, şi după aceea…, voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!…

      Planul a fost acceptat şi pădurea in­cendiată.

      — Incendiu! Incendiu! — s-au auzit în­tr-o dimineaţă strigăte de groază.

      Au ieşit neliniştite din bîrlogurile şi din ascunzişurile lor toate animale­le. Au sărit afară iepurii din gropile un­de erau ascunşi. S-au arătat căprioare­le din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blînde în faţa ne­norocirii generale.

      — Ce vă miraţi?! – a strigat bătrînul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împre­ună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!

      O căprioară bătrînă înţeleaptă s-a în­tors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:

      — Nu trebuie mers împreună cu lu­pii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!

      Unele au ascultat-o şi au pornit îm­preună cu ea. Însă cele mai multe din­tre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.

      — Unde sînt toţi, acolo vom fi şi noi! — au spus ele.

      — În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!

      Toate animalele, unele de-a stînga împreună cu lupul în frunte, iar alte­le de-a dreapta împreună cu înţeleap­tă căprioară, au început o fugă nebu­nă şi au ieşit din raza focului. Însă cînd au ajuns la loc „sigur”, lupii însetaţi de sînge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au orga­nizat cu acestea un sinistru ospăţ…
      O asemenea soartă pregăteşte oi­lor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţîţător al infernalelor focuri duhovniceşti… Însă cine se gîndeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mîntuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţîţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!
      Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al în­tunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciu­da faptului că aceasta este interzisă lim­pede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Lc. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului fa­ţă de păcatele împotriva adevăratei cre­dinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii perso­nali este considerat un lucru normal. În­să ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărîm religios este un sentiment ne­înţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne în­deamnă categoric la aceasta, prin gura Sfîntului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîh­nit? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).
      Merită să ne oprim atenţia asupra aces­tor gînduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumne­zeu? Sfîntul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sînt în primul rînd şi în adevăratul sens al cuvîntului demonii cei necuraţi; în al doilea rînd, după demoni, sînt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor”.
      Însă cum poate cuvîntul lui Dum­nezeu să propovăduiască ura? Trebu­ie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe ca­re omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucît chestiunea nu se re­feră la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este pă­cat. Aceasta nu întîmplător este numită „ură desăvîrşită”. În ura către propri­ii duşmani există patimă, răutate, răz­bunare — manifestări ale nedesăvîrşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blîn­dul David, nu există asemenea nedesă­vîrşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvîrşire pentru noi, păcătoşii, lega­tă nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tîlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmiţînd cu­vintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvîrşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gîndul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adîncă nepătimire”.
      După Fericitul Augustin, ura desă­vîrşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.
      Asemenea lucru spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăi­măm învăţăturile eretice…, însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne ru­găm pentru mîntuirea lor!” Într-o al­tă predică a sa el mărturiseşte: „Eu nu mă scîrbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci do­resc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupu­lui, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, cînd mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să ni­micesc rătăcirea”.
      Defăimarea semenilor pentru scăde­rile lor morale este mîrşavă, plină de ti­căloşie, pe cînd osîndirea celor ce stri­că credinţa, trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mînie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duş­mănoase, în aceştia el vede pe unii care îi doresc răul — duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii ve­de în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de ei. Dacă auzi că vecinii tăi săvîrşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blîndeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru vir­tutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sînt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mînie sfîn­tă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mînia curată şi bineplăcută lui Dumne­zeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.
      Mîntuitorul ne învaţă să nu ne mîniem în zadar (vezi Mt. 5, 22). Ce înseam­nă aici cuvîntul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mînia pe fratele nostru în zadar?” El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mînia ta atunci cînd te mînii pentru intere­se materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori cînd cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mînii!”
      Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mînie pe fratele său în zadar – va fi osîndit; însă dacă cineva se mî­nie din pricini binecuvîntate, cu un scop de îndreptare şi din rîvnă duhovniceas­că, unul ca acesta nu va fi osîndit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mînie către Elimas vrăjitorul, cît şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din rîvnă. În zadar ne mîniem noi atunci cînd fierbem de mînie pentru lu­crurile materiale ori pentru slavă”.
      Mînia ne-a fost dată pentru bine, în­să diavolul a întors-o spre rău… învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mîniem aco­lo unde trebuie, pentru a împlini dato­ria noastră creştinească, şi să nu ne tul­burăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşi­rea noastră de a ne revolta pentru a po­negri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind ast­fel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3, 9).
      În ciuda acestei evidenţe a lucrurilor, molima influenţelor moderne se întinde cu repeziciunea unei epidemii de neţi­nut în frîu. Multe minţi sînt astăzi în­tr-atît de confuze, că se afundă în rătăci­rea diavolească ce socoteşte credincioşia către sfînta Ortodoxie ca obscurantism şi îngustime a minţii, iar părtăşia în ru­găciune şi la Sfintele Taine cu ereticii, cît şi trădarea vădită ori ascunsă a dog­melor şi a canoanelor ca fiind cuprinde­re şi deschidere faţă de lume.
      Duşmanul mîntuirii lucrează cu în­cordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge pînă acolo că osîndirea se­menilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism” şi „rîvnă pen­tru bine”, iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1). În locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti al­tă Evanghelie decît aceea pe care v-am ves­tit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8). În locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de ru­găciune cu heterodocşii şi cu cei de al­te credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?”… Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale or­todoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia ca­re se arată a fi învăţători ai credinţei…
      Iar privitor la aceasta lucrurile sînt atît de limpezi şi de simple! La apăra­rea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu es­te vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr. Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Ierem. 10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scrip­tură mîntuitoarele adevăruri de cre­dinţă. Ele provin nu din minţile ome­neşti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului şi Noului Testament. Trans­mise prin bărbaţi aleşi de Dumnezeu, aceste adevăruri au pregătit în epoca Vechiului Testament mîntuirea între­gii omeniri afundate în rătăcirile păgî­ne, în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, ne-a descoperit adevărurile des­pre Dumnezeu Unul după Fiinţă şi în­treit în Persoane, despre purtarea Sa de grijă asupra întregului neam omenesc, despre răscumpărarea săvîrşită de Fi­ul lui Dumnezeu, despre iertarea ca­re se obţine prin credinţă şi fapte bune, despre preoţia primită prin continuitate apostolică, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserică, în­temeiată pe adevărata credinţă în Iisus Hristos (vezi Mt. 16, 16-18) şi menită să fie pentru căutătorii mîntuirii ca o Arcă a lui Noe în mijlocul oceanului rătăciri­lor pînă la sfîrşitul lumii, şi celelalte.
      Prin această credinţă în adevăruri­le revelate, omul se mîntuieşte; ajun­ge doar să acţioneze în conformitate cu ele. Însă prin lepădarea acestei credinţe ajunge la pierzanie (vezi Marcu 16, 16).  Abaterea de la Sfînta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod ho­tărît. Iar a rămîne în Adevăr în ciuda smintelilor de astăzi este o temelie a nă­dejdii că Dumnezeu ne va milui. Sfîntul Marcu al Efesului, marele luptător pen­tru Ortodoxie împotriva romano-catolicismului  (1444),  scrie  astfel  despre credinţa noastră ortodoxă: „Cu ea noi nădăjduim să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertare pentru păcate­le noastre. Iar fără ea, nu ştim dacă vreo dreptate ne va slobozi de veşnicele mun­ci!” Cel ce crede în adevărurile Revelaţiei dumnezeieşti aduce cinstire lui Dum­nezeu. Iar cel ce se împotriveşte acestora îl scoate pe Dumnezeu mincinos (vezi I In 5, 10). Iar acest fapt este un sacrilegiu! Este hulă împotriva Sfîntului Duh, care nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor (vezi Mt. 12, 32)!
      Dumnezeu spune adevărul! Iar dia­volul minte, clevetind pe Dumnezeu, că a minţit, chipurile (vezi Fac. 3, 1-5). Dumnezeu este Binefăcătorul nostru de neînlocuit, Proniatorul nostru, Răscum­părătorul nostru! Iar diavolul, acest po­trivnic al lui Dumnezeu, este ispititorul nostru, vrăjmaşul nostru, pierzătorul nostru! Ca mincinos şi tată al minciunii (In 8, 44), el nu stă în adevăr, ci i se îm­potriveşte. El urmăreşte să-l schimbe din inima credincioşilor, înlocuindu-l cu minciuna lui. În perioada Vechiului Testament, el a născocit închinarea la idoli şi s-a manifestat prin idolii în ca­re se ascundeau demonii (vezi Ps. 95, 5). Iar în perioada harică a Noului Testament, în locul Bisericii, această insti­tuţie divino-umană unică în felul său în lume, diavolul aşează grupările eretice, ca să ne deprindă să lepădăm adevărata temelie a Bisericii lui Hristos şi să pre­tindă că acestea sînt bisericile lui Hris­tos! Sfîntul Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea) ne-a prevenit însă: „Diavolul minte, ca să înşele…; el făgăduieşte pa­cea pentru a nu putea primi pacea, pro­pune mîntuirea ca să oprească păcăto­sul de pe calea către mîntuire, propune biserica, însă acţionează astfel încît cel ce crede în cuvintele lui să piară întru totul pentru Biserică”.
      Ca rezultat al sforţărilor vrăjmaşi­lor, astăzi se numesc „biserici” acele grupări eretice care nu au niciun semn al Bisericii. Aşa sînt de pildă unitarie­nii, creştinii liberali, quakerii şi tot fe­lul de alte grupări religioase occidenta­le şi americane, care nu cred în Hristos ca Dumnezeu, însă în ciuda acestui fapt pretind că sînt biserici şi se află sub ari­pa Consiliului Mondial al „Bisericilor”, în care ele sînt membre. În acest Consiliu Mondial al „Bisericilor” sînt atrase să participe şi Bisericile Ortodoxe loca­le, ca să păcătuiască acolo prin părtăşia lor de rugăciune cu hetorodocşii şi cei de alte credinţe! Din această comuniu­ne nu numai că nu ies oarecare avantaje pentru credinţa ortodoxă, ci, dimpotri­vă, prin ea se porneşte pe calea abate­rii de la Adevăr, proorocită de Sfîntul Apostol Pavel ca un semn prevestitor de rău al apropierii vremii lui Antihrist (vezi II Tesal. 2, 3).
      În trecut, diavolul i-a dezbinat pe creştini ca să-i despartă şi să-i stăpî­nească. El însuşi îi uneşte astăzi, ca să poată să înece în balta rătăcirilor şi ade­vărata Biserică – Ortodoxia. Diavolul a pierdut în primele veacuri ale istori­ei Bisericii multe suflete, prin eresuri­le născocite de el atunci. Iar acum adu­ce la pierzare şi va continua să piardă, pînă la sfîrşitul istoriei omenirii, încă şi mai multe suflete prin unirea tuturor într-o pan-eretică „biserică”.
      Însă adevărata Biserică a lui Hristos va rămîne întreagă pînă la sfîrşitul lu­mii, după neschimbata făgăduinţă a Mîntuitorului (vezi Mt. 16, 18) şi va ră­mîne la locul ei fie doar şi în persoana puţinilor credincioşi creştini ortodocşi rămaşi pînă la moarte (vezi Apoc. 2, 10). Biserica pluteşte şi va continua să plutească deasupra noianului rătăciri­lor şi a falselor învăţături ca o adevărată Arcă a lui Noe, năzuind către Araratul cel ceresc (vezi Fac. 8, 4)!
      B. Sfinţii Părinţi şi eresurile

      Cei mai buni fii ai Bisericii lui Hristos, Sfinţii Părinţi, s-au străduit odini­oară să deschidă ochii adevăraţilor cre­dincioşi, ca să vadă limpede cine stă în spatele eresurilor. Sfîntul Atanasie cel Mare, dîrzul luptător împotriva celei mai crunte rătăciri din vechime — aria­nismul —, scrie pe bună dreptate: „Fie­care erezie are ca tată al născocirii ei pe diavolul, care s-a abătut dintru început şi s-a prefăcut în ucigaş de oameni şi în mincinos. Ruşinîndu-se să pronun­ţe numele lui vrednic de ură, ereticul cu făţărnicie ia asupra sa minunatul şi mai înaltul decît orice nume al Mîntuitoru­lui, adună cuvinte din Scriptură, … as­cunde însă adevăratele lor înţelesuri şi în cele din urmă ascunzînd cu viclenie născocirea lui, prin aceasta devine chiar ucigaş de oameni pentru cei conduşi (de el) în rătăcire”.
      Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.
      Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese…
      Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.
      Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întîmplare:
      Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărît să-l pună la încercare. De aceea, i-au spus:

      — Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mîndru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleve­ti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrînării tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu cleve­tiri asupra altora.

      La acestea stareţul a răspuns smerit:

      — Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi!

      Şi, tăcînd puţin, a îngenuncheat îna­intea oaspeţilor săi şi le-a spus:

      — Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Dom­nului Iisus Hristos cu osîrdie pentru mine, netrebnicul, ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri!

      Însă fraţii continuau:

      — Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic!

      Auzind aceste cuvinte, Sfîntul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărît:

      — Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sînt!

      Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat:

      — Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tul­burat nicicum cînd te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinui­rea de erezie te-ai înfiorat?

      Stareţul le-a răspuns:

      — Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobîndesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sînt drept. Noi cu­noaştem că mîntuirea stă în smerenie. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci cînd iudeii Îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm… însă învi­novăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că ere­sul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea pie­re. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de ade­vărata Sfîntă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător!
      Pînă la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfin­ţii Părinţi.
      Sfîntul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mî­nie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hra­nă pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului”.

      Sfîntul Efrem Sirul, care ne-a învă­ţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele me­le şi să nu osîndesc pe fratele meu!”, el însuşi îi osîndea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfîrşitul vieţii, dorind să le insu­fle ucenicilor săi rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osîndit) pe nimeni. Şi din cîte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stă­pînul oilor îşi bate cîinele dacă acesta, văzînd cum lupul se apropie de stînă, nu sare şi nu latră împotriva lui”.

      Sfîntul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!”

      Avva Ghelasie l-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar cînd acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimu­lui, avva Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-l recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru Adevăr decît să cadă de la acesta pentru foloase pămînteşti.

      Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bise­ricii să fie şi vrăjmaşii mei!”

      Blîndul Sfînt Serafim de Sarov, ca­re se adresa oaspeţilor săi cu mîngîietoarea salutare: „Bucuria mea!” a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstra­tor în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă.

      Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfîntului Petru, arhiepisco­pul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din ve­chime — arianismul.

      Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propo­văduiască, împotriva Evangheliei,  că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veş­nic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfînta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, con­form căreia doar Iisus Hristos, ca Dum­nezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucît făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8).
      Sfîntul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de mul­te ori l-a mustrat, i-a dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi l-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se în­dîrjea în erezia sa. Atunci dreptul arhi­ereu l-a scos din cinul preoţesc şi l-a ex­comunicat din Biserică.
      În acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgîne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca mo­mentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe sca­unul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai preasfinţitului, să intervină pentru el, măr­turisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. În ace­eaşi noapte, Sfîntul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. Însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sînul Bisericii.
      Ziua următoare, cei doi preoţi au in­trat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfîşie şi încă îndelung va mai sfîşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osîrdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mîntuiască. Însă pe Arie îl alung, pen­tru că şi Dumnezeu l-a azvîrlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumne­zeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfintei Treimi!” După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sînt nemilostiv cu Arie şi că sînt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce să­vîrşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decît păcatul ereticului Arie!”
      După aceasta, arhiereul le-a desco­perit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfî­şiată. Cuprins de o teamă plină de ev­lavie, Petru L-a întrebat: „Mîntuitoru­le, cine Ţi-a sfîşiat cămaşa?” Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a des­părţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobîndit prin sîngele Meu. În­să tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împo­triva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stînă lupul îmbră­cat în blană de oaie!”
      Cît de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe ere­tici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-l alunge pe Arie din Biseri­că, cine sîntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceş­tia? Ei sfîşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la Ea, dacă nu se pocăiesc!
      Sfîntul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osîndit de pri­mul Sinod Ecumenic în anul 325, ca ere­tic de neîndreptat.
      Întîmplarea cu Sfîntul Petru, arhi­episcopul Alexandriei, are şi alte părţi pline de învăţătură. Biserica Ortodoxă în vremea lui se afla într-o foarte grea situaţie. Ea era dintr-o parte clătina­tă de viforniţele prigoanelor păgîne, şi din altă parte împotriva ei se ridica pri­mejdiosul eres al lui Arie, ce cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Arie nu era păgîn, ci preot creştin. El era învăţător al credinţei în enoria sa. Numai că înţelegea greşit taina lui Hristos.
      „Ce este cu asta?” – ar spune astăzi mulţi dintre cei care nu înţeleg că Bi­serica nu este o organizaţie pămîn­tească, care emite diferite păreri într-o anumită chestiune. Ea este o instituţie dumnezeiască, întemeiată pe absolu­tul şi îndatoritorul adevăr al Revelaţiei dumnezeieşti că Iisus din Nazaret este Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (vezi Mt. 16, 16). Organizaţii­le pămînteşti au platforme pămînteşti şi pot să-şi dispute reciproc întîietatea, însă Biserica lui Hristos este unicul or­ganism divino-uman, născut fără adversari de valoare egală. Ea este tezaurul tainelor credinţei descoperite de Dumnezeu, vestitoarea Evangheliei mîntuirii, cea care împărtăşeşte harul şi cea care ne conduce către cer. Ea nu este răspîn­dire a învăţăturilor omeneşti, ca să in­tre în alianţe pline de compromisuri cu diferite societăţi religioase pămînteşti. Ea are pe Dumnezeu-Tatăl ca Legiui­tor (vezi Ieşirea 20, 1-17), pe Dumnezeu-Fiul ca Învăţător (vezi Mt. 23, 8 ) şi pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca Sfinţitor (vezi I Petru 1, 2; II Tesal. 2, 13). Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu, nu­mai aceasta primeşte Ea. Părerile ereti­ce le îndepărtează hotărîtor, pentru că ele împiedică calea mîntuirii. Iată de ce Sfîntul arhiepiscop Petru nu putea să intre într-o alianţă compromiţătoa­re cu Arie. Acesta a fost viclean şi alu­necos în gîndire. El se arăta plin de vi­cleşug faţă de arhiereu, cum că ar dori să aibă pace cu el, chipurile, în nume­le interesului general al Bisericii. În fa­ţa duşmanului comun — păgînismul —, Arie propunea unirea arianiştilor, ce credeau greşit, cu ortodocşii creştini. E ca şi cum i-ar fi spus Preasfinţitului: „În faţa ochilor noştri stă prigoana. Ia­tă, tu eşti arestat. Mulţi dintre păstori­ţii tăi credincioşi pier muceniceşte. Ar trebui oare acum, cînd ne aflăm în fa­ţa unei primejdii cruciale pentru Biseri­că, să ne certăm între noi pentru nepo­trivirile noastre de idei? Doar credem în Hristos, deşi unul într-un fel, iar al­tul într-alt fel! Doar nu-L negăm cum îl neagă păgînii! Eu sînt gata să fac con­cesii. Fă şi tu un compromis, şi ne vom uni! Este mai bine oare ca păgînismul să ne nimicească? Dacă obţinem în urma unirii majoritatea, mai cu izbîndă ne vom împotrivi şi îl vom birui!”
      Însă adevăratul arhiereu al lui Hris­tos nu gîndea astfel. El îşi dădea seama limpede că o unire cu erezia înseamnă nu creşterea Bisericii, ci descompunerea ei lăuntrică, care conduce către pieire. De aceea, eresul este bacilul diavolului, care descompune, ucide, nimiceşte…
      Păgînătatea îi prigonea pe creştini în afară. Însă lăuntric era de folos. La chip, aceasta micşora numărul credincioşi­lor, făcînd mulţime de mucenici. Însă prin sîngele lor, prin nevinovatele lor suferinţe şi prin înalta lor pildă, pe de altă parte, folosea la răspîndirea Bise­ricii, după cum bine a remarcat aceasta Tertulian, care a spus: „Sîngele mucenicilor creştini este sămînţa răspîndi­rii credinţei creştineşti”. În locul unui mucenic care murea se iveau alte sute şi uneori mii de noi adepţi ai lui Hristos. La încetarea prigoanei, mucenicii străluceau precum stelele în viaţa veşnică, încît ei în realitate nu piereau, ci îşi atingeau cu biruinţă ţelul vieţii ome­neşti — mîntuirea sufletului (vezi I Pe­tru 1, 9). Aceste prigoane păgîne, la urma urmelor, se arătau, împotriva in­tenţiilor împăraţilor fără de Dumnezeu, folositoare atît Bisericii, cît şi membri­lor acesteia.
      Nu tot aşa stăteau lucrurile cu eresu­rile. Ele nu ajutau la înflorirea Bisericii, căci o rodeau pe dinăuntru. Acestea fu­rau oile din staulul lui Hristos, le sco­teau din turma Bisericii, ca să le vîndă diavolului ce urlă ca un lup. Din aceasta se obţinea şi o scădere numerică privind mădularele Bisericii, şi veşnica pieire a celor care se năpusteau asupra ei.
      Sfîntul arhiepiscop Petru, cu mintea lui luminată de Dumnezeu, cunoştea toate acestea şi de aceea nu a putut să nu-l osîndească pe Arie şi eresul lui în­tunecat. El nu socotea mulţimea oamenilor care s-ar fi putut realiza din even­tuala unire cu Arie şi cu adepţii lui, ci socotea doar ajutorul lui Hristos Dum­nezeu şi al Bisericii Sale, arătat în chip minunat de atîtea ori în tulburata is­torie a Bisericii. Încă de la întemeierea ei de către Hristos, cînd această Biseri­că era compusă din puţini credincioşi şi îi avea cîrmaci credincioşi pe viitorii Apostoli, şi aceştia oameni neînvăţaţi, nepregătiţi, slabi, Dumnezeu-Fiul a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vos­tru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Şi, iată, aceste 12 suflete au biruit lumea cu ajutorul lui Dumnezeu şi au răspîndit pretutindeni Evanghelia. Pu­terea Bisericii constă în Adevăr, şi nu în mulţime; în întărirea dumnezeiescului har, şi nu în vicleana diplomaţie; în credincioşia către Hristos, şi nu în acorduri­le pline de compromisuri.
      În multe rînduri, în istoria Biseri­cii s-a întîmplat ca eresurile să stăpî­nească mari mase de oameni, iar orto­docşii să poată fi număraţi pe degete, în ciuda acestui fapt adevăraţii creştini nu s-au descurajat, ci au rămas credin­cioşi lui Hristos pînă la sfîrşit.
      Din via­ţa Sfîntului Nichifor Mărturisitorul, Pa­triarhul Constantinopolului, cunoaştem cîtă vătămare a adus eresul luptători­lor împotriva icoanelor Bisericii Orto­doxe din hotarele Imperiului Bizantin. Mulţi dintre episcopii ortodocşi au fost trimişi în surghiun şi chinuiţi acolo cu foame şi sete. Iar poporul a fost reeducat în duh eretic. Văzînd aceasta, Sfîntul patriarh Nichifor, care totuşi îşi ţi­nea scaunul său din pricina marii lui autorităţi şi care cu lacrimi neîncetat se ruga lui Dumnezeu ca să păzească Biserica Sa şi să ferească turma Sa cuvîntătoare de molima eretică, a chemat la sine pe mai mulţi dintre dreptmăritorii creştini şi i-a sfătuit şi le-a dat învăţătu­ră să nu se unească cu ereticii, ci să se păzească de aluatul lor cel plin de păcate şi de otrava de şarpe a acestora. De asemenea, i-a îndemnat să nu slăbească cu duhul din pricina prigoanei acelora care pot să ucidă trupul, însă nu şi su­fletul. Chiar dacă vor porni după eres şi împăraţii, şi toţi ceilalţi, şi dacă vor rămîne foarte puţini la adevăr, şi atunci credincioşii Ortodoxiei nu trebuie să se plece, ci să ştie că Domnul încuviinţea­ză nu mulţimea, ci priveşte cu milosti­vire către acela care se teme şi tremură de cuvîntul Lui (vezi Is. 66, 2). Acesta îi este Lui mai scump decît mulţimea de oameni care nesocotesc dumneze­iasca frică. Credincioşilor care îşi pier­duseră curajul, patriarhul le-a repetat cuvintele lui Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Pentru credincioşia sa faţă de ortodoxie, Sfîn­tul Nichifor a fost scos din scaunul Patriarhal şi trimis în exil, unde a şi murit în anul 828.

      Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne-a lă­sat, de asemenea, o înaltă pildă de îndrăzneală şi pregătire pentru suferinţe şi moarte, în numele adevărului dum­nezeiesc. El s-a ridicat atît împotriva împăratului, cît şi împotriva patriar­hului, atraşi de eresul monotelit. A scris lucrări demascatoare împotriva acestui eres şi, în ciuda asprelor ameninţări, în ciuda nedreptei judecăţi şi a chinurilor grele, nu a încetat fără de teamă să-şi păstreze convingerile ortodoxe. Ares­tat, clevetit mişeleşte ca trădător, chi­purile, al patriei şi duşman al împăra­tului şi pus în situaţia mîrşavă a celei mai grele răspunderi, Sfîntul Maxim, cunoscîndu-şi nevinovăţia sa, numai ofta greu şi spunea: „Mulţumesc Dum­nezeului meu că am fost predat în mîi­nile voastre şi pentru învinuiri nedrep­te sînt cercetat, ca prin toate acestea să se curăţească păcatele mele de voie şi ti­căloşiile vieţii mele!”

      Căutînd să-l convingă în mai multe rînduri şi să-l înduplece cu linguşiri, şi să-l ademenească cu făgăduinţe smintitoare în numele împăratului, el a măr­turisit cu tărie: „Toate puterile cereşti nu m-ar putea convinge să fac ceea ce-mi cere împăratul! Ce scuze voi prezenta — nu vorbesc înaintea lui Dumnezeu, ci chiar înaintea propriei mele conştiinţe — dacă pentru slava şi cinstea omeneas­că, ce nimic nu valorează, mă voi lepă­da de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc pe ea?…”
      Pentru mărturisirea lui curajoasă, Sfîntul Maxim a suferit foarte greu: i s-au tăiat limba şi cele două mîini. Tri­mis în surghiun, el a petrecut cîţiva ani în înfiorătoare condiţii de temniţă, şi în cele din urmă a murit, ca să se sălăşluiască în veşnicele locaşuri ale împărăţi­ei cerurilor. El a trecut la cele veşnice în anul 662.
      Remarcabil este faptul că toţi sfin­ţii din toate veacurile, aflaţi înaintea ispitei — fie de a accepta compromisul cu conştiinţa lor şi de a primi minciuna ca eres, pentru a beneficia de anumite bu­nuri pămînteşti, fie de a nu-l accepta, cu riscul de a-şi pierde viaţa – , au preferat întotdeauna moartea înaintea înşelătoa­relor perspective ale unei înţelegeri.
      A fost grea în secolul al XVII-lea situ­aţia ortodocşilor ruşi din părţile vestice şi sud-vestice ale Rusiei, cînd puternica propagandă romano-catolică, sub pa­văza împrejurărilor istorice favorabile, atrăgea către uniaţie o mulţime de creş­tini ortodocşi. Atunci se nevoia în acele locuri Sfîntul preacuvios mucenic Macarie de Kanev. El îi învăţa pe toţi oamenii să nu se abată de la Sfînta Biserică Or­todoxă. Ca egumen al mănăstirii Ovruciskaia, el s-a îngrijit să păzească frăţia încredinţată lui în credinţa ortodoxă şi a făcut, într-adevăr, din mănăstirea lui o cetate a ortodoxiei. Ademenit de mi­sionarii romano-catolici să primească, împreună cu întreaga obşte, unirea cu Roma şi să se supună papei, Macarie a răspuns cu îndrăzneală: „Ce părtăşie putem să avem noi cu voi? Voi aţi pără­sit canoanele Sinoadelor Ecumenice, aţi început propovăduirea neadevărului şi, în loc să fiţi sub cîrmuirea Domnu­lui Iisus Hristos, vă supuneţi unui stă­pîn pămîntesc [adică papei]!” Astfel a rămas pînă la sfîrşit nesupus şi a avut moarte mucenicească. Pentru credin­ţa lui în Adevăr, Dumnezeu l-a învred­nicit ca trupul să-i rămînă întreg după moarte şi să fie proslăvit de Biserică. Iar aceasta, la doar zece ani de la sfîrşitul lui mucenicesc, care a avut loc în anul 1678, pe data de 7 septembrie.
      Nouă, creştinilor ortodocşi de astăzi — aflaţi înaintea cursei primejdioase a intrării în unire nu doar cu romano-catolicii, ci şi cu toate celelalte erezii ale lumii de astăzi şi chiar cu toate religiile necreştine de pe pămînt —, deosebit de scumpă ni se arată îndrumarea cunoscutului „Testament” al marelui sfînt rus — preacuviosul Teodosie de la Pecerska (3 mai 1074). Acest testament a fost trimis cneazului kievean Iziaslav Iaroslavici, pe care viclenii trimişi papali încercau să-l atragă către romano-catolicism, în­dată după despărţirea oficială a Romei de credinţa ortodoxă, în anul 1054. Iată conţinutul acestuia:
      „Doamne, binecuvîntează! Trebuie să-ţi spun un lucru, iubitorule de Dum­nezeu cneaz! Eu, Teodosie, netrebnic rob al Preasfintei Treimi — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh —, m-am născut în cura­ta credinţă ortodoxă şi am fost crescut întru bine şi învăţătură dreaptă de pă­rinţii mei ortodocşi — tatăl meu şi maica mea. Fereşte-te, fiule, de cei de credin­ţă strîmbă şi de convorbirile cu aceştia, căci ei au umplut şi ţara noastră! Este cu putinţă să-ţi mîntui sufletul tău doar da­că trăieşti după Credinţa Ortodoxă! Căci nu există o altă credinţă mai bună decît curata şi sfînta Ortodoxie a noastră. Dacă vieţuieşti în această credinţă, nu numai că te vei izbăvi de păcate şi de veşnicele chinuri, ci te vei face părtaş al vieţii celei veşnice, şi fără de sfîrşit te vei bucura împreună cu sfinţii! Iar ace­ia care vieţuiesc în altă credinţă nu vor vedea viaţa veşnică. Nu se cuvine, fiu­le, ca să lauzi credinţa cea străină! Acela dintre noi care laudă vreo credinţă stră­ină e totuna ca şi cum el ar huli-o pe a noastră. Acela care însă laudă şi credin­ţa noastră, şi pe cea străină este îndoit în credinţă şi aproape de erezie!
      Deci, fiule, păzeşte-te de aceştia şi întotdeauna rămîi în credinţa noastră! Nu te înfrăţi cu ei, ci îndepărtează-te de aceştia şi osteneşte-te în credinţa noas­tră cu faptele cele bune! Iar milostenie fă nu doar cu cei din credinţa noastră, ci şi cu cei de alte credinţe. Dacă vezi pe cineva gol, ori înfometat, ori căzut întru necaz — chiar de-ar fi el evreu (iudeu), ori turc (mahomedan), ori latin (romano-catolic) — tu fii îndurător către orice om, iz­băvindu-l din necaz atît cît îţi stă în pu­teri, şi nu vei fi lipsit de plata ta înaintea lui Dumnezeu, căci însuşi Dumnezeu în viaţa aceasta îşi revarsă îndurările Sale nu doar peste creştini, ci şi peste necredincioşi (vezi Mt. 5, 45)! De păgîni şi de cei de alte credinţe Dumnezeu Se îngri­jeşte în viaţa aceasta. Însă în viaţa cea viitoare ei vor fi străini de veşnicele bu­nătăţi. Iar noi, dacă trăim după credin­ţa noastră ortodoxă, şi aici vom primi toate bunătăţile de la Dumnezeu, şi în viaţa viitoare vom primi mîntuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.
      Fiule! Chiar de-ar trebui şi să mori pen­tru sfînta noastră credinţă, tu cu îndrăzneală mergi către moarte! Tot astfel şi sfin­ţii au murit pentru credinţă, iar astăzi vieţuiesc împreună cu Hristos.
      Dacă vezi, fiule, că cei de alte credin­ţe (şi heterodocşii) se sfădesc cu vreun dreptcredincios şi vor să-l înşele spre a-l rupe de la Biserica Ortodoxă, tu ajută-i dreptcredinciosului! Prin aceas­ta vei izbăvi mielul din gura leului. Dar dacă tu taci şi îl laşi fără ajutor, aceasta e totuna cu a rupe de Hristos un suflet răscumpărat de El şi a-l preda satanei.
      Dacă cineva ţi-ar spune: «Şi credinţa noastră, şi a voastră sînt de la Dumne­zeu!», tu, fiule, răspunde-i astfel: «Strîmbătorule al credinţei, oare tu şi pe Dumnezeu Îl socoteşti îndoit în credinţă?!» Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn, o credinţă, un botez! (Efes. 4, 5)?”
      Sursa: Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre – tîlcuire la rugăciunea sfîntului Efrem Sirul, Ed. Sophia, 2003
      Preluare: Popas alternativ

      SURSA

      Mitropolitul Athanasie de Limassol: „Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul”


      Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul si Efrem Katunakiotul

      ”– Nu ar trebui să existe o comunicare între biserici? Suntem totuşi în secolul 21, în Comunitatea Europeană…

      – Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.

      – Din cauza schismei?

      – De zece secole este despărţit de Biserică şi nu mai este episcop canonic – nu mai are nici o legătură cu realitatea Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Una este să-l accepţi ca episcop canonic şi alta să dialoghezi cu el ca şi cu un eterodox, pentru a-i descoperi adevărul credinţei şi tradiţiei ortodoxe.

      Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Papa şi a iniţiat un dialog al bisericilor. După cum am spus, dialogul nu este un lucru rău atunci când are loc în condiţii corecte, dar este greşit să le spunem acestor oameni că îi recunoaştem ca Biserică, că îl recunoaştem pe Papă drept episcop, drept frate în Hristos întru preoţie şi întru credinţă. Acest lucru nu îl pot accepta, pentru că înseamnă că spunem de fapt minciuni, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi au învăţat exact contrariul. Papismul este erezie şi sursă a altor multe erezii care astăzi chinuie întreaga lume. Un Sfânt contemporan, Cuviosul Iustin Popovici, a spus că istoria omenirii a cunoscut trei căderi tragice: a lui Adam cel întâi-zidit, a lui Iuda, ucenicul lui Hristos, şi a Papei, care era cel mai de seamă dintre Episcopii Bisericii, însă a căzut din credinţa apostolică, s-a despărţit de Biserica canonică, antrenând până astăzi în căderea lui o mulţime de oameni.

      – Ce părere are Papa despre ortodocşi?

      – Papa a declarat că suntem o „Biserică incompletă”.

      – Dar este un singur Dumnezeu!

      – Da, Unul este Dumnezeu şi Una este Biserica Lui, de aceea mărturisim în Simbolul de Credinţă „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Aceasta este Biserica Ortodoxă, nu există mai multe biserici…

      – Nu este un act de egoism să considerăm că doar noi suntem Biserica?

      – Nu este un act de egoism. Atunci când spunem, de exemplu, că italienii nu sunt greci, lucru de altfel adevărat, nu ataci pe nimeni. Dar atunci când îi spun celuilalt: „Nu contează că eşti catolic, pentru că aparţinem aceleiaşi Biserici”, îmi bat joc de el, minţindu-l, atâta timp cât toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că există o singură Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

      – De ce Biserica aceasta este Biserica Ortodoxă şi nu cea papală?

      – Pentru că Biserica Ortodoxă păstrează neclintite credinţa Apostolilor şi experienţa Prorocilor, până astăzi. Papistaşii, din nefericire, după ce s-au rupt de Biserică, au introdus multe învăţături greşite în credinţa lor, au modificat Crezul şi, mai mult decât toate celelalte, l-au ridicat pe Papă la rangul de unic reprezentant prin excelenţă al lui Hristos pe pământ. Papa se consideră infailibil, iar despre cei care nu sunt în comuniune cu el consideră că nu sunt în comuniune cu Dumnezeu. Aceste lucruri sunt oficiale, au fost declarate în sinoadele lor… Când introduci în Simbolul de Credinţă lucruri pe care Sfinţii Părinţi nu le-au scris şi alte învăţături greşite, se cheamă erezie. Asta-i realitatea.

      – Ce atitudine are Biserica Ortodoxă faţă de eretici?

      – O atitudine de iubire. Îl iubim pe Papa, îi iubim pe papistaşi aşa cum iubim pe orice om. Nu îi dispreţuim, nu îi respingem ca persoane, dar nu primim erezia, cacodoxia, rătăcirile lor. Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul.

      – Fiecare are adevărul lui…

      – Tocmai din această cauză şi are loc dialogul: pentru a stabili, pe baza surselor istorice, care dintre biserici a păstrat credinţa şi experienţa apostolică a Sfinţilor.

      – Credeţi că dialogul poate da rezultate?

      – Poate, dacă este corect şi are loc în condiţii corecte. Din nefericire, aşa cum decurge el astăzi, nu dă roade: am tot stat la discuţii atâţia ani şi nu am căzut de acord în mai nimic.

      – Fiecare se aude doar pe sine?

      – Dialogul trebuie întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu smerenie şi cu dragoste, cu scopul de a se dovedi adevărul lui Hristos. Astfel, toate ar decurge cu uşurinţă.

      – Păi, dialogul nu are loc cu smerenie şi cu dragoste?

      – Nu ştiu, personal nu particip la dialoguri, dar din cele hotărâte acolo nu am găsit rezultate semnificative.

      – O grupare care a editat nişte cărţi împotriva Papei pregăteşte acţiuni de protest…

      – Nu sunt de acord cu acţiuni de acest fel. Nu trebuie să aibă loc nimic nepotrivit, nepoliticos sau necuviincios. Una e să ne spunem părerea (doar facem parte dintr-o cultură democratică!) şi cu totul altceva este să avem reacţii necuviincioase. Cu îndrăzneală şi înaintea tuturor, declar că nu sunt de acord cu vizita Papei în Cipru, şi din tot sufletul mărturisesc faptul că Papa este eretic, nu este episcop, nu este creştin ortodox – iar aceste lucruri le mărturisesc şi Sfinţii Părinţi. Dacă greşesc, sunt gata să mă las judecat – dar judecat pe baza celor scrise de Sfinţii Părinţi, nu pe baza unei mentalităţi globalizante. Faptul că nu sunt de acord nu înseamnă ca fac neorânduială, nici nu mă scoate în afara Bisericii. […]

      Papa spune întotdeauna cuvinte formaliste şi protocolare, aşa cum va spune şi cu ocazia vizitei în Cipru, dar nu va face nimic substanţial, deoarece nu este conducător al Bisericii, ci o persoană politică care nu poate intra în conflict cu un status-quo politic. Oare când a luat Papa apărarea Ortodoxiei? Am avut atâţia cotropitori – când ne-a luat apărarea? Ca să nu spun că sub regimul frankilor am avut de suferit de pe urma Papilor şi a bulelor emise de ei, prin care voiau să ne şteargă de pe faţa pământului. De curând i-am prăznuit pe cei 13 cuvioşi mucenici din Kantara, ucişi din porunca Vaticanului. Am petrecut 400 de ani de robie crâncenă sub franki. A fost mai rău decât sub turci. Dar nu mă întorc în trecut; argumentele împotrivirii mele sunt strict teologice. Iar atunci când am fost hirotoniţi episcopi am făgăduit să păzim credinţa ortodoxă.”

      Interviu realizat de Antigona Solomonidou Drousiotou (fragment)

      Apărut în nr 18 al revistei Familia Ortodoxă

      EVANGHELIA ZILEI: 2016-10-10 ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUHEvanghelia de la Luca (VII, 36-50)

      În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Şi iată că era în cetate o femeie păcătoasă; şi aflând că El stă la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând a’nceput să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi-I săruta picioarele şi le ungea cu mir. Şi văzând fariseul care-L chemase, şi-a zis în sine: „Dacă acesta ar fi profet, ar şti cine este şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de el, că este păcătoasă…“. Şi răspunzând Iisus, i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva“. Iar el I-a zis: „Spune, învăţătorule!“ „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?“ Răspunzând Simon, a zis: „Cred că acela căruia i-a iertat mai mult“. Iar El i-a zis: „Drept ai judecat“. Şi întorcându-Se către femeie, i-a zis lui Simon: „O vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi cu părul capului ei le-a şters. Tu sărutare nu mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n’a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte“. Şi i-a zis ei: „Iertate îţi sunt păcatele!“ Şi cei ce şedeau împreună la masă au început să zică în sinea lor: „Cine este acesta, care şi iartă păcate?“ Şi i-a spus femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!“

      Sursa

      A trecut la Domnul o „doamnă” a temnițelor comuniste – Meri Constantinescu (Maria). Veșnică să-i fie pomenirea alături de ceata sfinților din temnițele comuniste!



      Zece ani a stat în închisoare Maria Blaj Constantinescu, sibiancă prin adopţie. Şi nu a fost întemniţată pentru că ar fi furat şi nici pentru că ar fi înşelat pe cineva, ci pentru că regimul politic comunist a trecut-o în rândul duşmanilor noii orânduiri. Aşa se face că încă înainte de a fi împlinit vârsta de atunci a majoratului, 21 de ani, a fost de două ori arestată, iar la 24 de ani a fost condamnată la închisoare. Pentru zece ani.La Mislea şi Miercurea Ciuc, la Politici, adică la Deţinuţi politici, şi-a petrecut Maria Constantinescu zece ani din viaţă. Se întâmpla la jumătatea secolului trecut, secol în care 76.000 de oameni (conform http://www.crimelecomunismului.ro) au fost întemniţaţi în închisorile comuniste. Unii au păşit din nou pe un pământ neîngrădit de sârmă ghimpată, abia după ani lungi de suferinţă, alţii şi-au dat sufletul acolo, în temniţă. Maria Constantinescu se numără printre cei care au scăpat cu viaţă, printre cei care au reuşit să îşi continue viaţa, să îşi întemeieze o familie şi să îşi crească copiii, în ciuda faptului că stigmatul de „deţinut politic” avea să o urmărească şi pe ea şi familia ei, încă vreo trei decenii.
      De pe băncile facultăţii, în închisorile comunismului
      Avea vreo 20 de ani în momentul în care comunismul prelua puterea în România. Era studentă şi avea şi origine nesănătoasă, din chiaburi bănăţeni. În plus, s-a numărat printre tinerii intelectuali care au înţeles să lupte împotriva instaurării comunismului în România. Aşa se face că a fost arestată de două ori, iar la 24 de ani a fost condamnată la zece ani de închisoare, ca deţinut politic. Aşa începe povestea Mariei Constantinescu în închisorile comuniste şi ea, povestea, ar putea fi rezumată în câteva fraze, numai că în spatele cuvintelor se ascund o voinţă şi o puterea nebănuite, o dragoste de patrie, care astăzi, în secolul XXI, este adeseori considerată… demodată. Din această dragoste de ţară şi de neam, Maria Constantinescu, asemenea alte multor mii de oameni, a fost bătută, a fost întemniţară, a suferit de foame şi de frig. Bătută a fost în perioadă petrecută la Securitate, adică în zilele când tortura era mijloc de a smulge mărturii: „te bătea până te lăsa leşinată apoi deşerta hârdăul cu apă pe tine să te trezeşti şi te bătea iar. Apoi mergeai în celulă cu cămaşa udă pe tine; haină nu aveai…, s-a dus bătaia aia”, povesteşte Maria Constantinescu cu o privire mult mai senină decât te-ai aştepta. Înţelege acum că oamenii care o băteau, gardienii şi miliţiencele erau mulţi dintre ei victime ale aceluiaşi sistem care o întemniţase şi pe ea: „Omul care era pus să te bată era un om simplu, nu ştia prea multe; aşa l-au şi ales: să nu ştie multe, să poată fi condus. Miliţiencele – unele nu ştiau că vor ajunge la închisoare. Erau uimite de noi, de femeile de la Deţinuţi politici pentru că vorbeam frumos, mulţumeam pentru orice… Se întrebau şi ele ce rău am făcut încât să fim închise”. Acum, Maria Constantinescu e mulţumită că, în ciuda bătăilor şi chinurilor, nu a băgat pe nimeni în închisoare, nu „a turnat” pe nimeni: „Regula era una: dacă te lua şi te întreba de informatori, nu spuneai pe nimeni din afară, spuneai oameni care erau deja închişi, cărora nu aveau ce să le mai facă”.

      „În floarea tinereţii să te ducă cineva în fundul iadului….”

      Fundul iadului – asta a fost închisoarea pentru deţinuţii politici ai României. Şi pentru femeile deţinute politic – la fel. „La Politici, nu vedeai iarba. Avea celula ferestre, dar erau şi sus şi blindate. Erau scânduri bătute pe afară să nu poţi să vezi nimic. Într-o celulă cât camera asta (adică de nici 16 metri pătraţi) eram 24 de femei. Nu aveam ce împărţi decât foamea, mizeria… Primeam în fiecare zi pâine sau, mai degrabă, mămăligă. O pâine era tăiată în 24 de bucăţi şi mămăliga – la fel. Venea cam atât”, spune Maria Constantinescu şi desenează, în aer, o formă geometrică ce nu depăşeşte mărimea unei bucăţi de unt. Pe lângă pâine, deţinutele mai primeau o zeamă „de puteai număra bobul de fasole”, iar carnea – adică pipote necurăţate, cel mai adesea – se dădea mai ales în post „să nu poţi să-ţi duci postul.”Nici cu dormitul nu era mai uşor: „Aveam paturile supraetajate. Jos dormeau femeile bătrâne, deşi era mai frig, dar ele nu se puteau urca în paturile de sus, iar sus dormeam noi, cele mai tinere. Jos erau două paturi unite şi, cum aveau drugi la margine, erau vai de cea care dormea la mijloc pe drugii ăia… nici nu aveai cu ce să-i acoperi, aveai două cămăşi şi atât”. Două cămăşi şi alea zdrenţuite şi o pereche de bocanci de armată ţineau de cald fiecărei deţinute. „Ca încălţăminte aveam bocanci de armată şi vechi, şi mari. Aveam bocanci mărimea 42-43 şi noi aveam numărul 36-37. Nu aveam nici şireturi, îţi dai seama ce bocăneam cu ei, dar nu numai că bocăneai… nu puteai nici merge. Ne chinuiam să găsim un capăt de aţă să legăm bocancii să putem merge cu ei.”

      Dar parcă nimic nu a durut mai mult decât igiena personală sau, mai bine zis, lipsa ei: „era o bucată de săpun şi aia neagră şi cu aia ne spălam şi pe dinţi şi pe corp… Nevoile le făceam acolo în celulă. Aveam două hârdaie, unul cu apă şi unul – pentru nevoi… ne ţineam haina una alteia şi aşa ne descurcam. Goleam hârdăul seara şi dimineaţa, iar dacă se întâmpla să se umple… nu aveai ce face, dădea pe afară, în celulă. Când eram la securitate, era şi mai rău: trebuia să baţi în uşă când aveai vreo nevoie, dar nu venea să-ţi deschidă decât peste ore bune, te lăsa să aştepţi acolo”, povesteşte Maria Constantinescu.
      Omul, în goliciunea lui
      În toţi cei zece ani de temniţă, nici măcar un pachet sau o scrisoare nu a avut voie să primească de acasă Maria Constantinescu. Departe de familie, a avut doar tovărăşia colegelor de suferinţă: „în închisoare erau doamne de neam bun, la care afară nu ai fi avut cum să ajungi, dar erau şi ţărănci simple… în închisoare, toate eram la fel, era omul în goliciunea lui, indiferent că era vorba de lelea Floare sau de o doamnă. Chiar o mătuşă a regelui a fost cu noi în închisoare; era un om atât de simplu, era atât de apropiată şi de caldă; mai era o preotesă de 76 de ani… te întrebai ce pericol putea reprezenta ea pentru societate?!”

      Dramele din închisoare erau însă mai mari decât pierderea libertăţii şi a averii, pentru că adeseori întemniţările se traduceau în familii destrămate pentru totdeauna. Tocmai de acea Maria Constantinescu spune că, într-un fel, a fost norocoasă faţă de alte femei: „Eu aveam doar grija mea, dar erau altele care nu ştiau nimic de soţ şi de copii. Copiii le fuseseră luaţii, soţii erau închişi şi ei. Multe nu şi-au mai găsit niciodată copiii… Am aflat însă de povestea unei familii, despărţite în timpul comunismului: soţii erau în închisoare, iar o familie de securişti le-a înfiat copiii de la casa de copii. I-au crescut securiştii, iar după ce s-au eliberat deţinuţii şi-au căutat copiii… au trăit toţi patru în bună înţelegere, să le fie bine copiilor”.

      Şi a mai ştiut ceva Maria Constantinescu în anii de temniţă: că nu pe oricine se poate bizui. „În camerele mari erau 50-60 de deţinute, între ele erau informatoare, nu ştiai care era, trebuia să fii mereu atent”.
      După închisoare, domiciul forţat
      În 1960, Maria Constantinescu a fost eliberată, dar nu a plecat acasă, ci în Bărăgan, pentru că a primit domiciliu forţat. După eliberare, a aşteptat însă trei zile, pentru că autorităţile din penitenciar nu aveau foi de drum, iar ea nu avea bani. Norocul ei s-a numit Maria Nicolae, eliberată de la Deţinuţi Politici cam tot pe atunci. „Maria Nicolae a făcut parte din prima promoţie de aviatoare din România. A fost deţinut politic şi ea. La eliberare a primit o despăgubire în bani pentru că i s-au pierdut nişte lucruri, iar ea mi-a plătit şi mie drumul până în Slobozia. Amândouă primisem domiciliul forţat în sud, dar în regiuni diferite”. Aşa se face că Maria Constantinescu a plecat spre Viişoara, în Bărăgan, cu inima strânsă: era bolnavă de TBC, iar în faţa ei se deschidea din nou necunoscutul.

      La câteva zile a ajuns şi tatăl ei în Slobozia: „Eu nu am ştiut cum de a venit tata, dar când te eliberau din închisoare anunţau şi primăria din localitatea de domiciul. Aşa a aflat şi tata: când au aflat că am fost eliberată, părinţii au făcut un pachet şi a venit tata cum a putut. M-am dus să-l aştept în Slobozia: a coborât tata din cursă şi, de emoţie, a uitat să-şi ia bagajele, iar oamenii, tare cumsecade, i-au dat bagajele jos şi nu a plecat maşina până nu a văzut tata dacă acolo sunt toate bagajele lui… Acum nu ştiu cine mai stă să aştepte, să vadă să nu-şi uite omul vreun bagaj… erau cumsecade oamenii.”.

      În Bărăgan, Maria Constantinescu a primit dreptul să locuiască în casa unei bătrâne care se întorcea acasă, în Basarabia. Tânăra şi-a văruit singură casa şi a încercat să-şi refacă viaţa, iar destinul i-a surâs pentru prima oară după un deceniu: a ajuns acolo în Viişoara în mai 1960, iar la Sf. Ilie avea să ajungă, în acelaşi sat, viitorul ei soţ. Şi el fusese condamnat politic, şi el făcuse ani grei de închisoare, iar asta – după ani de război şi de prizonierat. Acolo şi-au întemeiat familia, acolo au muncit în agricultură: ei, deţinuţii politici, erau plătiţi cu 3-11 lei, câtă vreme oamenii obişnuiţi primeau 11-43 lei.

      În mai 1962 când Maria Constantinescu s-a întors în satul natal, de-abia a răzbit până acasă. „De la tramvai până acasă nu aveam mult de mers. Dar cum m-am dat jos din tramvai, cum a ştiut toată lumea că a venit Mărioara.. şi eu, care mă grăbeam să o văd pe mama, mă opream să vorbesc cu toţi. N-am putut să trec fără să dau bună ziua. Oameni fără oameni nu pot trăi”. Acum, la mai bine de jumătate de secol de când a fost eliberată din temniţele comunismului, Maria Constantinescu te uimeşte cu puterea ei de a ierta şi de a privi lumea cu multă înţelepciune. Despre timpul petrecut în închisoare spune că a trecut, că anii aceia s-au dus demult şi chiar dacă o bună parte din aşa numiţii „cei mai frumoşi ani ai vieţii” i-a petrecut în temniţă, e într-un fel împăcată cu destinul ei: a fost din dragoste de neam şi ţară. „Înainte, lumea îşi iubea neamul şi ţara, tot ce era om, indiferent că era român sau bulgar; lumea îşi dădea viaţa pentru neam şi ţară, în urmă cu câteva zeci de ani. Acum ţara e unde ţi-e bine… Cui îi mai trebuie ţara lui şi neamul lui?!… lucrurile astea dor”.
      „Neagra…” acesta era numele pe care izolatorul îl primise în închisoare. Şi toată lumea se ferea de el. Pentru că uşor se putea primi o pedeapsă care să te ţină departe de zama lungă şi bucata de mămăligă, trei zile: „ Pedeapsa la neagra era de 5-7 zile. Te băgau acolo şi doar a treia zi primeai mâncare: Adică te băgau azi, mâine nu primeai mâncare, abia a treia zi primeai ceva”.„Suferinţa te apropie de Dumnezeu… Oamenii trecuţi aveau o credinţă puternică. Fără puterea divină nu poţi face nimic, trebuie să ştii să laşi toate la o parte şi să te laşi călăuzit de puterea divină”. Maria Constantinescu

      (Preluat de pe tribuna.ro)

      SURSA