ARHICONI-ceata diavolilor rationali

Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea. Satana este „teologul iadului” si se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.  Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).  Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă – dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri. 

Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte păcate. Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist. Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un crestin cu viată sfântă, care după mutarea sa din această viată a ajuns la fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovnicesti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte. 

Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne vom sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi si prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează. Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.  Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de vointa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol. Tainele dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaste tainele lui Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte bune, potrivit cu vointa lui Dumnezeu. Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine „ale cunoasterii” si înzestrându-si discipolii cu capacităti supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7). 

Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei… Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească. 

Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile…).  Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor, dacă va fi prinsă de acesti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt. Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni. Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie, tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia. Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si după om. 

Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filozofii si vedenii.  De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe crestini creste de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi la ceata duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învătători eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărti… Insă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească si cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim. 

( CAPITOLUL II – Războiul duhovnicesc)

O delegaţie bisericească din Grecia s-a întîlnit cu Patriarhul şi ierarhi ai Bisericii Georgiei

În fotografie: rîndul I – Pr. Theodoros Zisis, PF Catolicos-Patriarh Ilia al II-lea al Georgiei, Dimitrios Ţelenghidis, ierom. Mihail Bregvadze, monah Serafim Zisis; rîndul II – ierodiacon Petru, Pr. Simeon, Pr. Peter Heers, Pr. Matei Vulcănescu, Mitropolitul Gherasim (Şaraşenidze) de Zugdidi şi Ţaişi, Mitropolitul David (Maharadze) de Alaverdi, Arhiepiscopul Iegudiil (Tabatadze) de Stepanţminda şi Hevi, Mitr. Teodor (Ciuadze) de Ahalţihe şi Tao-Clarjeti, Pr. Anastasie Goţopoulos, Pr. Visarion

Între 25 şi 28 iulie 2016 o delegaţie bisericească formată din clerici ai Bisericii Greciei a fost în vizită la Patriarhia Georgiei, fiind primiţi călduros de Preafericitul Catolicos-Patriarh al Întregii Georgii, Ilia al II-lea. Membri ai delegaţiei au fost: Pr. Theodoros Zisis, protopresbiter şi profesor emerit de Patrologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Dimitrios Ţelenghidis, profesor de Teologie dogmatică la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Pr. Anastasie Goţopulos, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Ier. Nicolae” din mitropolia Patrei, Pr. Peter Heers, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Proor. Ilie” din s. Petrokerasa, mitropolia de Ierissou şi a Sfîntului Munte, şi Pr. Matei Vulcănescu, protopresbiter şi paroh al bisericii „Icoana Maicii Domnului Odighitria”, dealul Vokos, mitropolia Pireului.

Un şir de întilniri au avut loc cu ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice a Georgiei responsabili de relaţiile interortodoxe, precum şi cu Patriahul Ilia al II-lea al Georgiei, pe care i-a întîmpinat cu ospitalitate la reşedinţa patriarhală de vară.

Discuţiile purtate s-au axat pe problemele iscate de „Sinodul din Creta” inovaţionist şi neortodox şi răspunsul ce trebuie dat bazat pe dogmele şi canoanele Bisericii şi ecleziologiei Ortodoxe. Delegaţia grecească a accentuat modul cum poate fi oferit răspunsul faţă de „sinod”: nevoia de respingere clară a metodologiei şi organizării „Sinodului”, precum şi a textelor inovaţioniste şi neortodoxe adoptate în cadrul lui şi convocarea unui Sinod Ortodox ca reacţie de răspuns la acesta. Patriarhul i-a încredinţat că „nu există multe biserici, ci o singură Biserică – Ortodoxă” şi că el şi Sfîntul Sinod „vor lucra pentru unitatea tuturor ortodocşilor” ce poate fi asigurată doar pe fundamentul credinţei transmise nouă de Sfinţii Apostoli. Reprezentanţii Bisericii Georgiei la conferinţele panortodoxe, Mitropoliţii Gherasim de Zugdidi şi Teodor de Ahalţihe, au accentuat alegerea Bisericii lor: respingerea presinodală a documentelor neortodoxe „Sfînta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” şi „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”. Pe lîngă acestea, Patriarhul şi mitropoliţii au afirmat că documentele „Sinodului” vor fi traduse în georgiană şi vor fi cercetate, iar un răspuns oficial va fi dat la Soborul Arhieresc al Bisericii Georgiei în octombrie anul curent.          Atît oaspeţii cît şi gazdele şi-au asumat obligaţia de a continua cooperarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe în faţa răspîndirii ecumenismului sincretic.

Sursa

Dumnezeu ne cercetează atunci când murim nădejdii în noi însine. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii?“Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand: SUNT UN ESEC DEPLIN, FA CU MINE TOT CE VOIESTI!

Calea suferinţei

Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre învierea singurului fiu al vădu­vei din cetatea Nain (v. Luca 7, 11-17). Perico­pa menţionează că atunci când Mântuitorul l-a înviat pe fiul acelei văduve, poporul cu frică a mărturisit că Dumnezeu l-a cercetat pe el.

Prin  intermediul cuvântului evanghelic ve­dem că însuşi Domnul se ocupă de cei neputincioşi, de cei bolnavi şi de cei îndureraţi. Vedem că oa­menii îndureraţi sunt aceia care devin în princi­pal apţi să primească cercetările lui Dumnezeu, dar şi aceia care teologhisesc dinlăuntrul pro­priei lor vieţiPentru că theologia înseamnă să mă împărtăşesc de viaţa lui Dumnezeu, theologia înseamnă să pătimesc cele dumnezeieşti, să parti­cip la harul lui Dumnezeu şi nu doar să grăiesc în mod intelectual „despre Dumnezeu”.

desen de Gabriela Mihaita David)


Am putea să facem un paralelism. Aşadar, aşa cum Domnul a cercetat-o pe văduvă, atunci când a murit fiul ei, si ea încetase să mai aibă nădejdi, nădejdi omeneşti, aşa se întâmplă şi cu fiecare om. Aşadar, vedem că acela care este pregătit să primească cercetările lui Dumnezeu este acela care a ajuns la limitele sale, acela care deja, prin cele ce se întâmplă în viaţa lui, încetează să mai nădăjduiască în propriile sale puteri şi posibilităţi. Atunci vine Dumnezeu, în momen­tul în care va „muri” omul şi vor înceta să mai existe nădejdile omeneşti. Adică, atunci când omul încetează să mai nădăjduiască în el însuşi. Însă în general în viaţa duhovnicească, atunci este pregătit omul să primească cercetările şi harul lui Dumnezeu, când încetează să mai nă­dăjduiască în cele omeneşti, când încetează să mai nădăjduiască într-ale sale. Am putea să spunem că suferinţa este modul în care omul îl percepe pe Dumnezeu. Aşa cum viaţa vine pe lume prin du­rerile naşterii, tot aşa şi în naşterea duhovnicească, modul este suferinţa, durerea. Nu pentru că Dum­nezeu vrea să suferim, ci pentru că suferinţa este modul în care omul depăşeşte şi scapă de imaturitatea sa.Imaturitatea se exprimă ca o falsă simţire, ca simţire a suficienţei de sine existenţiale, de tipul „pot să trăiesc şi fără Dumnezeu”.

Aşadar, pentru ca omul să aibă această ca­pacitate de a percepe şi de a gusta viaţa, unica premisă este suferinţa. De obicei, suferinţa pe care o are fiecare om este analogă cu iubirea de sine (filavtia), cu trufia sa, cu egoismul său. Analogă cu îndărătnicia omului, adică cu faptul de a nu voi să se predea pe sine lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, să stăruiască şi să se predea gându­lui său şi puterii sale.

De aceea, undeva zice Sfântul Siluan Atho­nitul că cei mândri pătimesc. Pătimesc pentru că nu-L lasă pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea Lui şi se lipsesc astfel de viaţa Lui. Maturitatea este, aşadar, ca să poată omul să vadă şi să cunoască că prin suferinţă se descoperă Viaţa în viaţa noastră.

Ce zice Evanghelia când Domnul nostru s-a urcat pe Cruce? „Trebuia ca Hristos să pătimeas­că acestea şi să intre în slava Sa (Luca 24, 26). Trebuia să pătimească acestea ca să intre în slava Sa, nu pentru că se afla în afara slavei, ci ca să ne arate nouă modul propriei noastre învredniciri, care se face prin suferinţă.

Dar nu orice suferinţă mântuieste. Mântuieste suferinţa dacă o vom gestiona în mod corect. Şi se face o corectă gestionare atunci când încetează să mai existe nădejdi omeneşti. Aici nu vorbim numai despre problemele bolii trupeşti sau despre problemele economice materiale. Şi acestea împreună-lucrează; dar aici vorbim în special despre cazul în care omul trăieşte în pati­mile sale şi nu mai are nădejdi să se elibereze dintr-acestea. Să se elibereze, nu ca să se simtă bine cu el însuşi, că, aşadar, el este virtuos, ci mai mult decât atât, ca să înceteze să mai aibă nădejde în el însuşi că ar putea prin el însuşi să-L vadă pe Dum­nezeu. Şi, deoarece nu percepe, nu gustă existenţa lui Dumnezeu, simte această moarte lăuntrică.

Ce opţiuni are atunci omul? Poate să se în­chidă în sine însuşi, să se închidă în mod autist în vinovăţiile sale, sau în problemele sale şi să le plân­gă. Acest fapt, dacă-l analizăm, cuprinde în sine o formă de plăcere. Este acea auto-întristare în care ne place să ne plângem, ne place să simţim că suntem nedreptăţiţi, că nimeni nu ne iubeşte; desigur că ne construim şi scenarii în jurul acestor lucruri ca să ne justificăm pe noi înşine în minciuna noastră sufletească şi în ticăloşia noastră. Din ce pricină nu am reuşit să aflăm această cale a smereniei? Unde este şi care este aceasta? Nădejdea şi deplina rapor­tare la Dumnezeu. Altfel suferinţa devine pricină pentru alimentarea înălţării noastre trufaşe, astfel încât să ne simţim importanţi în suferinţa noastră.Este o blasfemie faţă de Dumnezeu ca noi, oamenii de zi cu zi ai Bisericii, să ne plângem şi să spunem: „Unde eşti Dumnezeul meu? Ne-ai uitat”.

Dumnezeu nu ne-a uitat, dar ne place acest sce­nariu, pentru că aşa simţim că ne-au nedreptăţit alţii şi, desigur, ne-a nedreptăţit Dumnezeu. Astfel, într-o oarecare măsură în această stare simţim o autoafirmare, care în acelaşi timp ne mărgineşte în mod disperat la cele pământeşti. Noi alegem această cale deoarece nu putem să devenim persoane importante în evenimentul deschiderii noastre spre Dumnezeu.

Nu există păcat mai mare decât deznădej­dea, decât văicăreala. Nu există mai mare tăgăduire şi hulire a lui Dumnezeu decât să cârtim şi să ne justificăm în cârtirea noastră, judecându-l desigur pe altul.

Astfel, Dumnezeu îngăduie în acest mod să se descopere adevărul nostru. Ce face văduva? A murit fiul ei şi merge către Hristos. Insă, de ce mai vrea ea să tulbure apele? S-a sfârşit cu fiul ei. Ce mai cere de la Dumnezeu? Acesta este un eve­niment paradigmatic care vrea să ne spună, in­clusiv nouă, că atunci când suntem deja „morţi”, singura nădejde a noastră este Dumnezeu. Insă de ce nu facem acest lucru mai devreme? De ce trebuie să trecem prin această moarte?

Pentru că, dacă nu trecem prin această simţire a neputinţei, a posibilităţilor noastre limitate, vom avea convingerea că ceva-ceva facem şi noi ca să câştigăm darurile lui Dumnezeu! Şi ast­fel, inima noastră nu poate să fie pe deplin des­chisă faţă de Dumnezeu.Când, aşadar, simţim că toate sunt daruri şi că nu avem ce să mai arătăm, înţelegem dragostea (…), iubirea lui Dumne­zeu pentru om. Când avem noi ceva în mâinile noastre ca să-i dăm, ca să-i demonstrăm, atunci nu este deplină deschiderea noastră faţă de Dum­nezeu.Pe cât omul nu conştientizează această lecţie, pe atât va fi pedepsit şi se va chinui.

Să nu credeţi că problemele psihologice sunt pur şi simplu exclusiv nişte stări pe care le au oa­menii prin moştenire. Ni le creăm şi noi înşine. Le creăm atunci când stăruim în mod obiectiv asu­pra eului nostru. Când vrem să ne îndreptăţim în noi înşine, când vrem să ne îndreptăţim gândul nostru. Şi nu-i spunem lui Dumnezeu: „Suntem cu totul în eşec; miluieşte-ne pe noi”. Ne sperie această simţire de a mărturisi eşecul, nereuşita noastră. Pentru că în adânc nu credem în filan­tropia (iubirea de oameni) a lui Dumnezeu, în Dragostea lui Dumnezeu.

Ce se întâmplă atunci? Dumnezeu vine aco­lo unde omul este „mort”. Numai celor „morţi” le grăieşte Dumnezeu. Numai pe cei „morţi” îi cercetează. Ce este toată nevoinţa noastră? Să ne „mortificăm pe noi înşine”, nu ca să respin­gem valoarea umană şi vrednicia, ci pentru că noi credem cu adevărat că în suflarea lui Dumnezeu, acestea îşi primesc conţinutul lor deplin. In acest mod îl cercetează Dumnezeu pe om. Noi ne lipsim de aceste cercetări, deoarece îl refuzăm pe Dumnezeu şi alegem dreptatea noastră. Toată viaţa noastră este o provocare şi o posibilitate pentru astfel de prilejuri de a ne cerceta Dumnezeu. Dumnezeu îi cercetează pe cei neputincioşi, pe cei îndureraţi, îi cercetează pentru că aceştia au capacitatea cunoscătoare de a recunoaşte cercetările lui Dumnezeu.Altfel, noi ne simţim atât de siguri cu noi înşine, sun­tem atât de aranjaţi în situaţiile noastre, în izbânzile noastre şi în reuşitele noastre, încât nu putem vedea mai departe de noi înşine. Ni se limitează capacitatea noastră optică. Dar atunci nu numai pe Dumnezeu, dar nici pe icoanele Lui, adică pe ceilalţi oameni nu le primim şi nu le recunoaştem. Doar când trecem prin situaţii asemănătoare, putem să împreună-pătimim şi să participăm la durerea fiecărui om. Aşadar, cu cât omul se simte mai tare în puterile sale, în reuşitele sale, în obiectivele sale, cu atât mai mult devine invalid. Numai când recunoaşte că puterea lui este Dumnezeu, atunci şi numai atunci poate să se elibereze.

Ce sunt, aşadar, cercetările lui Dumnezeu? Este atingerea lui Dumnezeu de noi înşine. Ce se întâmplă acum? Domnul nostru îl învie pe fiul văduvei, dar să fiţi siguri că atunci când văduva a văzut că Domnul este Stăpânul vieţii şi al morţii, s-a rezolvat problema ei. A înţeles că nu există moarte. Prin urmare, atunci ar putea să primească şi moartea copilului ei, adormirea copilului ei, pentru că de-acum a înţeles că nu există moarte.

Ce sunt în cele din urmă cercetările lui Dumnezeu? Este certitudinea că Dumnezeu este aproape, este lângă noi şi ne iubeşte. Ce sunt cercetările lui Dumnezeu? Este certitudinea că într-aceste cercetări moartea a fost biruită.

Toată nebunia pe care o avem zilnic că sun­tem pedepsiţi cu ceva este scuza (alibiul) adevăra­tei noastre probleme, care este absenţa certitudinii cămoartea a fost biruită. Aceasta nu este ipoteza unui demers intelectual. Este ipoteza cercetărilor lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai pierdut, cu atât are nădejdi mai mari, este de ajuns să nu se izoleze în sine însuşi, înlăuntrul ticăloşiei sale, înlăuntrul problemelor sale, psihologice sau de oricare alt fel, ci să alerge la Dumnezeu spunând „sunt un eşec deplin, fă cu mine tot ce voieşti”.

(din: Preot   Varnava Iankos, Biserica pacatosilorEditura Egumenita, 

2016)

SURSA

Pomenirea Sfîntului Apostol Iacob al lui Alfeu(9 octombrie)

 

Sfîntul Apostol Iacob era fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pămînt şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfîntul Duh care s-a pogorît asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.
Aprinzîndu-se cu rîvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărîmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor, de la care şi-a cîştigat numele cel nou: sămînţa dumnezeiască, căci semănînd în inimile oamenilor cuvîntul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă; pentru aceasta s-a numit „sămînţa dumnezeiască”. Şi înconjurînd multe ţări, a semănat sămînţa cea cerească şi, adunînd spicele mîntuirii omeneşti, a sfîrşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Şi această „dumnezeiască sămînţă” – adică Sfîntul Iacob – a fost adunată cu roduri însutite în cereasca jitniţă unde, săturîndu-se însuşi de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.

Sursa

Invierea fiului vaduvei din Nain

Iata o intamplare usor de memorat, care pare a fi si foarte usor de inteles: „Si dupa aceea s-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand s-a apropiat de portile cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-se s-a atins de sicriu, iar cei care-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea” (Luca 7, 11-17).

Ca totdeauna, de cand e lumea, moartea provoaca durere, tristete ca orice despartire definitiva pe acest pamant. Toti suntem un mister intre doua mistere: nasterea si moartea. Numai Dumnezeu cunoaste marea taina din toate, precum zice si Psalmistul: „Ca El a cunoscut zidirea noastra”. Si tot Psalmistul continua: „Adusu-si-a aminte ca tarana suntem! Omul ca iarba; zilele lui: ca floarea campului, asa va inflori” Adica zilele lui, inflorirea lui, sunt trecatoare: „Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi, si nici nu se va mai cunoaste locul sau” (Ps. 102. 14-16). Poezie de marc profunzime! Cumplit si dezolant adevar!
Psalmistul, din ratiuni de exprimare, intrebuinteaza aceste frumoase cuvinte despre Dumnezeu: Adusu-si-a aminte ca tarana suntem!” Cum sa nu-si fi adus aminte. Cel ce a zis: „Ca pamant esti si in pamant te vei intoarce!” (Fac 3, 19). Sfantul Apostol Iacov intrebuinteaza si el o metafora, tot atat de graitoare ca si ale Psalmislului: „Caci ce este viata voastra? Abur, care se arata pentru putina vreme si apoi piere” (Fac. 4, 14).
 

Odata cu nasterea, cum spune Sfantul Pavel in Epistola I catre Corinteni, ni se rosteste si o sentinta de moarte: Ne-a randuit Dumnezeu ca pe niste osanditi la moarte” (5, 9). Pavel vorbeste in epistola sa despre soarta apostolilor, care s-a si implinit, dar desigur are in vedere si soarta tuturor oamenilor. Moartea ramane pentru toti si pentru totdeauna o realitate cu neputinta de schimbat. O mare taina. Un mare mister. Si, ca orice despartire, intristeaza.

Aproape ca nu exista om de rand cu minte intreaga, sau intelept cu minte multa care sa nu se fi gasit descoperit si perplex in fata mortii. Walter Scott o numea „teribil pas intre timp si vesnicie” (Ivanhoe). Multi o vad ca pe o datorie catre specie, catre destin, catre natura, si bineinteles catre Dumnezeu, si intotdeauna ca pe o intoarcere. Dar o intoarcere intr-un port din care nu vom mai ridica ancora (H. Melville, Moby Dick). Pe unii i-a speriat, pe altii i-a mangaiat, vazand in ea o eliberare de rele (Anacreon, Horatius). Goethe numea moartea un oaspete care nu-i niciodata bine venit (Faust), iar J. Rostand ii dadea o definitie care sa-i cuprinda si taina si grozavia: „singurul lucru mai mare decat cuvantul cu care e numit” (Pensies d’un bioltigiste). Pana si Nictzsche, care s-a razboit cu tot ce e mai sfant pe lume, recunoaste ca in toata filosofia sa a fost provocat mereu de moarte: „daca n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat deloc” (Morgenriite). Moartea descumpaneste biata fiinta umana, pentru ca pare a o termina fara sens.

Convoiul care petrecea la mormant pe tanarul adormit in floarea varstei, fiu al unei femei vaduve, desigur era un convoi trist, si pe Mantuitorul l-a impresionat. L-a impresionat mai intai plansul vaduvei dupa tanarul mort inainte de vreme. S-a apropiat de convoi. Apostolii se vor fi strans mai aproape, ca sa vada ce se intampla. Cele doua convoaie, cel cu mortul si cel cu Mantuitorul, s-au intalnit fata in fata. Mantuitorul s-a apropiat de pal, — un fel de targa pe care se duceau mortii pe vremea aceea — si s-a adresat intai femeii intristate, cu un cuvant de mangaiere: „Nu plange!”
Sa ne oprim inainte de toate asupra acestei intristari. Caci desi stim ca moartea e inevitabila, desi a fost inscrisa in soarta oamenilor dintru inceput, ea intristeaza. Cere lacrimi. Lacrimile L-au induiosat pe Iisuss, de aceea- i-a zis mamei indurerate: „Nu plange!”

Ne-am nascut sub conditia mortii si ar trebui sa socotim ca ea nu este altceva, decat o implinire a contractului, a acestei conditii. Un contract nu supara pe nici una din parti. S-ar putea zice: E adevarat, noi nu, dar protoparintii nostri, Adam si Eva, da, ei au fost avertizati: „Sa nu mancati din pomul din mijlocul raiului, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti”. Eva recunoaste, cu cuvintele ei, acest contract, ca si cum si-ar fi pus semnatura pe el. In conversatia cu sarpele ea isi aminteste bine: „Ne-a zis Dumnezeu: Sa nu mancati…” (Fac. 3, 3).

Ce a urmat se stie. Contractul a fost calcat si Dumnezeu a dat atentie sentintei vremelnice vietii pamantesti care, pana atunci, era menita sa fie vesnica: „Te vei intoarce in pamantul din care esti luat” (Fac. 3, 18). Dar iarasi s-ar putea zice: De ce sa se rasfranga asupra noastra, a urmasilor, acest contract calcat de altcineva? Mai pe inteles, as intreba: Dar de ce o casa vanduta de inaintasi, cu contract de vanzare-cumparare, ramane vanduta pentru totdeauna si urmasii n-o mai pot revendica? Sau de ce o mostenesc, daca a fost cumparata de cineva din inaintasii lor? In protoparinti existam toti. Toti am fost parte in contract, si el ne-a angajat si pe noi. Sa mergem mai departe si sa contestam Legea? N-ar fi intelept. Si ar fi zadarnic. „Iata Legea!”, poruncita de Domnul, a zis Moise (Deut. 6, 1). Disputa la acest nivel ar fi fara sens.

Si totusi, desi stim acestea, nu le putem asimila cu normele si legea mortii ne intristeaza, ne tulbura, ori din ce motive originare ar veni. Nici nu sunt normale. Sunt rod al unei greseli initiale. Si Sfantul Ioan Gura de Aur, care cu adancime a cugetat la acestea, si-a pus intrebarea: „De ce intristare?” Nu se lamureste decat plasandu-se in conditiile intelegerii celei dintru inceput, si a calcarii acestei intelegeri, ceea ce a determinat destinul tuturor oamenilor.

„Ce este dar de mirare, cand un om care sub aceasta conditie s-a nascut, face indestulare legii si hotararii dumnezeiesti? Ce este de mirare, cand un nascut din parinti muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobisnuit; ceea ce se face in toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se intampla cu toti, nu este o raritate. Daca mosii si stramosii tai au mers pe aceasta cale a mortii, daca inca de la Adam toti patriarhii si proorocii au trebuit sa se desparta de lumea aceasta, se inalta sufletul nostru dintru adancul intristarii”. Am citit din traducerea lui Melchisedec al Romanului (Buc, 1983, p. 183). Am preferat aceasta traducere pentru ca are o frumoasa limba romaneasca. Am indreptat usor, doar acolo unde trebuia adus un plus de intelegere a sensului.

Asadar Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca intristarea nu e logica, moartea fiind implinirea unei datini. El crede chiar ca „intristarea peste masura poate duce la indoiala, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu” (p. 189). Un argument dintre cele mai simple, de ordinea evidentei vine sa-i intregeasca gandirea. Pe a lui si pe a noastra. Pornind de la textul Sfantului Pavel: „sa nu va intristati ca si ceilalti care nu au nadejde” (I Tes. 4, 13), el il aplica aproape cu oarecare manie impotriva celor inconsecventi cu logica propriei lor credinte: „intristeaza-te — zice el — insa nu ca un necredincios, care nu stie nimic despre inviere si se indoieste de viata cea viitoare. Asa, noi ne rusinam cand, nu arareori, vedem la crestini cele mai puternice izbucniri de intristare fara de minte (fara logica, n.n).

Ce vor zice necredinciosii vazand aceasta? Ei vor zice: Acestia sunt oare aceia care stiu a vorbi asa de frumos despre inviere? Cu adevarat purtarea lor nu se potriveste cu vorbele lor. Prin cuvinte ei graiesc cu multa intelepciune despre inviere, iar prin fapte ei se arata ca si cum nu ar crede intru aceea. De ar fi ei convinsi ca exista o inviere, nu s-ar purta in felul acesta. Daca ar crede ca starea mortilor este mai buna, nu s-ar boci atata. Acestea si inca mai multe zic cei necredinciosi, cand observa la crestini o intristare fara masura pentru cei morti. De aceea, sa ne masuram intru aceasta intristare si sa nu rusinam credinta crestineasca despre inviere” (Id. p. 193).

Sfantul Ioan Gura de Aur vorbea unei lumi a veacului al IV-lea, care inca mai pastra rezerve mari fata de crestinism. Apelul sau trebuie inteles si in contextul vremii si oamenilor carora le predica, dar nu e mai putin adevarat ca ni se potriveste si noua, daca prin intristarea dusa pana la disperare ne descoperim subrezenia credintei in inviere. Dar este oare intristarea cu totul interzisa? Este ea un pacat?
Este ea nefireasca? Din punctul de vedere al Sfantului Ioau Gura de Aur, in principiu, ea esle „nefolositoare”. „Cu bocetul tau nu vei putea schimba ceea ce s-a facut, ci numai a-ti vatama tie insuti”. Mai mult ar trebui sa ne intristam pentru cei lipsiti de minte, si de dreptate, si pentru pacatosi. intristandu-ne zadarnic pentru cei morti, pedosnicim, traduce episcopul Melchisedec oranduiala. Adica o intoarcem pe dos. Verbul a disparut din limba, desi era o sinteza a mai multor cuvinte. Poate ca l-a inventat Melchisedec, traducand! (p. 194).

Mitropolitul nostru Antim Ivireanul, contemporanul lui Constantin Brancoveanu, tratand aceeasi tema, va indreptati in parte intristarea, pornind de la un exemplu biblic:

„Apoi s-a dus Natan la casa sa, iar Domnul a lovit copilul pe care i-l nascuse lui David femeia lui Urie, si acela s-a imbolnavit. Si s-a rugat David Domnului pentru copil, a postit si, ducandu-se departe, a petrecut noaptea intins pe pamant. Atunci au intrat la el batranii casei lui, ea sa-l ridice de la pamant, dar el n-a voit si nici n-a mancat paine cu ei. Dupa sapte zile a murit copilul si slugile lui David se temeau sa-i spuna ca a murit copilul. Caci isi ziceau: „Cand copilul era inca viu si noi il mangaiam, el nu ne baga in seama; cum sa-i spunem acum: A murit copilul? Se poate sa faca vreun rau”.

Dar vazand David ca slugile sale soptesc intre ele, a priceput ca a murit copilul si le-a intrebat: „A murit copilul?” „A murit” — i se raspunse. Atunci David s-a sculat de la pamant, s-a spalat, s-a uns si s-a dus in casa Domnului si s-a rugat. Intor-candu-se apoi acasa, a cerut sa i se dea paine si a mancat. Si i-au zis slugile: „Ce va sa zica aceasta? Cand copilul era inca in viata, ai postit, ai plans si n-ai dormit; iar dupa ce copilul a murit, te-ai sculat, ai mancat si ai baut?” „Cata vreme copilul era viu — zise David — am postit si am plans, caci socoteam: Cine stie! Poate ma va milui Domnul si va trai copilul. Iar acum el a murit. De ce sa mai postesc? Il mai pot eu, oare, intoarce?, Eu ma voi duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine” (II Regi 12, 15-23).

Exemplul va fi folosit mai tarziu si de Agapie Criteanul la 1773, in „Mantuirea pacatosilor” (ed. rom., 1900, Buc, p. 221-222). Concluzia mitropolitul Antim Ivireanul, ca si a lui Agapie Criteanul, va fi in cele din urma aceeasi ca si a Sf. Ioan Gura de Aur. „Cred aceea zic si eu…: sa incetati intristarea si parasiti lacrimile… caci lacrimile si intristarile nu dau nici un folos mortilor, nici pot sa-i intoarca din viata cea vesnica, nici sa-i scoata din gropi. Sa facem insa milostenie si alte faceri de bine pentru ei, caci este placut inaintea lui Dumnezeu, si li se face mare folos” (Antim Ivireanul, Opere, ed. P. V. Hanes. Buc, 1915, p. 222-223).

Vaduva din Nain plangea. Ea nu stia ca exista inviere. Dar, probabil, si daca ar fi stiut, tot ar fi plans. Omeneste. Se despartea de unicul ei fiu. Putea fi bucuroasa? Sfantul Pavel sfatuieste: „Sa nu ne intristam ca si ceilalti care nu au nadejde”. Adica sa nu mergem pana la indoiala. Aici e limita pana la care putem merge, Iisus insusi s-a intristat si a plans cand a auzit de moartea prietenului sau din Betania, Lazar. El a sfintit cu lacrimile sale valoarea prieteniei, asa cum, alegandu-si 12 apostoli, a sfintit valoarea comuniunii. N-a fost un antisocial, un izolat, un mizantrop. N-a reprobat nici una din virtutile omeniei, caldura si frumusetea prieteniei si a iubirii. Chiar pe tanarul bogat care respecta poruncile „l-a iubit” (Marcu 10, 21) si „iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar” (Ioan 11,5) si pe ucenici (Ioan 13, 34).

Prin invierea fiului vaduvei din Nain, Iisus a sfintit valoarea legaturilor de familie si de rudenie. Dar a invatat-o pe vaduva si despre inviere. Pe ea si pe cei care au asistat la minune. Dar sa urmarim mai de aproape evenimentul. Dupa ce a vorbit cu femeia, mangaind-o, i-a dat de indata si o proba a eficacitatii mangaierii Sale. Spre stupefactia tuturor, pentru care acel „Nu plange” era natural si firesc, fiindca asa se spune, desi se spune degeaba, ceea ce a urmat a fost de-a dreptul uimitor, neasteptat. Iisus a inceput sa-i vorbeasca mortului: – „Tinere, tie iti zic, scoala-te”, ca si cum s-ar fi temut ca nu cumva tanarul, auzind, sa creada ca se vorbeste altcuiva, l-a precizat: Tie iti zic, tie care esti mort, tie iti zic: scoala-tc, ridica-te! Cu simplitatea cu care Evangheliile istorisesc, intotdeauna faptele extraordinare, evanghelistul Luca ne spune doar ca tanarul s-a ridicat si a inceput sa vorbeasca. Si a plecat. Si convoiul s-a risipit. Vor fi mers unii acasa, altii la casa vaduvei, pentru a intreba pe tanar cine stie cate, dar cei mai multi au ramas pe loc, unindu-se cu cei care venisera cu Iisus. Toti impreuna au ramas ca muti. Sfantul evanghelist Luca scrie: „Atunci i-a luat frica pe toti”. Frica de Iisus? Frica de cel ce fusese mort? Stim toti ca exista o
Pe Lazar l-a inviat pentru ca sa le arate celor care au asistat la minune ca si El, Iisus, va invia, desi oamenii erau cu foarte putina tinere de minte. Au uitat foarte repede lucrul acesta, in momentul in care L-au vazut rastignit, desi unii din ei asistasera la invierea lui Lazar. Nu s-au mai gandit ca Iisus s-ar putea invia si pe El!

Si de data aceasta, inviind pe tanarul fiu al vaduvei din Nain, Mantuitorul a avut un scop, si scopul acesta il descoperim numai daca intoarcem o pagina din Evanghelia lui Luca a aceluiasi cap. 7. Citindu-l in intregime, ni se vor dezvalui cauzele minunii. Vom afla ca cele intamplate i-au fost povestite, de catre ucenicii sai, lui Ioan Botezatorul. Acesta era inca in viata, avandu-si si el ucenicii lui.

Ioan se vedea acum confruntat cu aparitia altui profet. El stia insa ca nu el, Ioan, este cel mai mare. O si spusese: „Nu eu sunt (Mesia), ci vine dupa mine Altul, caruia nu sunt vrednic sa-i dezleg nici cureaua incaltamintelor” (Maieu I, 7). Dar in momentul in care ne aflam acum, la Nain, se vede ca Ioan inca nu avea siguranta deplina ca putea sa abandoneze propria sa propovaduire si sa lase locul in intregime Celuilalt. Printre cei care-l urmau pe Iisus erau si ucenici ai lui Ioan. Acestia s-au dus sa-i spuna lui Ioan cele intamplate- Ioan a luat atunci hotararea cea mare: sa-L intrebe fara inconjur, pe Iisus, ce e de facut. A trimis doi ucenici prin care i-a transmis intrebarea: „Tu esti Cel ce va sa vina, sau sa asteptam pe altul?”

Incepe sa ni se lumineze putin calea. Va sa zica intre cei care au vazut minunea invierii fiului vaduvei, erau si ucenici ai lui Ioan. Acestia ii incredinteaza lui Iisus intrebarea lui Ioan. Iisus trebuia sa le incredinteze, la randul Sau, un raspuns. Si acum le da raspunsul: „Duceti-va si spuneti lui Ioan ceea ce ati vazut si ati auzit”. Nu le-a spus: „Eu sunt”, sau „Nu sunt Eu”, ci doar atat: „Duceti-va si spuneti lui Ioan ce ati vazut si ati auzit: Ca orbii vad, ca ologii umbla, leprosii se curata, surzii aud, mortii invie, saracilor li se binevesteste” (Luca 7, 22). Deci i-a dat lui Ioan elementele care dovedeau ca El era Cel care trebuia sa vina, ca El era Mesia. Caci toate acestea erau tocmai semnele venirii lui Mesia, pe care Ioan le cunostea bine din Vechiul Testament, precum spusese Isaia: „in vremea aceea cei surzi vor auzi cuvintele Cartii, si ochii celor orbi vor vedea fara umbra si fara intuneric” (Isaia 29. 18). Si tot Isaia: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi si urechile celor surzi vor auzi”
(Isaia 25, 5). Si inca o data Isaia: „Duhul Domnului este peste mine, ca Domnul m-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cel cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire, si celor prinsi in razboi libertate” (Isaia, 61, 1). De altfel Mantuitorul isi incepuse predica din sinagoga din Nazaret chiar cu acest verset din Isaia, pe care l-a comentat surprinzator, aplicandu-l la Sine: „Astazi s-a implinit Scriptura aceasta” (Luca 4, 21). Nu se putea deci ca Ioan sa nu citeasca in „semnele” transmise prin ucenici, raspunsul exact.

Iata ratiunea pentru care Mantuitorul a facut aceasta inviere. Pentru ca ucenicii lui Ioan sa duca nu argumente verbale, declaratii, ci fapte. Si inca fapte care sa-i sune lui Ioan in urechi ca impliniri ale profetilor despre Mesia. Cu aceasta Iisus era sigur ca va linisti cugetul lui Ioan. Si fiindca printre semne erau si invieri din morti, Iisus a facut in fata ucenicilor lui Ioan si o inviere! Ca sa adevereasca profetia lui Iezcchil despre inviere (cap. 37).

Mantuitorul — ca regula generala – n-a intervenit in destinul oamenilor. Acesta a fost randuit de Dumnezeu sa-si aiba ciclul sau: nasterea, viata cu implinirile ei, si moartea ca un sfarsit firesc al vietii. Mantuitorul a lasat ca acest sfarsit firesc randuit de Dumnezeu sa ramana, sa se desfasoare asa cum a fost el randuit de la inceput. Aceste cateva interventii impotriva mortii le-a facut, cum am aratat in acest caz, intotdeauna cu un anume scop. Altfel, moartea ramane, dupa cum spune tot Sfantul Pavel, „ultimul dintre vrajmasi care va fi doborat'” (I Cor. 15, 26), dar aceasta se va intampla la invierea mortilor. Atunci moartea va fi doborata definitiv. Al doilea lucru asupra caruia propun sa ne intoarcem o clipa e frica, teama ce i-a cuprins pe toti la vederea minunii.

Si altadata, cum spuneam. intalnirile cu Iisus provocau teama, provocau un fel de „frica si cutremur”. Sa ne amintim ca atunci cand s-a intalnit, cu indracitul din Gadara, si cand i-a trimis in porci pe demonii din el, si porcii s-au aruncat in mare, toti s-au spaimantat, iar cand au venit satenii, „L-au rugat sa plece din tinutul lor” (Marcu 5, 15, 17). Pur si simplu. Alta data, cand a vindecat un slabanog, spune evanghelistul, „i-a cuprins pe toti frica si s-au umplut de spaima” (Luca 5, 26). Dupa pescuirea minunata, cand au vazut ca ei n-au prins toata noaptea nimic si Mantuitorul le-a spus: „Aruncati acum mreaja” si, impotriva sperantei lor, au aruncat-o, si au scos navodul plin de pesti, din nou evanghelistul spune ca, in clipa aceea, si pe Petru si pe ceilalti apostoli „i-a cuprins frica” (Luca 5, 9). Cand a potolit furtuna de pe mare, de asemenea „i-a apucat pe toti o frica mare” (Marcu 4, 41). Pe mironosite, la mormant, „le-a cuprins groaza si cutremurul” (Marcu 16, 8).

Alta data „se mirau” de ceea ce facea Iisus (Matei 8, 16, 28; 9, 8), sau „se spaimantau” de cuvintele Lui (Marcu 10, 24; 26, 32). Si ascultand cuvantarea lui Petru despre Iisus, „tot sufletul era cuprins de frica” (F. Ap. 2, 43), iar cand Petru si Ioan au vindecat un olog, toti „s-au umplut de spaima si de mirare” (F. Ap. 3, 10). De ce si in momentul invierii fiului vaduvei din Nain, si in intalnirile cu Mantuitorul si cu faptele lui minunate, cei ce asistau erau cuprinsi de frica si cutremur, de spaima si mirare?

Astfel de stari sufletesti sunt efectul intalnirii cu misterul. Toti suntem credinciosi, si apostolii erau, dar atunci cand te intalnesti fata in fata cu ceva extraordinar, parca devii dintr-o data un alt om. Misterul provoaca in tine o stare sufleteasca deosebita, care nu poale fi exprimata prin cuvinte. Mystcrium tremendum, zicea Rudolf Otto.

Aceste cuvinte: teama, frica, spaima, uimire, cutremur sunt cuvinte omenesti care exprima intalnirea cu misterul, cu taina, cu Dumnezeu, cu minunea, dar sentimentul adevarat al acestor intalniri este mai profund si de fapt inexplicabil. Sfantul Pavel isi povesteste propria sa experienta, a unei „rapiri pana la al treilea cer”, adica „in rai”, unde a auzit „cuvintele care nu se pot rosti si nici nu este ingaduit omului sa le rosteasca” (II Cor. 12, 2-4). Cei care au asistat la convertirea lui Pavel prin intalnirea cu Iisus pe drumul Damascului, „au ramas incremeniti”, iar Pavel insusi „tremura, ingrozit fiind” (F. Ap. 9, 6-7).

Acelasi lucru s-a intamplat si dupa minunea invierii tanarului din Nain, cu cei care asistasera la ea. Se intalnisera cu taina! Caci ce altceva era invierea din morti a unui tanar, pe care toti il stiau mort? O moarte devenita mister, cu care atat cat se poate se impacasera, si acum se intalneau cu un mister si mai mare, misterul invierii lui din morti. In chipul cel mai firesc, deci, i-a cuprins pe toti teama si cutremurul. Sfantul Petru, in cea dintai epistola a lui, spune: „Petreccti cu frica toata vremea calatoriei voastre prin lumea aceasta” (I Petru 1, 17). Oare la ce fel de frica se gandea el? Trebuie intr-adevar sa traim ca niste oameni infricosati? Nu. El se gandea exact la acest fel de teama, pe care ti-o da intalnirea cu marile taine, cu Dumnezeu. Se gandea la acest sentiment pe care li-l provoaca intalnirea cu o fapta extraordinara, care nu se poate petrece, care nu poate fi explicata, decat ca venind de la Dumnezeu.

Frica aceasta de Dumnezeu este insa o marc virtute. Ea nu te inrobeste, ci te elibereaza. Iti da o asigurare de sus. Te inscrie intr-o noua ordine a gandirii. Doar socul intalnirii e puternic, dar el indata se preface in putere, in liniste, in siguranta. Siguranta ca esti sub un scut, sub o supraveghere, sub un ajutor, sub o judecata dreapta. De aceea, sfintii care intra cu toata fiinta lor in camarile tainelor, unii in extaz, sunt oameni ai bucuriei, nu ai spaimei. Nu se mai tem nici de Dumnezeu, in sensul de frica de ceva strain, nici de oameni. De Dumnezeu se tem numai pentru pacate. Si tot asa si ceilalti crestini. De aceea Sfantul Pavel scria Evreilor: „Domnul este ajutorul meu, si nu ma voi teme. Ce poate sa-mi faca mie omul’.'” (Evrei 13, 6). Caci orice ti-ar face omul, Cel care reglementeaza lucrurile, in final, este Dumnezeu. Sfintii spun ca nu se mai tem de Dumnezeu, ci il iubesc.

Dar textul Evangheliei de astazi are la urma cateva cuvinte care sunt de fapt cheia intregii probleme. Ele dezvaluie sensul fricii. Iata ce spune evanghelistul Luca: „Atunci i-a luat pe toti si slaveau pe Dumnezeu” (Luca 7, 16). Va sa zica nu e vorba de o frica oarecare, de o frica la dimensiunea omeneasca, ci este starea de recunoastere a lui Dumnezeu. „Slaveau pe Dumnezeu”, inseamna ca recunosteau in fapta pe care o facuse Iisus, pe Dumnezeu. Oare, oricare dintre noi, in fata unei astfel de situatii, n-ar trai un sentiment asemanator? N-ar trai o emotie in care frica si cutremurul ar fi urmate exact de ceea ce li s-a intamplat si acelora, adica slavirea lui Dumnezeu?

Biserica a randuit ca aceasta intamplare sa se perpetueze din neam in neam, din generatie in generatie, sa se citeasca in biserica, s-o citeasca toti crestinii, tocmai pentru ca sa traga toti invatatura de cuviinta din aceasta minune, si din toate minunile care se intampla cu fiecare din noi, din toate minunile care se intampla in jurul nostru, din minunea vietii, in primul rand, din taina mortii, si astfel sa intram si noi in frica si cutremur, care sa ne deschida ochii spre a slavi si mai mult pe Dumnezeu!

Invierea fiului vaduvei din Nain nu s-a facut pentru alt motiv decat pentru acesta. Starea in care au intrat participantii la minune e deosebita de frica si cutremurul lui Kierkegaard sau Heidegger, care vor relua teama, prefacandu-se ca nu stiu de temele asemanatoare din Noul Testament. Ei au ramas la frica si cutremur. Cei din preajma lui Iisus au experimentat frica si cutremurul ca stari de intrare in ordinea divina a existentei, ca stari de lamurire, nu ca stari de perplexitate vesnica. Vaduva din Nain a trait o mare bucurie. Si tanarul ei fiu de asemenea. Ea a avut bucuria pe care n-o putem avea toti. Invierea fiului ei s-a facut doar spre a ne invata ca exista inviere. Nu numai pentru Iisus, care va invia ca Dumnezeu, ci si pentru toti ceilalti. Nu moare nimeni, murind. Sufletul traieste. S-a putut intoarce inapoi! Lamentatiile au putut fi intoarse in bucurie. Si daca sufletul traieste, inseamna ca trebuie sa-i purtam de grija. Plangem la moartea celor dragi. Sa plangem cu speranta. Sa ne rugam pentru ei.

Dar sa luam aminte la cuvinlele Sfantului Ioan Gura de Aur: „Fii mai intelept si, la moartea altuia, invata-te a tremura pentru tine insuti; departeaza toata usuratatea mintii, cerceteaza faptele tale, indeparteaza toate pacatele tale si schimba purtarea ta spre mai bine… Ostasii in mijlocul pacii gandesc la razboi si se pregatesc, pentru ca atunci cand va izbucni, sa-si arate iscusinta castigata in vreme de pace” (Idem. p. 194-195).

Timpul de pace e, desigur, in aceasta metafora, viata pamanteasca, timpul si locul pe care ne pregatim pentru confruntarea cu judecata de dincolo, vazuta ca un razboi, in care vom invinge prin faptele noastre cele bune, printr-o conceptie sanatoasa despre viata si nemurire.

IPS Antonie Plamadeala

sursa

 

Teologul grec Dimitrie Tselenghidis nu este de acord cu intreruperea solitară a pomenirii episcopilor care au semnat la Creta

ROMFEA.GR | Scrisoare clerului asamblate și călugărilor trimiși de profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristotel Dl Dimitrios Tselengidis care-și retragă semnătura din scrisoarea deschisă – admiterea la Sinodul din Creta

Dl Tselengidis constată că retragerea semnăturii paragraful referitor la „Stop memorial”, pentru a nu încuraja, care acoperă sau sunt de acord cu cei care fac în mod individual de întrerupere comemorare a episcopului.
A se citi scrisoarea de mai jos:
Părinții venerabili și dragi,

Cu aceasta, voi afirma că retrag semnătura mea prin OPEN PROARM PENTRU SESIUNEA Destăinuirea CRETA.

În special, retragerea semnăturii mele privire la punctul, care se referă la „Stop aducere aminte” (pag. 7-8).

Acest lucru se datorează faptului că nu va fi considerată ca Allen PARAGRAFUL încurajează, acoperiți sau că sunt de acord cu cei care fac în mod individual, la comemorarea de vacanță a episcopilor.

Cu respect și onoare

Tselengidis Dimitrios

Sursa

Cea mai nouă reuniune interreligioasă la Assisi

  Cea mai nouă reuniune interreligioasă la Assisi

De multe ori am comentat cu privire la articolele noastre și am studiat fenomenul Intalnirii și Conferintele Interreligioase, care sunt expresia cea mai tipică a ecumenismului interconfesional contemporan.Noi nu am subliniat faptul că întâlnirile sunt promovate și finanțate de actori politici puternici din subteran și a curenții întunecate ale New Age -lui, sub pretextul combaterii terorismului internațional și promovarea păcii mondiale. Cu toate acestea, scopul acestor întâlniri reale ,este formarea unei conștiințe religioase la nivel mondial , așa-numita pan-religie. În ciuda tintei de mai sus care deservesc în mod constant și în mod fidel papalitatea Aceste întâlniri au început pentru prima dată în 1986 la Assisi, Italia și de atunci sau stabilit să fie organizate în fiecare an , în mai multe țări din lume , astfel de reuniuni în care au fost invitati reprezentanții tuturor religiilor la nivel mondial. 



Din acest an a interconfesionale întâlni ,a fost din nou la Assisi cu ocazia finalizării de 30 de ani de la introducerea sa , din păcate , cu participarea multor ierarhi ortodocși, în frunte cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I , și a avut ca temă:.„Setea pentru Pace. Dialogul privind „religia și cultura.

S-a observat încă o dată, în timpul acestei întâlniri, fenomenul eminamente regretabila al întrepătrunderii ortodocșilor, de la Papa până la: liderii protestanți și liderii aproape din toate religiile lumii. Ortodocși episcopi, cardinali, pastori, mullahii, rabini, hindusi, budisti, koumfoukianistes, taoiști, samani, magicieni,mozaicani etc. compusii Antihristului a fost această întâlnire! Încă o dată Biserica lui Hristos, a devenit o „religie” și retrogradat la una dintre daimonothriskeies din lume! Încă o dată ,a fost călcat în picioare și mărunțită Sfintele Canoane care interzic rugăciunile în comun cu ereticii. Într – adevăr, la ce s -au ruga toți cei care au participat la fiesta de Assisi? Obiectivul aparatului foto este „capturat” , iar fenomenul trist este ca ierarhii ortodocsi au sarutat mâna Papei Francisc , care au trecut apoi la comanda, prin intermediul elevilor de școală primară, să se aplece în jos ca sa sărute mâna eretică nepocaita de la Vatican ! Trist și patetic „performanta” sa încheiat cu scena cea mai scandalosă un policandru Ridicata, în cazul în care liderii de secte și religii, cu dl Bartholomeu au aprins lumânările! Se pare că ” mai clară” imagine de coșmar pan-religie planificată nu  ar putea fi!
Programul a inclus prelegeri și diverși lideri religioși. Printre ei a vorbit și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care , printre altele , a spus că:. „Construirea păcii începe în interiorul și radiază spre exterior, de la nivel local la nivel mondial. Astfel , pacea necesită o convertire interioară, o schimbare a politicilor și a comportamentului! ” Patriarhul Ecumenic, dorind să se amestece cu spiritul și atmosfera întâlnirii, nu a spus nimic despre adevărata pace, care nu este o ideologie, ci el Cristos . El nu a vrut să clarifice faptul că pacea în cadrul Bisericii, este un conținut carismatic, care nu înseamnă absența războiului, ci este un dar și rod al Duhului Sfânt (vl.Gal.5,22). Faptul că misiunea Bisericii este de a restabili pacea omului cu Dumnezeu, care este esențială pentru a face pace și oamenii apoi împreună. Pentru a oferi Hristos, singurul pacificator, care este ” pacea noastră” (Ef.2,14) de apostolul Pavel.
Nici unul din cei mai degrabă mai mult nu a menționat, pentru că s- ar nemulțumi liderii altor religii și ar crea o disonanță nedorită! În plus, ar trebui să fie aliniate cu „deciziile Sinodului” din Creta, în ceea ce privește reuniunea inter-religioase și dialoguri, potrivit căruia: „Bisericile Ortodoxe locale pot contribui la diathriskeiakinsynennoisin și cooperarea, pentru coexistența și coexistența eirinikin koinonikin a popoarelor.” (din documentul sinodal intitulat „misiunea Bisericii Ortodoxe din contemporanii săi Lumea ” (cap. o §5). Așa că a preferat să vorbească despre o altă pace, care este un construct uman, o formulă de pace seculară, care este înțeleasă ca prevenirea războiului, pentru o pace mondială, chemat să construiască toate religii împreună, și favorit synadelfomenes. Potrivit domnului Bartholomew, acest gen de pace se realizează în lumea interioară a fiecărui individ și se realizează printr – o „conversie internă, o schimbare în politicile și comportament” ! INVITES ne-creștini se străduiesc să se schimbe pe plan intern și pentru a deveni „pașnică” fără harul necesar al lui Dumnezeu, și puterea de renovare a lui Hristos! Dar nu înțelege că acest tip de pace final este o himeră , o utopie , așa cum o demonstrează istoria lumii până în zilele noastre.
Pe aceeași lungime de undă a fost discursul de la Universitatea din Perugia , la 19 septembrie 2016, când ceremonia anagorefseos unui doctorat onorific. Printre altele , el a subliniat faptul că „dialogul nevoie de echilibru, care nu se suprapun, dar mai ales nu elimina caracteristicile participante. Aceasta înseamnă cunoaștere reciprocă, întâlnire, dar ea nu este niciodată cultural, sincretismul religios. ” „Biserica Ortodoxă nu se teme de dialog pentru că adevărul nu se teme de el. Dimpotrivă, în cazul în care Ortodoxia a fost închisă în sine și nu într -un dialog cu cei care sunt peste zona nu va eșua numai pentru a -și îndeplini misiunea, ci din „universală” și biserica „prin Univers” așa cum este, ar deveni grup introvertit, un „ghetou” pe marginea istoriei. ”
Aici, în principiu, ne oferă câteva detalii cu privire la metodologia dialogului. În conformitate cu dialogul domnului Bartholomeu necesită în primul rând , verificări și bilanțuri, ceea ce înseamnă respect pentru credințele religioase pe ambele părți ale dialegomenon. În al doilea rând, trebuie făcută în așa fel încât să nu a depășit de altă parte, că nu este făcută de o parte , nici o încercare de a convinge pe celălalt să accepte convingerile sale religioase. Dimpotrivă, ar trebui să acorde o atenție la dialegomenoi,si a nu lipsi caracteristicile participante, nu încercați să spun, pentru a rupe în jos și să răstoarne erorile ce caracterizează ideologia religioasă a partidului! În al treilea rând dialogul ar trebui să rămână la nivelul unei „înțelegere reciprocă” și „întâlnire” și nimic mai mult! Când au fost observate în ciuda condițiilor de mai sus, dialogul nu a amenințat de „sincretism religios.” Și totuși! Dacă ne aruncăm o privire la dialogurile până în prezent de pornire, vom vedea că elementul sincretismului religios a fost, prin excelență dominat în toate aceste dialoguri. Cursul că astfel de dialoguri nu au nimic de- a face cu dialogurile făcute de Părinți eretici și pagani noastre sfinte, trebuie doar să fie subliniat.
Mai jos încearcă să convingă că dialogul ar trebui să continue, în ciuda faptului că a dat faliment. a ajuns deja într – un impas , iar recentul dialog permanent catolici și ortodocși din Chieti, Italia , și este deja cazul într – o uzură născut mort, ceea ce confirmă desemnarea fostului Co Australia Reverend Dl Stylianou ca „Jocuri fără sens” ! Spune Dl . Bartolomeu că ” Biserica Ortodoxă nu se teme de dialog pentru că adevărul nu se teme de ” , iar în al doilea rând pentru că ” în cazul în care Ortodoxia a fost închisă pe sine …. ar deveni grup introvertit, un „ghetou” pe marginea istoriei . ” Într – adevăr, „Adevărul” că Hristos este „nu se teme de dialog”, dar se tem să -și exprime și să proclame acest „adevăr” – Hristos, cei care conversează cu eretici și păgâni, pentru că așa cum dl Bartolomeu de mai sus, dialogul ar trebui să aibă loc solduri. Nu face că o parte nici o încercare de a convinge pe celălalt să accepte convingerile sale religioase. Acest lucru face ca, de asemenea , Patriarhului în timpul întâlnirii din acest an de la Assisi. Ea se temea să demonstreze și să proclame „adevăr” -Christos, adevărul Ortodoxiei, să nu – i nemulțumească eretici și pagânilor! Ce deduce din cuvintele Patriarhului? confuzie furios, contradicție între cuvinte și acțiuni, absurdul?
În ceea ce privește riscul de izolare a Ortodoxiei, precum și transformarea în „grup introvertit, un” ghetou „,” răspunde la următoarele: Acesta este un argument că astfel de puncte foarte fine , părintele George Metallinos, „legat de precaritatea acest secol și direcționarea în funcție de umil a fost în contrast puternic cu cuvântul lui Hristos „pentru” douăsprezece „, când la stânga” , mulți dintre discipolii săi prin refuzul de întregul adevăr. „Non ypagein și voi doriți?” (In. 6, 66-67). „Izolarea” este acolo unde Hristos este absent, ca și Ortodoxia „. (Dintr – un discurs intitulat: ” dialogurile teologice și eșecul lor ” la Conferința de la stadionul de pace și de prietenie pe 23.03.2016). Biserica Ortodoxă nu se simte izolat, deoarece deține Hristos, care este totul, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. pentru că el susține că umple și guvernează universul cu prezența sa, Cel care este adevărul universal al tuturor lucrurilor, vizibile și invizibile . izolat este diavolul și construcțiile, religiile acestei lumi . Este firesc și în următorii să vorbească, d – le Bartholomew și pe El pentru izolare și se simt izolate , deoarece ei nu au reședința pe Hristos în inimile lor, (Vl.Ef.3,17). Dacă ați avut harul Duhului Sfânt în în inimile lor , după cuvântul apostolului ” , iar noi , sfragisamenos și ieșirile angajarea Duhului în inimile noastre” (B Kor.1,22) , nu se va simți izolat .
Mai jos dă „stigmatul” opiniilor sale: „culturi și religii cunoscut deja pentru a da dimensiune substanțială într -un mod pașnic, dar , cu siguranță , acest proces ar trebui să continue, să nu permită apariția unor fenomene de intoleranță și fanatism religios, pentru proteja valoarea fiecărei culturi , astfel încât să nu sacrificat pe altarul globalizării, o cultură care domină pe ceilalți. ” Conform domnului Bartholomew ” dimensiune substanțială a drumurilor de pace ” , a dat Hristos lucrarea de răscumpărare, dar” culturi „și” Religiile „cu întâlnirea lor și reconcilierea lor! În cazul în care acest motiv este configurarea lumii, atunci ce este? Mai mult decât atât , se pare să ignore realitatea dură actuală . Și anume că , deși culturile și religiile ” s- au reunit pentru a da dimensiune substanțială în căile de pace” de zeci de ani, problema păcii nu numai atins, dar sa încheiat cu un eșec sumbru . Faimoasa „ciocnirea civilizațiilor”, pe care el a prezis Huntington, din păcate , a avut loc. războaiele religioase sunt ridicate prea mari. Mii de oameni nevinovați, ca regulă de creștini din întreaga lume, persecutați și uciși în numele de „un singur Dumnezeu”! Terorismul internațional, promovat de către grupurile islamice fanatice, a devenit un coșmar de zi cu zi a omenirii. Prin urmare , concluzia este că frățietatea națiunilor, ca imagine a lui Dumnezeu, nu poate fi efectuată de Trupul lui Hristos, Biserica Ortodoxă.
Vom închide nostru această comunicare mic cu cuvinte theofotistous ale regretatului arhimandrit prestigiosului George ars, care precede Mănăstirea Sfântului Grigorie al Sfântului Munte din discurs intitulat ” Evenimentele interconfesionale și tradiția Bisericii”: „Biserica noastră sfântă ortodoxă este biserica profeților, apostolilor și Părinților. Deci , acest lucru ce Biserica noastră nu improviza sau să urmeze calculul nostru, dar „epometha pe theiois Patrasin ‘(D ‘ Consiliul Ecumenic), la fel ca cei iponto sfinți Apostolois și profeți. Prin urmare , este necesar să se puna problema relațiilor între credințe și evenimente care să urmeze Proorocilor, Apostolilor și Părinților. El ne învață sfântul Iosif Vryennios: „incomode altfel adevărul gnonai teologia aptesthai, nu sfinți următorii ‘”.

Sursa

Mitropolitul Ieremia de Gortina anatematizează panerezia ecumenismului semnată de trădătorii Ortodoxiei participanți la Adunarea din Creta

Circulară duminicală a mitropolitului

Epistola mitropolitului către credincioșii săi
Iubiți creștini ai Sfintei noastre Mitropolii,

Vă urez să fiți sănătoși și să trăiți fericiți. Mă rog ca Preasfânta Stăpână să vă acopere și să vă păzească familia de orice rău. Să fiți ocrotiți de Maica Domnului, bunii mei creștini!

Ca Arhiereu al acestui loc, răspunzător pentru progresul vostru duhovnicesc, doresc să se înfierbânte inima voastră bună de dragostea față de Iisus Hristos. Observ că ne-au biruit diferite probleme, economice și de alte feluri, am fost preocupați de ele și am uitat că cel mai important lucru dintre toate este să Îl iubim pe Dumnezeu și să trăim după Legea Lui cea sfântă.

De aceea vă rog fierbinte, fraților, să ne întoarcem din toată inima la Hristos și la credința noastră ortodoxă. Să spunem astfel în rugăciunea noastră: Hristoase al meu, fă-mă să Te iubesc mai presus de orice! Măicuța Domnului, întărește-mi credința și iubirea față de tine!

Creștinii mei, să aveți acasă Sfânta Evanghelie și să citiți din ea câte puțin în fiecare zi. Ce creștini suntem noi dacă nu am citit Evanghelia măcar o dată? În duminici și la marile sărbători să mergeți la biserică cu toată familia voastră. Dimineața, când vă treziți, spuneți rugăciunea Tatăl nostru și rugați-L pe Hristos să vă ajute în acea zi. Și înainte să adormiți seara să vă rugați iarăși și să Îi mulțumiți lui Hristos pentru ziua care a trecut. Să postiți miercurea și vinerea, așa cum au hotărât Sfinții Părinți ai Bisericii noastre. Să nu lipsească din casa voastră candela și tămâia, pentru că ele sunt mărturii ale unei spiritualități ortodoxe autentice. Și să vă străduiți să fiți împăcați cu toți oameni și să nu faceți nimănui vreun rău, nici să nu acuzați pe cineva de ceva. Căci fiecare dintre noi suntem vinovați de ceva înaintea lui Dumnezeu.

Fraților, așa să trăiți și veți vedea că binecuvântarea lui Dumnezeu va veni în familia voastră și în țara noastră, pe care conducătorii noștri au distrus-o. Acești conducători ai noștri spun cu nerușinare că nu cred în Dumnezeu, iar unii dintre ei chiar iau hotărâri contrare Legii Lui. Și alții au mai spus asemenea lucruri, însă în final au ajuns cenușă și au fost împrăștiați de vânt peste tot!…

Și încă ceva, creștinii mei: sunteți creștini ortodocși, botezați în sfânta cristelniță de un preot ortodox. Deci țineți cu tărie credința voastră ortodoxă, după cum ne-au predat-o Sfinții noștri Părinți, cum au trăit-o binecuvântații noștri bunici aici, în eparhia noastră.Pentru că există o mișcare perfidă satanică, care vrea să amestece credința noastră dreaptă cu alte «crezuri» mincinoase și să ne schimbe credința și să o falsifice.

Mișcarea aceasta se numește ecumenism și nu este pur și simplu o erezie, ci îmbrățișează toate ereziile. Este o «panerezie». Și ecumenismul este instigat și susținut de papa. Totuși răul cel mare, frații mei, este că există și de-ai noștri și mai ales persoane oficiale, purtătoare de rasă clericală, aflate în funcții înalte, care îl îmbrățișează pe papa și îl numesc frate, în sens bisericesc.

Mai mult, de curând și Sinodul din Creta i-a numit oficial pe papistași și pe ceilalți eretici «Biserici», în opoziție cu tot ce a zis Ierarhia Bisericii noastre grecești la ultimul ei Sinod. Însă mă întreb și zic: Dacă și ereticii sunt biserică, atunci la urma urmei care este «Biserica cea UNA, Sfântă și Sobornicească», pe care noi o mărturisim în crezul nostru?

Personal, ca Episcop, pentru această ilegalitate gravă și pentru altele chiar și mai grave, pe care le-au semnalat înțelepți teologi și canoniști, clerici și mireni, am o părere negativă față de Sinodul acesta. Pentru că ereticii nu pot să constituie sau să fie numiți Biserică. Sunt cu desăvârșire neștiutori de teologie cei care spun aceasta.

Însă pe noi nu ne interesează ce spun și ce fac ceilalți, oricare ar fi aceștia, care spun astfel de lucruri neteologice și neortodoxe. Noi oricum, ca Biserică a Gortinei și Megalopolisului, Episcop, cler și popor al lui Dumnezeu, declarăm oficial că noi condamnăm Ecumenismul ca panerezie.

Iar papei nu îi spunem «frate», nici papistașii nu sunt «Biserică» (în înțelesul tainic al cuvântului), ci îi numim «eretici». De asemenea, «anatematizăm» papismul, pentru că noi aici, în Gortina și în Megalopolis, suntem copiii și urmașii Sfântului Cosma Etolianul, care spunea creștinilor: «Pe papa să-l blestemați, el este cauza»!

Vă doresc, creștinii mei, să fiți «la sânul Maicii Domnului», după cum spunea Sfântul Cosma Etolianul. Îmi doresc mult să mă întrebați referitor la subiecte legate de înaintarea voastră duhovnicească și îndeosebi să îmi cereți să vă spovedesc. Pentru că spovedania, în primul rând, este lucrarea Episcopului. Doresc să se curățească sufletul vostru ca să Îl vedeți pe Dumnezeu, căci Hristos ne-a zis: «Cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu»(Matei 5, 8). Același lucru rugați-vă și voi pentru mine! Fie să ne întâlnim toți în raiul cel dulce, în Împărăția cerurilor! Amin.
(sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.ro/2016/09/blog-post_27.html)
Cu multe urări de bine,

† Ieremia, Mitropolitul de Gortina și Megalopolis
traducere din neogreacă de

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sursa