Feriti-va de mintea sataniceasca ! Dracii arhiconi incep propovaduirea antihristului

sf-ier-ermoghen

Proorociile Sfantului Ierarh Nou Mucenic Ermoghen al Tobolskului şi Siberiei cu privire la aceste zile pe care le traim :

În vremurile antihristului locul idolilor va fi luat de stăpânire, care va cere închinare pentru sine, iar cel ce va respecta legile civice ale societăţii, deşi fără a aduce direct vreo atingere credinţei, va fi părtaş al acestei stăpâniri. Atunci se va face despărţirea celor buni de cei răi, potrivit voii lui Dumnezeu, a urmaşilor lui Hristos de slugile lui antihrist.

Sfantul Ioan Gura de Aur, in talcuiri la cartea Facerii, arata cum Dumnezeu a adus inaintea lui Adam toate animalele pentru a le da nume. Aceasta era dovada atat a intelepciunii lui Adam, cat si a calitatii lui de stapan peste ele. La fel, spune Sfantul, in vechime stapanii de sclavi le dadeau acestora nume. Asadar, caliatatea de stapan se vede in primul rand prin a da nume robilor. Insa diavolul nu este original; el numai copie. In zilele noastre, cand este ultima lui batalie impotriva crestinilor si a lui Hristos, el (diavolul) foloseste aceeasi metoda, prin care se declara, fara a fi – in fapt, stapan lumii si al oamenilor. Traim acele vremuri, daca observam cum se creaza conditiile pentru un astfel de stat satanic. Astfel prin uneltele sale : sionismul evreiesc-masoneria- a marcat intai toate marfurile cu codul de bare, apoi animalele si acum da lupta decisiva cu omul, atribuindu-i un numar, prin care reboteaza pe cel care-l primeste. De aceea, acceptarea actelor electronice, incepand chiar cu actualul buletin ce cuprinde CNP-ul, inseamna recunoasterea din partea omului a „stapanului” – Satana. Este exact ultima (a treia) ispitire din muntele Carantaniei : „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”. (Matei 4, 8-10). Ce inseamna “inchinarea” acum ? Recunoasterea lui ca stapan, care-ti da alt nume- numar. Si aceasta se face prin semnatura fiecaruia, de buna voie. Si nu mai porti numele de la botez. Gata ! Te-ai lepadat de el. Acum ai un numar in calculatorul de Bruxelles – FIARA. De aceea, bine a mai zis parintele Justin, ca acceptarea noilor acte electronice este pacat impotriva Duhului Sfant, care ne-a dat pecetea la botez si nume.

Dupa cum observam, conform proorociei Sfantului Sfintit Mucenic Ermoghen, a fi doar partas actualei stapaniri : Guvernul Romaniei-UE-Sionismul mondial (grupul Bildeberg)-satana, fara a fi specificat direct ca aduce atingere credintei noastre, inseamna pacat impotriva Duhului Sfant, fara nadejde pentru mantuirea sufletului.

Cei ce vor recunoaşte legile societăţii şi se vor supune, chiar cu neplăcere, se vor face părtaşi antihristului prin aceasta şi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu.

Degeaba vor spune unii : „Nu avem incotro. Avem familii, trebuie sa avem servici, acte, oricare ar fi.” Sfantul Ermoghen spune clar ca „vor fi lepadati de la fata lui Dumnezeu.”

ps_calinicÎn timpul stăpânirii antihristului va fi minte satanicească, ce va acţiona politiceşte, fără să se atingă de credinţă în chip brutal.

Iata ca si aceasta proorocie se implineste in zilele noastre. Dupa ce am vazut o minte ingereasca, cea a parintelui Justin, care explica de ce acceptarea actelor electronice este pacat impotriva Duhului Sfant, cu spaima si scarba, apare si mintea sataniceasca,  cea a PS Calinic – iertare- , care argumenteaza pecetluirea cu pasaje din pateric !!! Mai precis, faptele din viata Sf. Pahomie cel Mare, care a primit de la inger randuiala monahismului : „Fraţii, el (îngerul) a poruncit să fie împărţiţi în 24 de cete (sau trepte) după numărul celor 24 de litere greceşti, aşa fel ca fiecare ceată sau treaptă să se însemne cu câte o literă, începând de la alfa şi vita până la omega, pentru că dacă stareţul (ava) ar voi să întrebe sau să ştie ceva despre vreun frate dintr-un număr atât de mare, atunci ar putea întreba pe ajutorul său: în ce stare se află ceata A sau ceata B, sau: du binecuvântarea cetei Ro. Apoi însuşi numele fiecărei litere să arate şi ceata, ce se însemnează prin ea. Astfel monahilor, care sunt mai blânzi şi smeriţi, zice îngerul să le dai numele iotei (i), iar pe cei nesupuşi şi cu nărav rău să-i însemnezi cu litera xi, aşa încât, chiar prin semnul literei să se arate felul firii, al năravurilor şi al vieţii fiecărei cete. Semnele acestea vor fi înţelese numai de cei duhovniceşti”.

Greseala fundamentala a PS Calinic este ca il confunda pe acel inger bun cu un fost inger – Lucifer. Dupa cum am spus mai sus, dracul cauta sa copie si uitati cum se foloseste chiar de cei alesi. Oare Guvernul Romaniei este ingerul cel bun, care i s-a aratat Sfantului Pahomie ? Oare UE, plina de homosexuali si de masoni este ingerul cel bun ? Oare David Rockefeller si grupul Bildeberg sunt ingerii cei buni ?CATA INSELARE !!! Reamintim ce spune Sfantul Paisie Aghioratul : ”Lucrarea diavolului la nivel mondial se face pe urmatoarea filiera : sionistii primesc mesaje de la satana, direct; papa face planurile, iar islamul executa.” David Rockefeller a divulgat unui prieten, Aaron Russo, planul de cipuire al omenirii,cel care a semnat HG 1566/2008 a fost Calin Popescu Tariceanu, ex-priministrul, catolic, iar cei care duc la indeplinire campania de teoririzare a oamenilor sunt teoristii, majoritatea de religie islamica, desi multora dintre ei le este exploatata ura fata de crestini si fata de evrei. Iata cum Sfantul Paisie a cuprins in putine cuvinte tot ce se intampla acum. Nu intamplator, Vaticanul nu a luat nici o atitudine impotriva cipurilor, explicandu-se partasia papei cu filiera satanica : sionism-papa-islam.

Tuturor li se vor acorda drepturi egale, toate sectele vor avea deplină libertate, deşi, în cele din urmă, stăpânirea antihristului va combate toate sectele şi religiile.

Cat de evident s-a realizat prima parte a acestei proorocii ! Pasul urmator se intrezareste in aceste zile, cand chiar din interiorulu Bisericii noastre ies voci care sanctioneaza pe marturisitorii Adevarului.

Mai jos, proorocia ne dezvaluie ce ne asteapta :

Va acţiona din punct de vedere moral şi va căuta să convingă şi să se vatăme de moarte sufletele oamenilor. Dreptul la propovăduire şi la săvârşirea “legală” a slujbelor bisericeşti îl vor avea numai cei ce respectă legile statului şi nu încalcă “disciplina”. Lăcaşurile de închinăciune vor fi sub strictă supraveghere şi în ele va dicta aceeaşi ocârmuire, ea fiind capul în locul lui Hristos şi nu vor sluji lui Hristos, ci antihristului. Dar creştinii orbiţi nu vor observa nimic, deşi acest lucru l-ar putea înţelege şi un prunc mic.

Stăpânirea antihristului îi va lua aşadar pe toţi sub un control riguros, ca să ştie cine se supune şi cine nu; după cum scrie şi părintele Lavrentie de la Cernigov: “atunci te vor mâna cu de-a sila la biserică”. Totuşi unii nu vor fi prigoniţi de la început, pentru a păstra aparenţele în legătură cu libertatea conştiinţei. Abia spre sfârşit, când toţi se vor găsi anihilaţi în staulul Babilonului şi mânia lui Dumnezeu va fi aproape, stăpânirea va da ordin să fie nimiciţi ca nişte criminali înrăiţi, cei ce se răzvrătesc “împotriva umanităţii”, iar în acele vremuri decăzute, întreg poporul va primi cu entuziasm măsurile luate de stat.

din Tâlcuire la Apocalipsă de episcopul Ermoghen al Tobolskului şi Siberiei, Sfânt Ierarh Nou Mucenic asasinat de bolşevici în 1918.

Ca o consecinta a mintii satanicesti a unora, Biserica Ortodoxa Romana este membra a CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor), o adunatura pestrita de eretici, ce pregatesc terenul antihristului. CITITI : Patriarhia lui Daniel în cîrdăşie cu Veliar

Sursa

Mintea curatita de gandurile rele aduce randuiala in viata crestinului. Cum suntem luptati de ispite.

Astazi, desi exista numeroase probleme si necazuri, noi insine ne cream nefericirea si suferinta prin propria minte intunecata de pacate si ganduri rele. Suntem stresati, plini de griji, furiosi, emotivi, tulburati, nelinistiti, nesiguri, complexati, pesimisti, rautaciosi, dezbinati, si din cauza pacatelor si a razboiului pricinuit de gandurile cele rele, nu ne bucuram din toata inima de succesele si realizarile, ci mai de graba de insuccesele si nerealizarile semenilor nostri.
Sunt numerosi crestini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roaga, postesc, priveghiaza, se spovedesc, se impartasesc, fac milostenie…), dar directia este stricata si se prabusesc. Iar daca repara directia, adica vor face din mintea lor o fabrica de ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare, iar gandurile rele le vor transforma in ganduri bune, atunci vor merge usor si sigur pe calea mantuirii.Cu alte cuvinte, rau gandesti, rau vorbesti si rau vei face. Pentru ca din minte, gandurile omenesti si diavolesti se pogoara in inima si-l fac pe om fiara. Gandul, vorba si fapta cea rea se intorc amplificate impotriva autorului lor. Iar daca gandesti bine, de bine vei vorbi si bine vei face. Pentru ca din minte, gandurile bune omenesti si ingeresti se pogoara in inima si-l fac pe crestin inger. Iar daca vrei sa faci randuiala in viata ta, trebuie sa-ti faci mai intai ordine in mintea ta.  Pentru ca un crestin sa vada si sa priceapa lucrarea dumnezeiasca, el trebuie sa aiba ochiul sufletului (mintea) curat si curatie launtrica. Pentru ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Luminatorul trupului este ochiul; deci, daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat… (Matei 6, 22-23).Iata de ce acelasi lucru pentru un crestin este binecuvantare, iar pentru altul, nenorocire. Pentru ca fiecare il explica potrivit cu gandul sau (bun sau rau), iar aceasta va depinde de curatia launtrica a fiecaruia, pentru ca fiecare lucru poate fi vazut fie din latura lui cea buna, fie din cea rea.Spre exemplu, in loc sa invatam din experienta celorlalti si sa facem ceva mai bun, actionam pentru a distruge, cheltuind energie, sanatate si timp, iar apoi ne bucuram de insuccesele si necazurile lor. Construieste cineva o casa frumoasa, iar cei care il zavistuiesc, in loc sa invete din experienta lui si sa construiasca o casa mai frumoasa, indemnati de diavol, cuata sa-l distruga si pentru aceasta isi consuma toate puterile imbolnavindu-se.Trebuie sa amintim aici un lucru foarte important: Omul este facut ca in mod firesc sa tinda spre bine. Asa a randuit Dumnezeu ca omul sa se dezvolte in mod normal si sa poata ajunge la desavarsire. 

Daca face cele rele, atunci strica acest scop si se deterioreaza puterile lui sufletesti care trebuie sa se dezvolte, astfel incat sa ajunga din ce in ce mai bun, si se produce neoranduiala si urmeaza suferinta si boala sufleteasa si trupeasca. Un alt lucru foarte important: tot ceea ce se face fara credinta in Dumnezeu si fara smerenie este desertaciune si goana dupa vant.

Studiind istoria neamului omenesc, vom vedea ceea ce s-a facut fara smerenie si fara binecuvantarea lui Dumnezeu s-a construit greu, cu mari jertfe umane si materiale si a disparut, cu ingaduinta lui Dumnezeu, repede.
Unde este astazi marele imperiu sovietic, unde este marele Imperiu Roman, unde este Imperiul Austro-Ungar, unde este al III-lea Reich german, unde sunt industira si agricultura comunista…? Praf si cenusa!

Dar Sfanta Scriptura ne spune ca Pomenirea dreptilor e cu laude, dar numele necredinciosilor se stinge (Proverbe 10, 8). Bisericile ctitorite de voievozii nostri, victoriile dobandite cu ajutorul lui Dumnezeu impotriva dusmanilor, sunt pomenite din neam in neam. Pentru ca tot ceea ce se face cu smerenie si binecuvnatarea Harului Dumnezeiesc are vesnicie.Motivul principal pentru care multi romani nu au verticalitate si nu sporesc nici duhovniceste, nici material este ca nu gandesc crestineste si ca au mintea intunecata si plina de ganduri rele, omenesti si diavolesti. Din nefericire, azi, multi dintre cei aflati la conducere educa si lucreaza prin ganduri, cuvinte si fapte rele.

Dumnezeu vrea, insa, mai inainte de toate, schimbarea mintii noastre, dintr-o minte mandra, intunecata si plina de ganduri rele, intr-o minte smerita, luminata de darul Duhului Sfant si plina de ganduri bune. Dumnezeu vrea ca noi sa avem inima curata (Psalm 50, 10). Iar inima este curata atunci cand nu ingaduim sa treaca prin mintea noastra gandurile cele rele.

Cand gandim rau, permitem diavolului sa intre in noi si sa lucreze prin noi. Pentru ca diavolul, vrajmasul mantuirii noastre, mai intai il bombardeaza pe crestin cu gandurile cele rele, apoi il ataca si-l robeste cu pacatele. Dar daca ne vom apara cu gandul cel bun si cu rugaciunea, diavolul nu va mai putea sa ne strice mintea si sa ne robeasca in pacate.
Din calitatea gandurilor pe care le avem putem sa vedem starea noastra duhovniceasca, deoarece noi judecam lucrurile dupa curatia noastra sufleteasca. Iar daca nu avem curatie launtrica, vom trage concluzii gresite si-l vom nedreptati pe semenul nostru.
Prin gandurile rele pe care le avem fata de aproapele impiedicam venirea Harului Dumnezeiesc si lasma pe diavol sa lucreze liber asupra noastra. Pentru ca din minte, gandurile rele se pogoara in inima si-l fac pe om fiara.
Nu ajunge numai rugaciunea pentru a ne curata mintea. Nu ne vom folosi duhovniceste daca ne rugam zile intregi, iar in minte avem ganduri rele fata de semenul nostru. Pentru ca dupa cum putin otet strica tot vinul, tot asa si un gand rau va strica starea noastra duhovniceasca. Deci curatia sufleteasca trebuie sa porneasca de la gandurile noastre bune.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune

„Cea mai buna lucrare a crestinului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune”. In aceasta fabrica din mintea sa, crestinul trebuie sa fabrice ganduri bune si sa transforme gandurile rele in ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare.Prin „paza mintii” (trezvia mintii) trebuie sa ne supravehem mintea si sa indrepartam cat mai repede cu putinta orice gand rau sau sa-l transformam in gand bun. Toti avem putere sa facem aceasta nevointa, adica sa ne smerim si sa inlocuim gandul cel rau cu gandul cel bun. Insa trebuie sa dorim acest lucru.

Datorita firii noastre cazute si a ispitelor diavolesti, in mintea noastra, care se afla cu fiinta ei in inima noastra duhovniceasca, pot intra si ganduri diavolesti. Insa nu trebuie sa le lasm sa-si faca cuib, ci sa le indepartam prin rugaciune si sa le schimbam in ganduri bune.
Pentru ca mantuirea crestinului ortodox inseamna curatire de pacate, de patimi si sfintire a trupului si a sufletului, trebuie ca mintea sa se adune cu gandurile sale din cap, in inima, ca sa-si vada pacatele si astfel sa se smereasca si, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, sa se curateasca de ele. Asadar, diavolul va cauta prin gandurile sale cele rele sa risipeasca mintea noastra in exterior, ca sa judece si sa se impartaseasca cu pacatele altora, pierzand astfel si vremea mantuirii.
Pentru ca diavolul sa nu gaseasa mintea noastra goala si sa-si semene rautatile sale, crestinul trebuie sa aiba mintea ocupata tot timpul cu ganduri bune si sa se roage. De aceea, cautati sa va recapatati inima si simplitatea de copil si sa priviti cu ochi buni si cu ganduri bune totul!
Daca nu primim ganduri rele si noi insine nu gandim rau, ci pentru orice ni s-ar spune si orice am vedea vom avea ganduri bune, atunci mintea si inima noastra se vor curati si ne vom elibera de ganduri rele semanate de diavoli, insa ele nu se vor mai lipi de mintea noasta curata.
Sfantul Isaac Sirul ne invata ca intristarea mintii (pentru neputintele noastre) si smerenia ridica pe cel neputincios la nivelul faptei bune. Daca ne smerim si avem ganduri bune, ne vom mantui prin rugaciunile sfintilor si ale oamenilor virtuosi..

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din visteria cea buna a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce este rau. Ca din prisosul inimii ii graieste gura (Luca 6, 45).

Putem sa asemanam viata aceasta pamanteasca cu un camp cu flori felurite si foarte frumoase, pe care oamenii si diavolii au semanat necuratiile lor. Daca avem inima buna si curata, vom fi ca albina si ne vom hrani cu nectarul duhovnicesc. Iar daca vom fi patimasi si rai la inima, ne vom hrani ca musca, cu rautatile din lada de gunoi.
Deci sa facem cu totii o fabrica de ganduri bune in mintea noastra, avand ca temelie credinta in Dumnezei si smerenia. In acest fel, darul Duhului Sfant se va pogori in inima noastra, in familia noastra, la locul de munca si in toata tara si viata noastra va fi o praznuire duhovniceasca.
Altfel, prin gandurile noastre rele, vom permite diavolilor sa intre in noi si sa lucreze prin noi, iar viata noastra va fi un iad pamantesc plin de necazuri si de pacate.
Ispitele si lupta cu ele
Prima inclinare spre rau si spre pacat, prima etapa a patrunderii acestora in sufletul nostru, in mintea si inima noastra, o reprezinta ispita. Pe aceasta, Parintii asceti o numesc si „momeala” sau „atac” si o considera a fi „samanta raului”, „sageata aprinsa”, cu care diavolul incearca sa ne atace „vazduhul inimii”.
Intrand in resorturile si mecanismele ispitei, Parintii o numesc: „gand simplu sau chipul lucrului nascut de curand in inima (duhovniceasca n. n.) ce se arata mintii”[1], „o miscare fara imagini a inimii” [2], „o aratare izolata”[3]. Ea este un gand rau sau un indemn izolat spre o fapta rea, pentru ca inca nu a fost insotita si asociata cu alte ganduri personale; o imagine sau un gand simplu, pentru ca inca nu a fost comis si incarcat de continuturi pacatoase. Simplitatea, lipsa de imagini si reprezentari asociate si complementare, caracterul simplu si necompus se datoreaza timpului foarte scurt de elaborare derulat. Diavolul ataca prin surprindere, cand nu ne asteptam, de multe ori cu ispite pe care nu le banuim si cu o violenta pe care nu ne-o imaginam. Asa cum o receptam noi, ispita nu pare a avea un caracter elaborat, este ceva accidental, naiv si frivol, lipsit de consistenta, dar care solicita atentia si atasamentul nostru, pana la orbire si robie fata de ea. Ispita captata consistenta si putere doar pe masura identificarii gandurilor noastre cu ea.
Explicand modul in care o imagine sau un gand atat de simplu si strain poate ajunge sa provoace ravagii atat de mari in viata noastra spirituala, Parintii filocalici numesc ispita „furnico-leu”. Ea se dezvolta numai atunci cand consimtim cu ea, si capata putere si datorita ignorantei si a nebagarii noastre de seama. Ispita capata teren si datorita lipsei unei lupte de a o inlatura, presand apoi tot sufletul spre materializarea ei- in pacat sau in patima.
Un lucru fundamental ce trebuie precizat in legatura cu ispitele, este acela ca ele nu pot fi intru totul evitate, nu sunt deplin evitate, atata timp cat ne aflam in acest razboi duhovnicesc nevazut. De la Sfantul Casian Romanul aflam ca

 „este cu neputinta sa nu fie cugetarea noastra suparata de aceste aduceri-aminte, dar sta in puterea oricui se sileste sa le primeasca si sa zaboveasca pe langa ele sau sa le alunge. Nu atarna de noi ca ele sa vina, dar alungarea lor sta in puterea noastra. Indreptarea cugetarii noastre sta in hotararea si silinta noastra. Cand cugetam cu intelegere si neincetat la legea lui Dumnezeu si petrecem in psalmi si cantari, in post si privegheri si ne aducem aminte neincetat de cele viitoare, de Imapratia Cerurilor, de gheena focului si de toate faptele lui Dumnezeu, gandurile cele rele se imputineaza si nu mai gasesc loc in noi. Cand insa zabovim in grijile lumesti si in lucruri trupesti, si vorbim lucruri desarte si netrebnice, sporesc in noi gandurile cele ticaloase”[4]

Atata timp cat se afla in aceasta viata trecatoare, omul este supus ispitelor si se poate observa, din acest punct de vedere, o psihologie paradoxala a caderilor si ridicarilor. Astfel, exista crestini care datorita mandriei si-au pierdut in cateva clipe mantuirea la care au lucrat zeci de ani, dupa cum nu putine sunt cazurile in care mari pacatosi si-au rascumparat o viata de pacat, in cateva clipe de adanca smerenie si pocainta. Unii si-au vazut datorita mandriei, risipite usor si fulgerator nevointele dintre cele mai grele si indelungate, dupa cum altii, punand capat definitiv vietii pacatoase, s-au intors spre Dumnezeu si Lui I-au incredintat ultimile lor clipe prin pocainta, ceea ce i-a si mantuit.
Cat traim in aceasta lume suntem supusi ispitei, caderii si ridicarii, progresului sau regresului, suntem pasibili de rasplata sau pedeapsa. Aici nimic nu este definitiv. Dincolo, insa, in viata viitoare, vom constata si vom culege efectele faptelor noastre bune sau rele savarsite in trup, in lume si in timp.
Ispita se manifesta deci, initial sub forma unui gand simplu. Acesta nu are putere de constrangere la consimtire, decat atunci cand inima noastra duhovniceasca este impatimita dupa placere, precum ne arata Sfantul Marcu Ascetul. Rezistenta unei astfel de inimi este, de fapt, diminuata, pana la a nu mai exista, adica pana la a astepta ispita, a o dori, a o cauta, iar atunci cand ea se iveste, a o accepta imediat, cu usurinta si placere, a o insoti si spori cu dorintele proprii si a o infaptui. In aceasta situatie nu diavolul este cel care ar forta silnic, ci inima pacatoasa asteapta si cauta ispita. Pentru ea, momeala diavoleasca nu este o capcana sau o piedica, ci un mijloc sau un prilej al savarsirii pacatului, incat realitatea demostreaza, intr-o astfel de situatie, ca omul cedeaza prea usor ispitei si nu ca ispita forteaza silnic.
Sfintii Varsanufie si Ioan vorbesc despre doua atitudini fata de ispita, dupa taria si straduintele noastre ascetice. Prima este intrarea gandurilor sau semanarea lor, iar a doua este reaua lor folosire sau invoirea cu ele.
Intrarea gandurilor sau ispita nu este de osandit sau, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, „momeala nu este pacat, nici dreptate, ci dovada libertatii voii”. Insa invoirea cu ea este un lucru vrednic de osanda. De aici rezulta doua atitudini: cel care are puterea de a lupta si a birui aceste ispite, sa le lase sa intre, pentru ca aflandu-le pe terenul sau, sa le pricinuiasca o infrangere grea, insa cel slab, care nu are aceasta putere, sa le taie, alergand la Dumnezeu. De aceea, duhovnicii dau canoane deosebite la ucenici, dupa cresterea lor duhovniceasca.
Daca gandul strain, ispita a patruns, sa nu ne tulburam, ci sa aflam in care parte loveste aceasta si descoperind, sa lucram fara tulburare impotriva ei, chemand pe Dumnezeu in ajutor. Caci nu in intrarea talharului in casa sta raul, ci in jefuirea celor din casa. Iar daca iese cu necinste, slava este a stapanului casei, iar necistea a celui ce a iesit fara sa ia nimic. Lupta cu pacatul, in orice faza a derularii sale ar fi, inseamna, de fapt, lupta impotriva cauzelor sale. Lupta impotriva faptei sensibile trebuie dusa inca din etapa de gand prim sau intai nascut. Din acest motiv, Evagrie monahul ne cere sa distrugem capul sarpelui.

Sfintii Parinti numesc pacatul „furnico-leu”, pentru ca, de nu ne vom ingriji ca sa-l distrugem cand este mic, inca in faza de ispita (furnica), creste si se dezvolta in sufletul nostrun ajungand la puterea leului.
Evagrie ne sfatuieste „sa prindem gandul strain si viclean, sa-l descoasem, cum si din ce este alcatuit, pentru a sti cum sa luptam la inlaturarea lui”. Daca n-am reusit sa-l inlatural in faza de ispita, de simpla posibilitate teoretica, lipsita de o evidenta practica constrangatoare, lupta devine, pe celelalte trepte sau etape din fenomenologia pacatului, mult mai grea, proportionala cu treapta caderii.
Caile patrunderii ispitelor

Calea patrunderii ispitei o reprezinta, asadar, un gand, o imagine, o senzatie, o halucinatie, o inchipuire, o fantezie, o amintire. Acestea urmeaza doua circuite: fie din exterior spre interior, adica de la ispitele lumii, spre suflet, prin mijlocirea simturilor, ale caror tentacule sunt larg si irational deschise spre placere, fie din interior spre exterior, prin inchipuiri si amintri, spre fapta sensibila.
In forma prima, lumea cu isputele ei exercita un rol ademenitor; in cea de-a doua, amintirea si mecanismul psihic al fanteziei sau al inchipuirii cauta sa exercite un rol presant sau in alti termeni, este vorba despre ispita interioara si despre ispita exterioara.
Atat o cale, cat si cealalta, se reduce la un gand rau diavolesc, ispititor si la un act de deliberare si optiune, ce solicita libertatea noastra de alegere. Prin ispitele exterioare, lumea intra in suflet sub forma unui gand de placere aparenta si se revarsa din minte in simturi tot sub forma unui gand de placere trupeasca.Parintii asceti vorbesc despre o ispita gradata, proportionala sau conforma cu treapta duhovniceasca a fiecaruia. Sfantul Isaac Sirul ne explica acest lucru, spunand ca„este un obicei vechi al diavolului, al potrivinicului nostru, ca sa imparta cu maiestrie atacurile sale impotriva celor ce intra in lupta aceasta, dupa felul armelor sale, si sa schimbe chipul razboiului dupa scopul urmarit de diferite persoane. Pe cei ce ii vede trandavi in a se hotari si neputinciosi in ganduri, ii razboieste de la inceput cu tarie si ridica impotriva lor ispite grele si puternice, ca sa-i faca sa guste de la inceputul drumului feluritele lui rautati si sa-i cuprinda de la prima lupta frica si sa li se para calea lor aspra si greu de strabatut si sa zica: „Daca inceputul este asa de greu si de aspru, cine va putea sa infrunte pana la sfarsit razboaiele cele multe, asezate de-a lungul ei?” Si zicand asa, nu mai pot sta tari sau inainta. Ba nu pot privi nici spre altceva, asa de mult ii apasa grija aceasta. Si pe incetul, diavolul strange razboiul lui impotriva lor, ca sa fuga de el”. [5]

Referindu-se la caile de patrundere a gandurilor pacatoase in planul constiintei, Talasie Libianul enumera: „lucrarea simturilor, amintirea si amestecarea din trup”[6]
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune:

„Prin acestea trei primeste mintea intelesurile patimase: prin simtire, prin schimbarea in starea organica si prin amintire.Prin simtire, cand lucrurile de care suntem impatimiti, venind in atingere cu ea, o misca spre ganduri patimase.Prin schimbari in starea organica, cand mustul trupului, schimbandu-si amestecarea printr-o hrana neinfranata sau prin lucrarea diavolilor sau prin vreo boala, misca iarasi mintea spre ganduri patimase sau impotriva Providentei.Iar prin amintire, cand aceasta, aducand in legatura cugetarile sale cu lucrurile fata de care am simtit vreo patima, de asemenea misca mintea spre ganduri patimase.”[7]

Sfantul Petru Damaschin ne spune ca

„in principiu, diavolul are obiceiul sa ispiteasca sau sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata lui, adica cu bucurie si mandrie sau cu intristare si deznadejde, fie cu oboseala si nelucrare, fie cu lucruri si cugetari ivite nelavreme si fara de folos, fie cu dragoste exagerata, fie cu ura patimasa fata de materie si lucruri”

Sau cum subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul,

„Dracii iau prilejuri de a starni in noi ganduri patimase din patimile aflatoare in suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea cu aceste ganduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel, fiind biruitori, o duc in sfarsit, ca pe o roaba, la fapta.
Dupa aceea, cei ce au pustiit sufletul prin ganduri, diavolii, se departeaza impreuna cu ele si ramane in minte numai idolul pacatului”.

Felurile ispitelor
Avand ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfant ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxa vorbeste despre mai multe feluri de ispite: interioare, exterioare si de la lume, iar dusmanii cei mai inversunati ai crestinismului sunt trupul, lumea si diavolul. Trupul poate ispiti prin „tot complexul de inclinari pacatoase, pervertite, existente in firea umana si in trup si in suflet, datorita pacatului stramosesc. Datorita acestui pacat, fortele psiho-fizice nu sunt inclinate sa functioneze dupa firea lor initiala, ci sunt inclinate in mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se”.Sfantul Apostol Ioan ne spune ca ispita interioara este cauzata de pofta trupului, de pofta ochilor si de trufia vietii (1 Ioan 2, 16). Poftele trupesti se manifeste sub forma dorintelor exagerate dupa mancare, bautura sau satisfacerea exacerbata a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifesta ca o dorinta de dobandire a bogatiei si a lucrurilor epatante vazute adeseori la altii, iar pofta inimii echivaleaza cu slava desarta si mandria, cu egoismul si vanitatea, cu filaftia (iubirea de sine), aceasta radacina atuturor relelor.Prin intermediul lucrurilor senisbile, apartinand lumii exterioare omului, diavolul cauta sa ne pregateasca variate curse, crezand ca va reusi sa ne insele pentru a nu mai putea sa discernem adevarata lor valoare si semnificatia duhovniceasca. Omul adeseori, in loc sa le foloseasca duhovniceaste, cu discernamant, abuzeaza de creatia lui Dumnezeu si de lucrurile ce o compun, folosindu-le abuziv si spre propria sa placere. In aceasta ispita, diavolul este ajutat adeseori de afecte si de simturi, daca acestea nu sunt disciplinate, ci sunt satisfacute peste trebuinta. Fiind mai aproape de lumea materiala, intre aceasta si suflet, si mai inclinate spre ceea ce este material, trupesc, simturile se indreapta mai ales spre lucrurile sensibile si corporale, in scopul dobandirii si folosirii lor, spre placerea sa trupeasca.   Diavolul ne ispiteste nu doar prin lucruri, ci si prin semenii nostri, care slujesc, adeseori fara sa constientizeze, adica fara sa stie, diavolului, prin faptele lor rele.

Prin ispita interna, diavolul tinteste distrugerea inimii duhovnicesti si a mintii. Isishie Sinaitul spune ca: toate pacatele bat mai intai la usa mintii prin ganduri. Mintea, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, este la mijloc intre doua fiinte, care isi lucreaza cele proprii, una virtutea, cealalta rautatea; adica intre inger si diavol. Dar, adauga el, „ea are permanent puterea si libertatea sa urmeze sau sa se impotriveasca cui vrea”. 


Iar Isihie Sinaitul spune: „Minte cu minte se incaiera in lupta, in chip nevazut, mintea draceasca cu mintea noastra”.
Este o invatatura traditionala a spiritualitatii ortodoxe, cu adanci radacini in Sfanta Scriptura, potrivit careia ingerii rai nu cunosc inimile noastre duhovnicesti. Singurul cunoscator al inimilor noastre duhovnciesti este Dumnezeu. Insa „diavolii, iscodind toate miscarile si cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din miscarile inimii”. Doar Dumnezeu cunoaste deplin cele ascunse si nevazute ale noastre. Diavolii cauta, insa sa afle despre miscarile inimii duhovnicesti pe baza cuvantului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. „Toate infatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri impotriva noastra…”, ne avertizeaza Evagrie Ponticul. Tot Evagrie spune ca „diavolul se poate atinge de creier si sa-l tulbure, indemnandu-l spre slava desarta, insa cei care ne pot influenta cu adevarat sunt Dumnezeu si ingerii buni. Acestia aratandu-ni-se, opresc chiar si numai cu cuvantul interior, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii, sa-l faca sa-i primeasca si sa-i redea pacea gandurilor, chiar daca mintea nu vrea aceasta”.   Insa diavolii cauta sa tulbure mintea, ducand-o la nestatornicia ei.

Cum ispiteste diavolul 
„Diavolul”, ne arata Sfantul Ioan Scararul, „ne sapa trei gropi, adica trei ispite: prin cea dintai incearca sa ne impiedice sa lucram binele. Prin a doua, chiar daca facem binele, sa nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mandria noastra. Iar daca nu a reusit prin aceste doua curse, ne da o indrazneala nejustificata in savarsirea lui, pentru a ne aduce pe culmile mandriei”. 

Sufletul nostru are impotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintai – sarguinta si gandul la moarte; pentru cea de-a doua – supunerea si ocara; iar pentru cea din urma – defaimarea de sine”.
In pricipal, lucrarea cea rea sau ispita cea rea se manifesta asupra mintii sub forma a doua mecanisme pe care incearca sa le declanseze diavolul, in scopul atragerii noastre spre pacat: cel al inchipuirii sau imaginatiei si cel al amintirii. Prin inchipuire, diavolul cauta sa nascoceasca tot felul de idei si reprezentari pacatoase si patimase, iar cand nu reuseste, ne aduce aminte de pacatele trecute, prin declansarea mecanismelor amintrii.

Diavolul adopta o dubla strategie: 

pana la savarsirea faptei rele diavolul ne da curaj si indrazneala ca sa primim ispita, sa o insotim cu ganduri proprii, sa consimtim la lucrarea ei si sa o facem, iar dupa savarsirea pacatului, cauta sa ne strecoare in suflet intristarea si deznadejdea, ingrozindu-ne cu spaimele Judecatii”.Referindu-se la procesul de impatimire, Evagrie vorbeste despre diavolul care face ca sufletul impatimit sa devina nesimtitor. 

„Cand navaleste acela (diavolul n.n.), iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osanda si munca vesnica se gandestei ca la niste vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atentia la nenorocirile, bolile si suferintele altora, care ne sensibilizeaza si care pun pe fuga acest diavol, intrucat sufletul este strapuns putin cate putin si trezit la mila, fiind dezlegat de impietrirea venita de la demon”.  Referindu-se la mecanismele ispitei sau ale momelii, Parintii filocalici fac dese referiri si descriu viclesugurile vrajmasilor, intre care si retragerea sau parasirea draceasca, adica oprirea pentru scurta durata a luptei, pentru ca apoi sa porneasca cu mai mare putere asupra noastra. In acest timp, ei urmaresc sa vada care sunt punctele noastre slabe, pentru a ne ispiti prin ele. Evagrie Ponticul ne spune despre o intensificare a ispitelor si viclesugurilor diavolesti, pe masura eforturilor ascetice ale nevoitorului. Scopul acestei sporiri a rautatilor este tocmai acela de a ne infricosa de greutatea dobandirii mantuirii si de a ne descuraja, iar pe de alta parte, de a crede si a vedea ajutorul lui Dumnezeu.

Cel mai tare ne lupta vrajmasii diavoli in timpul rugaciunii.

Scopul lor este „sa ne fure rugaciunea cea de ceas de la noi”. Evagrie Ponticul ne spune ca„tot razboiul ce se aprinde intre noi si vrajmasii diavoli nu se poarta pentru nimic altceva decat pentru rugaciunea duhovniceasca. In timpul rugaciunii, lupta si navalirea vrajmasului diavol are ampluare si rautatea fiarelor salbatice. Ei se reped asupra rugatorilor in carduri, luand forme si consistente materiale dintre cele mai ciudata si periculoase si incercand sa-i ingenuncheze prin moleseala somnului, vedenii, lumini, amagiri, naluciri, tulburari chair si hormonale”. Sfantii Calist si Ignatie Xanthopol spun ca aceste ispite au rostul de a face mintea sa nu se mai mandreasca de binele ce l-a aflat ci, dimpotriva, razboita, certata si umilita, sa sporeasca in smerita cugetare.In legatura cu aceste momente, Parintii filocalici vorbesc despre ingaduinta lui Dumnezeu sau despre ascundera Harului de la noi. Dar chiar in aceasta ascundere, Harul ajuta in chip tainic sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului.

Treptele pacatului – de la gandul cel rau la fapta pacatoase
Intrucat gandurile reprezinta cea dintai treapta a pacatelor, Sfintii Parinti ne averitzeaza asupra treptelor prin care mintea si inima cad in pacat si sunt orbite.Potrivit scrierilor ascetice, pacatul trece, de la faza de ispita si pana la cea de patima, prin mai multe faze. Cu privire la numarul exact, al acestor faze, Parintii filocalici se exprima nuantat.

Filotei Sinaitul defineste astfel acest proces al caderii sufletului in pacat:

  •  „Intai este atacul (momeala), apoi insotirea, pe urma consimtirea (invoiala) , apoi robirea, pe urma patima imbibata de obisnuinta si continuitate. Iata biruinta luptei dusa impotriva noastra”.

Cand sufletul consimte cu usurinta si colaboreaza la pacat, structura acestei caderi este urmatoarea:

mai intai sufletul isi inchipuieste raul, pe urma il pofteste, apoi se patrunde de placere sau de intristare, pe urma il vede cu simturile si apoi intra in atingere vazuta sau nevazuta cu el. Toate acestea sunt intovarasite de ganduri, afara de prima miscare, care, daca nu este primita, tot raul de dupa aceea va ramane nelucrat”.[8]

Sfantul Ioan Damaschinul dezvolta aceasta schema, insistand asupra momentului de lupta si eliberare interioara. Potrivit lui, etapele, in numar de sapte, sunt urmatoarele: momeala (atacul); insotirea; lupta; patima; invoirea (consimtirea); lucrarea si robia. Definind fiecare din aceste etape, Filotei Sinaitul arata ca  atacul este „gandul simplu sau chipul lucrurlui nascut de curand in inima, ce se arata mintii. Insotirea sta in convorbirea cu ceea ce s-a aratat, fie cu patima fie fara patima. Consimtirea este invoirea bucuroasa a sufletului ce ceea ce s-a aratat. Robirea este ducerea fara voie a inimii sau amestecarea hotarata si nimicitoare a celei mai bune stari a noastre, cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se afla cuibarit de multa vreme cu impatimire in suflet”[9].Sfantul Ioan Damaschinul, largind aceasta lista, defineste astfel fiecare din momentele ei:

„altceva este adica momeala (atacul), altceva insotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva invoirea (consimtirea) care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea. Momeala este gandul adus simplu in minte de vrajmasul (…). Aceasta cum s-a spus, nu atarna de noi.Insotirea este primirea gandului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gandul strecurat de vrajmas, care se naste din insotire, si invartirea necontenita a cugetarii si a inchipuirii in jurul lui.

Lupta este impotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gand sau a gandului patimas, fie prin invoire (…).

Luarea in robie este ducerea silnica si fara voie a inimii duhovnciesti stapanita de prejudecata si de o indelunga obisnuinta. 

Invoirea este consimtirea cu patima din gand.

Iar lucrarea insasi, implinirea cu fapta a gandului patimas incuviintat. 

Deci cel ce cugeta nepatimas de la inceput sau respinge prin impotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data cele ce urmeaza”.In ascetica rasariteana a devenit traditionala lista sintetizata in patru momente generale a etapelor pacatului:

momeala 

  • – ca gand simplu sau icoana a ceva adus in inima in chip intelegator;

insotirea 

  • – sub forma convorbirii cu ceea ce s-a aratat in chip patimas sau nepatimas in minte;

consimtirea sau incuviintarea 

  • – invoirea cu placere a sufletului, cu ceea ce s-a aratat; si patima, ca deprindere si obisnuinta rea a sufletului in practicarea pacatului.

Din punct de vedere al culpabilitatii constiintei noastre la aceste etape ale pacatului, situatia este urmatoarea.
Momeala, constand in venirea in minte a binelui sau raului, nu are nici rasplata, dar nu este nici pasibila de pedeapsa, ci dovada a libertatii cu care am fost inzestrati prin creatie. Insotirea, sub forma de convorbire cu momeala, fie spre incuviintare, fie spre lepadare, este buna, atunci cand este spre o fapta buna si este rea, atunci cand conduce catre savarsirea unei fapte rele.

Lupta prilejuieste cununa sau osanda, in functie de biruinta sau de infrangerea sa.

Incuviintarea, robia si patima sunt toate vrednice de osanda. Atacul si pofta, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, le rabda Dumnezeu, intrucat raul nu a ajuns la implinire. Dar asupra celui de-al treilea si al patrulea, ne avertizeaza acest Sfant Parinte, adica asupra „deprinderii si lucrarii sau consimtiri si faptei, Sfanta Scriptura pe drept cuvant isi rosteste amenintarea”[10].
Mai gasim la Parinti care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles mai subtire al acestora, pe care unii spun sa o numim uitare se sine. Aceasta inseamna „ivirea napraznica a patimii, fara timp, fara gand si chip, in cel ce o sufera. Nimic nu apare mai subtire, sau mai neobservat ca aceasta in duhuri. „Ea isi arata prezenta in sufletul unora printr-o amintire simpla si fara convorbiri deodata si pe neasteptate si in chip nestiunt”[11]. „Daca cineva a putut sa descopere aceasta subtiime a patimi din el prin plans, el ne poate invata cum se poate curvi, in chip patimas, numai prin ochi, prin simpla privire, prin atingerea mainii, prin auzirea unei cantari, fara nici un inteles sau gand”.

Pentru ca mintea noastra sa fie tot timpul ocupata ca sa nu primeasa gandurile diavolesti si nici sa aiba ganduri rele proprii, Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata: „Cea mai buna lucrare a crestinului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune”. Acestea vor fi ganduri bune fata de aproapele nostru, dar trebuie sa fie si ganduri necesare desfasurarii unor activitati parctice, utile pentru semenul nostru si pentru noi.

Note:
[1] – Filotei Sinaitul

[2] – Marcu Ascetul

[3] – idem

[4] – Sfantul Ioan Casian, Cuvant despre Sf. Parinti din Skit, in Filocalia, vol. 1, p. 107

[5] – Sfantul Isaac Sirul

[6] – Talasie Libianul, Filocalia vol 4, p. 19

[7] – Sf. Maxim Marturisitorul

[8] – Ilie Ecdicul, culegere din sentintele inteleptilor, in Filocalia, Vol. 4; p. 341

[9] – Filotei Sinaitul

[10] – Sfantul Maxim Marturisitorul, Intrebari, nedumeriri si raspunsuri… p. 238 

[11] – Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare. Dar uneori e unita cu rapirea si se produce repede si de multe ori fara obisnuire, fara timp si stare sufleteasca pregatita. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simturi in vremea in care suntem rapiti (Comentariu Pr. acad. Dumitru Staniloae, nota 497)
Sursa: Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca, Ed. Panaghia, Colectia „Rugul Aprins”, 2013

Ce inseamna ‘a rabda pentru Domnul’

A răbda pentru Domnul înseamnă a suporta cu mărinimie necazurile şi pătimirile pentru credinţa în Dumnezeu. Mai cu seamă un astfel de chip al răbdării a poruncit Domnul nostru atunci când a spus ucenicilor Săi: Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 21-22). Astfel au răbdat pentru Domnul sfinţii mucenici.

Domnul făgăduieşte însă mântuire doar celor care vor răbda până la sfârşit; dacă mucenicia va înceta, va înceta şi răbdarea acestui neam; şi va fi nevoie de a cerceta apoi ce înseamnă a răbda pentru Domnul, nefiind un necaz şi pătimiri care să plinească răbdarea. In cuvântul lui Dumnezeu aflăm că a răbda pentru Domnul înseamnă uneori, mai cu seamă, a ne ruga fără de slăbire, până ce Il vom milostivi pe Domnul şi vom fi ascultaţi: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea (Ps. 39,1-2). In afară de aceasta, oamenii cu bărbăţie întru ne voinţa evlaviei se numesc răbdători pentru Domnul, fapt ce reiese din următoarea spusă: Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi (Is. 40, 31). Toate aceste chipuri ale răbdării evlavioase ori, într-un cuvânt, stăruinţa întru credinţă, le-a poruncit Sfântul Varnava creştinilor din Antiohia atunci când i-a rugat pe ei – nu doar pentru cele de nevoie, ci şi ca în anumite împrejurări, cu inimă sinceră, să rabde pentru Domnul.
 
Dacă nu se ridică prigonitori împotriva ucenicilor lui Hristos, care să ducă la martiriu, şi astăzi însă, ca întotdeauna, prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22). Deci, dacă te cuprind necazurile şi supărările şi printr-o ispitire atentă a conştiinţei tale vei recunoaşte în aceasta pedeapsa pentru păcatele tale, rabdă pentru Domnul şi spune cu Psalrriistul: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale… Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118,137, 71). Dacă însă observi că nu pentru vina ta ţi s-a întâmplat nenorocirea care te cuprinde, rabdă şi atunci pentru Domnul şi spune cu Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21)!
Dacă te învaţă pe tine harul lui Dumnezeu să te rogi Domnului pentru izbăvirea de necazuri, cere-I Lui ajutor întru nevoi, mai cu seamă întru cele duhovniceşti, care ţin de mântuirea sufletului tău şi de veşnica fericire – prinzându-te de această sfântă îndeletnicire a răbdării. Domnul ne-a poruncit nouă să ne rugăm totdeauna şi să nu ne pierdem nădejdea (v. Lc. 18, 1), adică să nu ne împovărăm de rugăciune, ci să ne aflăm întru ea în chip neslăbit. Vezi oare roadă rugăciunii tale? Măreşte mulţumirea către Domnul Care umple de bunătăţi pofta ta (Ps. 102, 5). Nu primeşti cele cerute? Recunoaşte-te nevrednic întru rugăciunea ta şi o continuă pe ea cu multă osârdie, cugetând la preabunul Părinte ceresc, Care dacă în chip văzut nu împlineşte dorinţa ta, atunci, fără îndoială, în chip nevăzut îţi dăruieşte ţie bunuri mai mult decât poţi să cunoşti şi să-ţi închipui. Astfel, şi în rugăciune rabdă pentru Domnul.
In oricare nevoinţă evlavioasă pe care ai început-o, în oricare virtute cu care te îndeletniceşti, să nu-ţi schimbi intenţia ta cea bună şi, chiar dacă ai întâmpina piedici, chiar dacă s-ar arăta că nu ai izbândă întru cele ce le aştepţi, nu te descuraja şi nu te împuţina cu sufletul, ci, dimpotrivă, chiar dacă ţi se pare că ai izbândit întru fapta cea bună şi în nevoinţă, nu te lenevi, nu fi cu nebăgare de seamă, ci recunoaşte-te pe tine ca rob, că în toate cele poruncite ai făcut ceea ce erai dator să faci (v. Lc. 17, 10). Astfel că nu ai încă dreptul să rămâi fără fapte. In acest chip, în nevoinţele tale, pune-ţi nădejdea în Dumnezeu şi rabdă pentru Domnul. Intru izbânzi nu-ţi pune nădejdea în tine, ci rabdă numai întru Domnul. (Sfântul Filaret al Moscovei)
Oricare ar fi supărarea ta, orice neplăcere ţi s-ar întâmpla, spune: rabd aceasta pentru Iisus Hristos! De îndată ce spui aceasta, şi-ţi va fi ţie mai uşor. Pentru că Iisus Hristos este puternic – şi prin El toate necazurile se liniştesc, demonii se îndepărtează, se linişteşte şi dosădirea ta, se linişteşte şi împuţinarea sufletului tău atunci când vei rosti numele Lui. Doamne, dă-mi răbdare, mărinimie şi blândeţe! Doamne, dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele meu! (Sfântul Antonie de la Optina)
Cel ce va răbda până sfârşit acela se va mântui (Mt. 24,13). Nu tot cel ce rabdă se mântuieşte, ci doar acela ce rabdă pentru calea Domnului. Şi pentru viaţa aceasta să rabzi. Oricine rabdă, să rabde însă până la sfârşit. Răbdarea nu are totuşi viitor dacă ea nu se face pentru Domnul şi pentru Sfânta Evanghelie. Păşind pe calea credinţei şi a mărturisirii Evangheliei, răbdarea începe să se înmulţească, cu acele clipe începe să aducă roadă cununii şi această răbdare, care până atunci a fost stearpă, va deveni roditoare. Intr-atât ne întunecă pe noi vrăjmaşul, că întru răbdare ne închipuie greutăţi de neîmplinit, pentru faptul că se merge pe calea cea bună. Iar întru cei care lucrează patimile, le închipuie calea uşoară, deşi este grea şi fără de bucurie, în luptă cu patimile şi împotriva vrăjmaşului noi suntem orbi şi nu vedem aceasta. Să ne trudim să răbdăm şi să biruim puterile vrăjmaşului! (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Căile de a răbda sunt felurite. Uneori, omul rabdă lipsuri şi necazuri cu cârtire şi cu amărăciune, neavând gândul la voia lui Dumnezeu. Pentru o astfel de răbdare, plină de amărăciune, omul nu primeşte răsplată veşnică, o viaţă fericită. însă există şi o răbdare pentru credinţă, atunci când omul, întâmpinând nevoinţe şi scârbe, le rabdă ca trimise ori îngăduite de Dumnezeu pentru ispitirea credinţei lui şi pentru evlavie. Atunci rabdă acesta necazurile ca pe o jertfă curăţitoare pentru păcatele sale, cu nădejdea că, răbdând după voia lui Dumnezeu necazurile spre curăţirea păcatelor, el va dobândi îndrăzneală întru dragostea de Dumnezeu, întru Care se află izvorul vieţii celei veşnice. Iată, o asemenea răbdare este închinată Domnului şi se arată mântuitoare.
Calea vieţii lăsată de Dumnezeu omului poate avea felurite chipuri ale necazurilor. Uneori, omul poate întâmpina necazuri din pricina nedreptăţilor omeneşti, strâmtorărilor şi clevetirilor, în asemenea împrejurări, Apostolul Petru se mângâia astfel: Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El (I Ptr. 2, 19). Dacă omul pătimeşte necazuri, apostolul mângâie cu aceea că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul (I Ptr. 4,1). Şi, pocăindu-se de păcatele din trecut, omul devine curat şi plăcut Domnului.
Dar a răbda este nespus de greu. Se poate oare fără răbdare? Fără răbdare se poate trăi, însă trăim ca păcătoşii, lucrând întru păcat. Iar cei ce săvârşesc păcatul aşteaptă pedeapsă şi suferinţă. A suporta aceste suferinţe este de folos, dar e nevoie de răbdare.
In orice necaz Apostolul Petru ne dă nouă această mângâiere: Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin (I Ptr. 4,12). Dar răbdarea îi este de folos omului la orice necaz, căci doar prin răbdare se arată virtutea ca însuşire a credinţei. De aici, apostolul îndeamnă: puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa; la cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea păţească: dragostea (II Ptr. 1, 5-7). Iar dragostea este unirea tuturor virtuţilor şi împlinire a voii lui Dumnezeu.
Conştientizând cât de mântuitoare este răbdarea, mulţi sfinţi au primit feluritele nevoinţe virtuoase ale răbdării: post aspru, înfrânare de la somn, nevoinţe trupeşti şi alte nevoinţe, ceea ce s-ar numi răutate faţă de sine şi rea pătimire. Răbdarea este mereu de trebuinţă: întru pătimiri – ca să nu devenim cruzi şi să ne curăţim, şi întru nevoinţe – ca să nu ne mândrim. Astfel, răbdarea ne este de folos întotdeauna, dacă este închinată Domnului. (Stareţ Piotr Sereghin)

Cum să dobândim răbdarea, Editura Sophia

Sursa




„Voi răbda toate pentru Iisus Hristos.”


„Într’o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr și neîntărit în viața duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o rânduială ca în Rai: că toți acolo îl vor iubi și îl vor cinsti ca pe cel mai drag frate.
Dar mare îi fu amărăciunea când își dădu seama, după o vreme, că opt îl iubeau și doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi, și a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmășit. În cea de a doua mănăstire, toți frații l-au primit cu bucurie și se purtau foarte iubitor. Dar acest lucru n’a ținut multă vreme. La scurt timp, s’au ivit simpatii și antipatii față de fratele nou-venit. Din nefericire, aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau, îl luau în batjocură și nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî.

Nu s’a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! și a plecat și din această mănăstire. În a treia mănăstire în care s’a statornicit, a băgat iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om certăreț și nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, așa încât frații l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puț, tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate câștiga dragostea celorlalți se află în el, și s’a hotărât să rămână să viețuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmășești ale fraților, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câștiga dragostea.
Supunându-și cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat de gâlcevile cu frații, pentru că nu îndura cu răbdare încercările. Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos,” și l-a îndesat la brâu. De fiecare dată când frații îl batjocoreau și îl ocărau, scotea de la brâu bucata de hârtie, o citea, își amintea de făgăduința făcută înaintea lui Dumnezeu că va răbda, și se liniștea. Unii dintre frați au început a se mira de răbdarea lui și au început să-l iubească. Alții însă, în vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniștească. Când îl necăjim, scoate o hârtie de la brâu și, de cum o privește, îi trece! Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!”… Cu astfel de bănuieli în inimă, acești monahi vrăjmași au mers și l-au clevetit
pe tânărul monah înaintea Starețului.
Starețul a cercetat acestea, a cunoscut nevinovăția fratelui și, pentru îndreptățirea lui și spre folosul obștesc, a adunat toți monahii dinaintea lui. Când clevetirile împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos de la brâu o cărțulie tainică să se liniștească, starețul i-a poruncit să arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s’a supus, a scos peticul de hârtie și a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos.” Atunci au tăcut rușinați cei ce-l învinuiseră, iar fratele, îndreptățit și lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii și
iubirii obștești a monahilor.”
Iată, dacă și noi le răbdăm pe toate în același chip, pentru Iisus Hristos, ne vom mântui. În certuri și gâlcevi, ne socotim totdeauna drepți, iar pe ceilalți vinovați. Aceasta este din pricina mândriei noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim, clocotim și socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră. Nu, nu el este vinovat! Vinovate sânt patimile ce mocnesc în noi, care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniștit, dar care cu primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru că sântem atât de mândri, iubitori de slavă deșartă și simțitori, încât nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit și blând, și se face prilej de păcat numai la cei mândri, grăiește foarte limpede că
nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura și vrajba noastră. El este numai prilejul pentru ca simțămintele ascunse în sufletele noastre să
iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe dinlăuntru, iar dinafară și-a păstrat înfățișarea frumoasă este, oare, vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru, ne asemănăm unor mormânturi frumos văruite, care din afară sânt frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. /Mat. 23:27/ Dacă vrem să ne îndreptăm, se cade, după povețele Sfinților Părinți, să ne dojenim pe noi înșine, nu să ne supărăm pe ceilalți. Trebuie mai degrabă să mulțumim acelui frate care s’a făcut prilej spre izbucnirea patimilor noastre, să-i aducem mulțumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea cunoaștere de sine – nu să ne mâniem pe el.
Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăință, pocăința la smerenie, smerenia la răbdare și răbdarea la mântuire.

Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București 2010

Despre suferință

Suferinta în lume este de doua feluri: suferinta trupeasca si suferinta morala, adica sufleteasca, precum: mustrarea de constiinta, întristarea, deznadejdea, îndoiala , mânia , ura etc. Suferintele omenesti se pot împarti înca în doua parti: unele spre îndreptarea si lamurirea celor buni si altele spre pedeapsa si arvunirea osândei vesnice a celor rai (Calauza predicatorului de Dr. C. Chiricescu si Pr. C. Nazarie, pag. 291-293). 

Zice dreptul Iov: Omul este nascut pentru suferinta (Iov 5, 7). 

Iar Sfântul Pavel zice ca toata faptura este în suferinta (Romani 8, 22). 

Suferintele din lume sunt urmari ale pacatului (Iov 4, 8; Psalm 7, 14-16; Pilde 22, 8; Ieremia 4, 18). 

Suferintele sunt pedepse pentru pacate (Levitic 26, 24 – 28; II Regi 7, 14), dar de vom primi toate suferintele cu rabdare si multumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc spre mântuirea sufletului.
În general, vedem ca, înmultindu-se pacatele si rautatile în lume, se înmultesc suferintele, adica foametea, cutremurele, razboiul, bolile de tot felul si moartea. Grija noastra, a crestinilor, este sa parasim pacatele, sa ne împacam mereu cu Dumnezeu si sa avem frica de Dumnezeu, smerenie si rabdare si atunci toate suferintele noastre se vor împutina si ne vor fi de mare folos spre mântuire. 

Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamânt prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mântuirea sufletului. Pentru cei rai care nu voiesc sa se îndrepte, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamânt ramâne ca o arvuna a suferintelor a celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire de la Dumnezeu si se întorc la pocainta, suferinta de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de îndreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile vesnice.Noi vedem ca cei ce sufera mai mult pe pamânt, sunt mai împacati cu constiinta, mai buni, mai smeriti, mai tari în ispite, mai aproape de Dumnezeu si se mântuiesc mai usor, precum dreptul Iov, saracul Lazar, Sfiinti Apostoli, Mucenicii, cuviosii, si atâtia altii. Iar cei ce traiesc bine, sunt sanatosi, au averi si tot ce isi doresc pe pamânt; fiind de obicei slabi în credinta, nemilostivi, tirani, lacomi, egoisti, se tem de moarte si mor în pacate grele, spre osânda vesnica.Suferinta este rânduita de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mâna lui Dumnezeu precum spune prorocul David: Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mângâiat (Psalm 22,5). Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi îi mângâie, îi sporeste în fapte bune, îi curateste de pacate si-i învredniceste de mai mare cununa si rasplata în cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemarea la pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frâu în gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul (Psalm 31,10).

Boala, nedreptatea, ocara, saracia si orice fel de suferinte pe pamânt trebuie sa le rabdam având credinta ca suferinta, de orice fel ar fi ea, ne este rânduita de Dumnezeu, Tatal Nostru Cel Ceresc, spre mântuire, iar nu spre osânda vesnica. Apoi trebuie sa primim suferinta cu rabdare si cu multumire. Iar rabdarea noastra trebuie sa fie însotita de cuviosie si de înfrânare (II Petru 1,2-7); sa fie însotita de bucurie (Coloseni 1,11) si nadejde.Rabdarea în suferinta sporeste în noi prin rugaciune, prin spovedanie, si prin Sfânta Împartasanie; prin citirea cartilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Isus Hristos si ale tuturor sfintilor Lui; prin cercetarea celor ce sunt în suferinte mai grele decât ale noastre si prin cugetarea la fericirea vesnica în rai. Pentru ca alta cale spre mântuire nu este decât numai prin cruce, prin suferinta, prin rabdare si prin jertfa precum spune Mântuitorul: Intru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre (Luca 21,19). Cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui (Matei 24,13).Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca: darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia mortii, pentru ca facând cineva minuni, Îi ramâne dator lui Dumnezeu, pe când daca cineva sufera, acestuia Dumnezeu îi ramâne dator. În Sfânta Scriptura ni se explica din ce pricina sufera copiii cei nevinovati si ale cui pacate le ispasesc ei. Citim la Iesire: Dumnezeu este râvnitor. El rasplateste pacatele parintilor în fii lor pâna la al treilea si chiar al patrulea neam (Iesire 20,5). Si iarasi: Dumnezeu aduce faradelegile parintilor peste fii si peste fii fiilor lor, pâna la al treilea si al patrulea neam (Iesire 34,7; Deuteronom 5,9; Psalm 36,289). Marele Prooroc Ieremia zice: Tu arati mila la mii si pentru faradelegile parintilor rasplatesti în sânul copiilor lor dupa ei (Ieremia 32,18; Numerii 14,18; Iov 5,4;21,19).

Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi se poate întelege destul de clar din ce pricina sufera unii copii nevinovati si ale cui pacate ispasesc ei. Copiii acestia nu sunt opriti de la mântuire ba chiar ei ajuta la mântuire si pe parintii lor daca acestia (parintii) se pocaiesc în pacatele lor. Acesti copii se învrednicesc de mari cununi de la Dumnezeu daca îsi duc crucea cu dragoste si fac voia lui Dumnezeu.Biserica vindeca si alina suferintele oamenilor prin tot felul de rugaciuni catre Prea Bunul Dumnezeu (Deuteronom 4,29; II Paralipomena 7, 13, 16; Psalm 49, 15-16; Isaia 19,21; Iacob 5, 14). Biserica a rânduit diferite rugaciuni pentru alinarea suferintei. Cea mai importanta rugaciune si slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu, precum si diferite molifte pentru dobândirea sanatatii. Dar toate acestea sunt de folos la cei care se spovedesc. 

Crestinul are o mare datorie fata de cei în suferinta, ca sa-i ajute atât prin mijloace materiale, precum: îmbracaminte, hrana, îngrijire, bani etc., cât si prin mijloace spirituale, precum: rugaciunea, îmbarbatare prin cuvinte duhovnicesti, compatimire, mângâiere etc., asa cum ne învata Sfântul apostol Pavel, care zice: Bucurati-va cu cei care se bucura si plângeti cu cei care plâng (Romani 12,5). 

Pomenirile la slujba se fac în virtutea datoriei de a ne ruga unii pentru altii, vii si morti (Matei 18, 19-21). Fiecare crestin în rugaciunile sale particulare are datoria de a se ruga pentru sine, pentru parinti, copii, rude si prieteni (I Tim 5,5). De foarte mare folos sunt pentru cei vii si pentru adormiti Sfintele Liturghii. Dintre cei vii, nu pot fi pomeniti la aceasta slujba: pagânii, necredinciosii, apostatii, ereticii (sectantii), schismaticii, cei nebotezati, cei care au pacate împotriva Duhului Sfânt, cei care traiesc în preacurvie (necununati), cei care traiesc în pacate grele si nu se îndreapta, nici nu se spovedesc. Dintre cei morti nu pot fi pomeniti la Sfânta Liturghie si la alte slujbe, cei care au murit în necredinta, în eres (în secta), în schisma, sinucigasii, femeile care mor facând avort, copiii morti înaintea botezului, copiii avortati, cei care mor din betie si care mor facând pacatul (A se vedea Pidalionul si Pravila bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, ed. 1996). Cei adormiti care pot fi pomeniti la Sfânta Liturghie se pot pomeni si la Panahizi. Cei vii care traiesc în pacate si nu pot fi pomeniti la Sfânta Liturghie pot fi pomeniti la: Psaltire, Acatiste si Paraclise pentru întoarcerea lor pe calea cea buna. Iar cea mai mare slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu care le este de folos celor care se spovedesc de toate pacatele.Dumnezeului nostru, Celui care ne iubeste si ne da ce ne este de folos spre mântuire sa-I dam slava totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor Amin. 

Sursa

Cuvinte de suflet Mântuitoare

    • Crede, într-un singur Dumnezeu, Preamarit si închinat în Treime; Tatal si Duhul Sfânt. 



    • Mai înainte de toate, pazeste poruncile lui Dumnezeu si de El teme-te. Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu iar sfârsitul ei este dragostea de Dumnezeu. Cauta mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si celelalte ti se vor adauga tie. Fii credincios lui Dumnezeu si Biserici Sale Ortodoxe si ca fiu al ei, pazeste-I poruncile. Precum in timpul lui Noe au scapat de potop numai cei ce se aflau în corabie asa si acum nu te poti mântui în afara Bisericii.


      • Scopul vietii este mântuirea sufleteasca, caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si va pierde sufletul sau.


      • Scurta rugaciune de mai jos este cel mai pretios dar al lui Dumnezeu dat omului: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul”; “Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul”.
      • Spune frate cu buzele si cu inima aceste cuvinte mântuitoare, deoarece lumineaza mintea, linisteste inima, ard pacatele, biciuiesc si izgonesc pe draci. Cu numele lui Iisus, biciuieste vrajmasii caci nu este arma mai puternica în cer si pe pamânt. Duminica si în sarbatori lasa lucrul si du-te la biserica spre a înalta lui Dumnezeu rugaciuni de lauda, de cerere si de multumire, pazindu-te sa nu necinstesti aceste zile prin fapte netrebnice. Acasa sa nu te lenevesti ci în fata icoanei cu candela aprinsa roaga-te lui Dumnezeu cu smerenie si credinta, dimineata si seara, înainte si dupa masa, la începutul si la sfârsitul lucrului.


      • Orice lucru sa-l începi cu binecuvântarea lui Dumnezeu si sa-l termini multumind lui. Sfintei cruci a lui Hristos închina-te cu smerenie cu credinta si dragoste pentru ca pe ea rastignindu-se Domnul a savârsit mântuirea a toata lumea. Icoanei Mântuitorului Hristos, Icoanei Preacuratei Lui Maici si Icoanelor sfintilor lui, da-le cinstea cuvenita cu tot respectul si privind la dânsele înalta-te cu mintea si cu simtirile catre aceiea pe care ele îi închipuiesc.


      • Cinsteste pe Preacurata, Preaslavita si pururea fecioara Maria – Maica Domnului nostru Iisus Hristos – si pe toti sfintii si urmând pilda vietii lor, slaveste pe Dumnezeu prin fapte bune ca si El sa te slaveasca pe tine împreuna cu sfintii Lui.


      • Respecta nunta ca o legatura sfânta si în canicie du o viata cinstita, curata plina de iubire si credinciosie. Fereste-te de avort prin care poti ucide un suflet care prin a sa traire (viata) ti-ar putea mântui tot neamul.


      • Creste copiii în dragoste de Dumnezeu si-i pregateste pe ei pentru a mosteni fericirea cea vesnica, ca vei raspunde de ei la Înfricosata Judecata.
      • Iubeste si cinsteste pe parintii tai ca-ti va fi tie bine in viata si vei trai ani multi pe pamânt.


      • Tine cele 4 posturi din an si zilele de miercuri si vineri cu exceptia celor de harti prevazute în calendar. Dimineata pe nemâncate ia SF. Anafora, Aghiazma si unge-te cu Ulei Sfintit prin care primim binecuvantarea lui Dumnezeu si harul Preasfântului Duh.
      • Spovedeste-te si multumeste-I Lui Dumnezeu ca te cerceteaza. Dumnezeu bate adeseori trupul ca sa mântuiasca sufletul. Straduieste-te sa ai un pomelnic permanent cu vii si morti, la cel putin o biserica sau manastire. Rugaciunile înaltate la cer pentru cei ce au adormit în credinta, sunt folositoare, desi ei nu sunt cu tine, sunt vii inaintea Lui Dumnezeu. 

       

      • Cel putin o data pe an sa faci sfestanie în casa si în fiecare luna stropeste cu aghiazma casa si gospodaria. Când esti bolnav cheama preotii Biserici pentru Sfântul Maslu.
      • Fugi de lux, desfrânare, bautura, lene – mama tuturor relelor. La lucru strain nu întinde mâna. Fereste-te de citirea cartilor eretice si de a purta discutii cu sectantii. Vorbele rele strica obiceiurile bune.
      • Sa te împotrivesti cu toata taria marilor pacate ce bântuie lumea; necredinta, vrajitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptata prin droguri, tutun, alcool, cafea si sa te straduiesti sa-ti sfintesti viata. Departeaza-te de la nedreptate si nedreptatea se va departa de la tine. Nimanui nu-i dori raul, iar binele ce ti s-a facut nu-l uita.


      • Fii cu toata lumea în pace. Ura aduce cearta iar dragostea acopera toate cusururile. Aratând zilnic lui Dumnezeu cainta pentru pacatele tale marturiseste-le înaintea preotului duhovnic si cu binecuvântarea lui macar în cele patru posturi din an, sa te învrednicesti de marea fericire a te împartasi cu Preacuratul – Preasfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Hristos spre iertarea pacatelor si viata vesnica.


      • Zilnic împodobeste-ti sufletul cu fapte bune crestinesti: smerenie, bunatate, blândete, milostenie, dragoste… ce apropie pe om de chipul si asemanarea lui Dumnezeu, adica nemuritor cu sufletul si plin de dragoste fata de aproapele. Milostenia data saracului o dai lui Dumnezeu o ia în cer. Fericit esti daca vei cunoaste pe Hristos sub hainele saracului si glasul ca glasul lui Hristos. Nu uita judecata va fi fara mila celui ce nu are mila.
      • Hotaraste-te sa nu mai necinstesti pe Dumnezeu cu fapte netrebnice, caci nu stii când vei fi chemat la Înfricosata Judecata pentru pacatele savârsite, cauta sa-l îmblânzesti prin milostenie, postiri, rugaciuni si alte nevointe trupesti si nu uita ca adevarata pocainta este parasirea pacatului. De voiti sa va mântuiti, dragoste catre voi sa aveti si de milostenie sa aveti grija.

      • Împlineste canonul dat de duhovnic la spovedanie

       

      • Dumnezeu a fagaduit iertare pacatosilor care se pocaiesc, dar nu în ziua de mâine.
      • Dumnezeu ne-a dat timp pentru mântuire si nu pentru a pierde viata în pacate. Munceste ca si cum n-ai muri niciodata dar ingrijeste-te de suflet ca si cum ai muri mâine.
      • Crede ca Domnul nostru Iisus Hristos care s-a înaltat la cer va veni sa judece vii si mortii si va rasplati fiecaruia dupa faptele sale, dupa care va începe pentru unii o viata fericita, vesnica, iar pentru altii chinuri vesnice.

      SURSA

      Papa Francisc în Azerbaidjan, după o vizită în Georgia 

      Papa Francisc a oficiat o slujbă într-o biserică din Baku, Azerbaidjean FOTO AFP Papa Francisc a oficiat o slujbă într-o biserică din Baku, Azerbaidjean FOTO AFP

       

       

      Papa Francisc se află în Azerbaidjan, a doua sa escală într-un turneu de promovare a toleranţei religioase şi păcii, care a început vineri în Georgia. Vizita papei la Baku include oficierea unei liturghii la o biserică catolică, întâlniri cu reprezentanţii principalelor confesiuni precum şi cu preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev.
      Azerbaidjanul populat preponderent de musulmani şiiţi are o comunitate de catolici de doar câteva sute de oameni. În timpul vizitei sale în Georgia, Papa Francisc a oficiat sâmbătă o liturghie pe un stadion de la Tbilisi, dar a fost prezent doar un număr mic de participanţi, iar Biserica Ortodoxă Georgiană a decis să nu trimită o delegaţie oficială, spunând că ortodocşii nu pot participa la slujbele catolicilor. 

       

      Papa Francisc a ţinut o slujbă în aer liber, sâmbătă, pe stadionul Mikheil Meskhi din Tbilisi, la care au participat în jur de 3.000 de persoane, informează DPA. La evenimentul care a avut loc în cea de-a doua zi a turneului pontifului în Cauzaz nu au fost prezenţi reprezentanţi ai bisericii ortodoxe georgiene, mai informează sursa citată. 

       

      ‘Mică şi dragă adunare din Georgia, atât de devotată gesturilor caritabile şi educaţiei, primeşte încurajarea Bunului Dumnezeu, ai încredere în Cel care te ia pe umerii Săi şi te consolează”, a spus Papa în predica sa, potrivit DPA.

       

      „Consolarea este cea de care avem nevoie, pe fondul evenimentelor tumultoase ale vieţii, ea este cu adevărat prezenţa lui Dumnezeu în inima noastră”, a completat Papa, informează şi AFP.

       

      Vaticanul s-a aşteptat ca Biserica Ortodoxă din Georgia să trimită o delegaţie la acest eveniment, chiar dacă la începutul acestei săptămâni, Patriarhia a transmis că reprezentanţii săi nu pot lua parte la slujbele catolice ”din cauza diferenţelor dogmatice” care datează din Evul Mediu.

       

      Faptul că nici un episcop ortodox nu a participat la eveniment, a fost confirmat şi de purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Greg Burke, potrivit DPA.

       

      La încheierea slujbei, pontiful s-a îndepărtat de la discursul scris şi a mulţumit ortodocşilor de rând pentru participarea la evenimentul la care a luat parte şi preşedintele, Ghiorghi Margvelaşvili.

       

      Papa a avut o întrevedere cu Patriarhul ortodox georgian Ilia II, sâmbătă dimineaţă şi urmează să se mai întâlnească o dată cu acesta la Catedrala Svetyskhoveli din Mtskheta, la 22 de kilometri nord-vest de capitală, monument protejat UNESCO şi loc reprezentativ pentru Biserica Ortodoxă georgiană.

       

      Vizita Papei în Georgia face parte dintr-un turneu de trei zile în zona Caucaz şi se încheie duminică, în Azerbaidjan.

       

      Georgia este o ţară preponderent ortodoxă. Potrivit Vatican, în acest stat trăiesc circa 112.000 de catolici, adică 2,5% din populaţie, însă guvernul georgian estimează că cifra este de doar 20.000.

       

      Diferenţele doctrinare dintre Biserica ortodoxă din Georgia şi Biserica catolică datează de la „marea schismă” din 1054 dintre Roma şi Biserica bizantină, care a luat apoi numele de Biserică ortodoxă. 

      SURSA

      Liturghia papală în Georgia (Video, Foto)

      Liturghia papală în Georgia (Video, Foto)

      în fotografie:  stânga la dreapta –   la Liturghia papală acolo ” preotese” , în haine mov și negru, reprezentanți ai clerului armean eretice   (10:55)

      pozate: (?) Mai departe stau ortodox   colorat  episcopi din Georgia (13:33)

      în fotografie:  Reprezentanți ai Islamului

      imaginat: preotul ortodox dreptul pregătește să -i sărute mâna pontifului (02:11:28)

      Sursa

      Noutati de la Lacul Frumos – 2 Octombrie 2016

      Am primit pe e-mail:
      Doamne ajuta!
      Parintele Grigorie trimite pentru publicare urgenta urmatorul articol. Incepand de maine se asteapta masuri radicale impotriva monahilor. Multe multumiri pentru ajutor!
      Publicam cateva noutati de la manastirea Lacul Frumos.
      Astazi la manastirea Lacul Frumos au venit Episcopul vicar Nica Emilian Vlad , exarhul Casian si noul staret Efrem numit acum cateva luni de episcopul eretic Varsanufie . Ne intrebam oare un episcop care tace , deci ateu , poate sa interzica ceva?poate sa cateriseasca pe cineva ? cum poate un eretic sa promulge interdictii unui preot al lui Hristos? Doar pentru ca are haina de episcop pe el? Conteaza cumva faptul ca s-a lepadat de Hristos? Ca l-a tradat pe Hristos? Sau conteaza doar rangul si poate sa faca orice vrea el?

      Intrucat parintele Grigorie obisnuieste sa citeasca rugaciuni impreuna cu credinciosii care refuza sa mai participe la slujbele unde sunt pomeniti episcopii care au semnat erezii in Creta sau cei care tac si confom Sfantului Grigorie Palama sunt atei, episcopul Emilian i-a interzis parintelui Grigorie sa mai citeasca aceste acatiste impreuna cu credinciosii.Sau randuiala ceasurilor ori alte rugaciuni. Acest lucru denota inca odata, daca mai era nevoie , atitudinea dictatoriala si discretionara a episcopilor din Romania care dau tot felul de porunci , fara sa aiba habar de canoane sau de credinta stramoseasca. Pur si simplu ei se cred zei , imparati , infailibili si tot ce le trece lor prin cap , cei din jur trebuie sa execute in numele unei asa zise ascultari. Acestia sunt neo-papii din Romania!Se cred proprietarii manastirilor,bisericilor si averii Bisericii Ortodoxe din Romania. Dispun dupa bunul lor plac de fonduri, de credinciosi si de absolut orice.

      Nu conteaza daca monahilor/mirenilor li se incalca dreptul constitutional de a se ruga impreuna . Acesti episcopi isi inchipuie ca pot porunci sa nu se mai respecte constitutia , iar monahii sa fie tratati ca niste sclavi care trebuie doar sa aduleze orice cuvant pe care il spune episcopul. Oare ce se vor face in iad acesti episcopi cand nu vor mai avea lingusala zilnica de care au parte? Vor fi munciti din cauza ca nu mai au aceste lucruri cu care s-au obisnuit toata viata…masini scumpe, slujitori, lingai, bani multi, erezie,etc.

      Cineva ne releateaza ca astazi exarhul Casian a fost intrebat daca stie textul canonului pe baza caruia parintii de la Lacul Frumos au intrerupt pomenirea. Nu a stiut si de asemenea nici nu stie continutul canonului pe baza caruia Staretul Grigorie a fost depus din staretie. Daca nu stie regulile atunci cum poate sa le aplice? Acest lucru denota faptul ca de-a lungul timpului Sfintele Canoane ale Bisericii au fost lasate de-o parte de catre ierarhi, in seminarii si facultati se impune vointa patriarului eretic daniel. Practic patriarhul daniel isi impune propria religie in interiorul Ortodoxiei din Romania. El este semizeu si toata lumea trebuie sa asculte de el. Un fel de mini-papa de Romania.Episcopii si exarhii semneza ca primarii orice hartie doar pentru ca fac ascultare de seful lor patriarhul daniel.

      Probabil ca saptamana viitoare Emilian se va razbuna pe parintii de la Lacul Frumos din cauza ca a fost rusinat in fata atator credinciosi . Halal episcop ortodox!unde este iubirea duhovniceasca asemanatoare Sfintilor Parinti ? Acesti minciuno-episcopi nu au duh patristic , au doar obedienta fata de sefii lor lumesti, probabil unii dintre ei nici nu cred in Dumnezeu. Dar functia de episcop e prea confortabila… si ce sa faca la o adica? Sa renunte la functie si sa se faca mireni?sa aiba o slujba ca orice muritor de rand? e mai simplu sa fii episcop , sa ai privilegii, sa ti se inchine lumea…insa in mod sigur Hristos i-a parasit si saracii de ei sunt munciti in cugetul si constiinta lor.

      Asteptam sa vedem daca episcopii apostati din Valcea vor emite in scris vreo decizie pe baza Sfintelor Canoane, a realitatii si nu pe baza unor razbunari sau pentru faptul ca au fost raniti in mandria lor de catre credinciosii care vor credinta ortodoxa si nu acest teatru ieftin promulgat de ierarhii BOR-groparii Ortodoxiei din Romania.

      sursa