Pe 24 septembrie 1815, UN COPIL DE 14 ANI, PRIMUL MUCENIC AMERICAN, A FOST TĂIAT BUCĂŢI DE UN IEZUIT CATOLIC.

Stare


24 SEPTEMBRIE: POMENIREA SFÂNTULUI MUCENIC PETRU ALEUTUL

La începutul anilor 1800, pe când Alaska era încă tărâm rusesc, în insula Kodiak trăia un tânăr aleut pe nume Cungagnaq. Când fu botezat de către misionarii ieromonahi ortodocşi ruşi, el primi numele creştin de P e t r u.

În 1815, P e t r u care acum avea paisprezece ani, îi însoţea pe treisprezece negustori de blănuri care au fost trimişi într-o expediţie de către o companie ruso – americană. Dar pe când se apropiau de California, corabia lor fu jefuită de către marinarii spanioli şi toţi cei paisprezece care se aflau la bord au fost luaţi prizonieri la San Francisco. În temniţă, P e t r u se afla închis împreună cu un om pe nume Kychaly. Despărţiţi de ceilalţi, aceştia doi avură de îndurat chinuri şi mai mari.

A doua zi, un preot romano – catolic intră în celula lor, însoţit de câţiva indieni.

– Am venit la tine, începu preotul, pentru că sunt un om milostiv şi vreau să vă ajut să vedeţi eresurile în care vă aflaţi. Aţi fost luaţi prizonieri pentru că aţi îndrăznit să intraţi în apele noastre teritoriale. Dar îmi fac griji pentru voi din pricina credinţelor voastre greşite. Vreţi să primiţi credinţa B isericii Romano – Catolice? îi întrebă pe neocolite.

– Noi suntem creştini ortodocşi, mădulare ale Bisericii lui H r i s t o s şi nu vom părăsi niciodată adevărul.

– Tinere, nu ştii ce vorbeşti, continuă preotul. Dacă te alături nouă, atunci te alături la ceva bun şi drept.

Tânărul P e t r u se uită la preotul iezuit fără nici o urmă de teamă. Mai degrabă îl compătimea pentru că nu înţelegea cum se cuvine învăţăturile lui H r i s t o s.

-Spui că ai fi un om milostv şi că îmi vorbeşti cu bunătate şi cu dreptate,dar faptele tale nu dau mărturie despre aceste virtuţi. Cum poate cineva care pretinde că este creştin şi omul lui Dumnezeu, să justifice aceste fapte?

Preotul se dădu înapoi când văzu îndrăzneala lui P e t r u.

-Îţi poruncesc să devii romano – catolic ! Dacă refuzi să faci asta de bună voie, atunci probabil că tovaraşii mei te vor putea îndupleca prin tortură. Te îmbie mai mult asta, tinere?

-Fă ce vrei cu mine, răspunse băiatul. Nu mi-e teamă. Prin harul lui Dumnezeu sunt ortodox şi nu îmi voi părăsi Biserica care îmi este dragă, adevărata Biserică a lui H r i s t o s.

Preotul continuă să-i batjocorească şi să-i ameninţe pe cei doi. Era hotărât să se impună. Făcându-le semn cu mâna oamenilor săi, porunci:

– Vedeţi dacă puteţi să-l ajutaţi pe acesta cu limba ascuţită să se răzgândească mai întâi, spuse el, arătând către P e t r u.

Bărbaţii îl prinseră pe tânărul aleut şi la porunca preotului, începură să-i taie degetele de la mâini şi de la picioare, unul câte unul. După ce au împlinit cu meticulozitate ordinul preotului, i-au tăiat tânărului şi mâinile şi picioarele. P e t r u se ruga să primească putere, ca să poată îndura patimile pentru Domnul său iubit şi împărăţia Lui.

– Eşti gata să te lepezi de credinţa ta? spuse rânjind preotul. Nu ai îndurat destul?

P e t r u tăcea. Sfârsitul vieţii sale pământeşti era aproape şi era hotărât să moară creştin ortodox. În cele din urmă, preotul porunci ca tânărului să-i fie scoase măruntaiele. În dureri îngrozitoare, cu sângele curgând şiroaie pe pământ, Pe t r u, credinciosul creştin ortodox, primi cununa sfântă a izbânzii şi intră în împărăţia cerurilor, fiind astfel primul american băştinaş care s-a numărat în cetele sfinte ale mucenicilor.

A doua zi, Kychaly şi ceilalţi prizonieri trecură prin aceleaşi chinuri. Totuşi, în timpul nopţii sosi o poruncă din Monterrey care cerea ca prizonierii să fie eliberaţi numaidecât. În dimineaţa următoare cu toţii erau liberi. Numai moaştele tânărului mucenic aleut rămaseră. Mormântul său este necunoscut, dar se spune că ar fi într-un cimitir indian din Mission Delores.

În 1980, P e t r u, tânărul american băştinaş a fost canonizat de către Biserică şi este pomenit în fiecare an la data de 24 s e p t e m b r i e. Aşa cum şi Sfântul Herman de Alaska s-a rugat când a auzit cum a pătimit P e t r u, tot aşa şi noi, căutând mijlocirea sa, rostim cuvintele sale: ”Sfinte mucenice P e t r u, roagă-te pentru noi”

Sursa

​DESPRE MANTUIREA TUTUROR PACATOSILOR

Tu ai dori ca Dumnezeu să-i miluiască pe toți păcătoșii la înfricoșătoare Lui Judecată. Iarăși Îl ispitești pe Hristos, așa cum a făcut-o acel vrăjmaș, pe muntele Maslinilor?Dacă ești Fiul lui Dumnezeu Cel Mult-milostiv, miluiește-l pe Iuda, și pe Cain, și pe toți marii păcătoși, și mă voi închina Ție!” Astfel se poate exprima prin cuvinte ispitirea lui Hristos venită din partea ta. Însă, la această întrebare Domnul ar putea să-ți răspundă: 

Oare nu M-am arătat destul de milostiv, când M-am coborât din slava Mea veșnică în întunericul oamenilor, și M-am dat pe Mine ca jerftă pentru oameni? 
Cum să-i miluiesc pe cei care niciodată n-au cerut milă de la Mine care până la ultima răsuflare au disprețuit mila pe care le-am oferit-o, pe cei care au vărsat ca apa sângele credincioșilor Mei, care până în sfârșit au rămas robi credincioși satanei?”
Cum este cu putință ca oamenii să fie comparați în milă cu Atotmilostivul Dumnezeu și să se prefacă mai milostivi decât Dumnezeu? Cercetează-te bine și vezi cât de limitată și infimă este mila oamenilor! Cercetează dacă tu ai ierta cu ușurință pe un prieten care ar jura de trei ori că nu te cunoaște, sau dacă l-ai ierta pe omul care, cu o sabie în mână le-ar prigoni pe rudeniile tale până la pieire, sau pe cel care ar lua în batjocură toate lucrurile care pentru tine sunt sfinte.Domnul Iisus Hristos însă l-a iertat pe Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, pe Saul care i-a prigonit pe ucenicii Săi, pe rudeniile Lui. L-a iertat și pe fericitul Augustin (acesta la început a fost adeptul maniheismului, o erezie din primele secole), care disprețuia lucrurile sfinte ale creștinilor, și pe toți cei care s-au pocăit cu inima și au schimbat dușmănia lor în râvnă pentru Dumnezeu și pentru lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. 

Acesta îi va ierta la Înfricoșătoarea Judecată pe toți păcătoșii care în ceasul morții s-au căit de fărădelegile lor, care L-au recunoscut pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu și au strigat la Acesta după mântuire. Îi va ierta și pe cei care în numele Lui au arătat în această viață milă, care au oferit un pahar cu apă rece unuia dintre cei mai mici ucenici ai Săi.Dar toate acestea nu le sunt de ajuns celor care Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nu sunt de ajuns celor care n-au gustat nici ce înseamnă să ierți, nici ce înseamnă să te pocăiești. Nu este de ajuns celor care nu știu că mila lui Dumnezeu depășește cugetul nostru, celor care nu cunosc cât de adânci sunt rănile lui Hristos primite de dragul neamului omenesc.Aceștia ar dori ca Dumnezeu să amestece Împărăția luminii veșnice cu întunericul, și astfel să apară un amestec de bine și rău în ceruri, așa cum există pe pământ. Cain și Iuda, și toți ucigașii de frați, idolatrii, vărăsătorii de sânge, desfrânații, batjocoritorii de cele sfinte, hulitorii de Dumnezeu, toți răufăcătorii nepocățiți ar dori să stea de-a dreapta lui Hristos, la Judecata cea din urmă, împreună cu Sfinții, cu martirii și cu drepții, iar în partea stângă să nu fie nici un om.

Este aceasta dreptate? 

Este drept să se dea celor care nici seara n-au intrat în ogorul Stăpânului spre lucrare, aceeași plată cu cei care au lucrat toată ziua? Înseamnă aceasta milostivire? Să amestecăm lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, grâul cu neghina?Dar o, omule, cine ești tu care Îl înveți dreptatea pe Cel care a legiuit dreptul? Cum de amintești de milă celui Care, din milă pentru om s-a dat pe sine să fie răstignit pe cruce?

Îngenuchează în fața drepății Lui sfinte, și în fața adâncului nevăzut al milostiviirii Lui, și strigă: Atotmilostive, Doamne, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine, păcătosul!

Prima Lege a Lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița 2011

 

Căutăm mereu o altă cale, deşi singura cale este Domnul Iisus Hristos.

Pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi întreabă: “Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?…” Iar când noi răspundem: “Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: “Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începi să trăieşti altfel… »
Iar mai departe ? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă : toate împrejurările, toţi oamenii care au intrat în ea – uneori, atât de dureros – trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a omite ceva din întregul ei – să o acceptăm ca din mâna lui Dumnezeu -, nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior. Oricât am spune : « Doamne, vreau să fac voia Ta ! », din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt : « Dar nu în asta ! Nu aici ! … Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape ! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite, însă nu ceea ce-mi trimiţi de fapt… »
Cât de des, în clipele parcă de iluminare, spunem : Doamne, acum înţeleg totul ! Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ !… » Dacă în acel moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce înfiorătoare, cerându-ne pocăinţă şi schimbarea vieţii, poate, în acest caz am primi. Însă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă, în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-l trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale : pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte ?, atunci uităm de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm de pocăinţă şi spunem : « Pleacă de la mine ! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei deschide viaţa cea nouă… » Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimis de Dumnezeu spre a ne tămădui, spre a păşi cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu(şi după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu îl vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va fi calea spre veşnicie ; vom căuta mereu o altă cale, deşi singura cale este Domnul Iisus Hristos.
Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.

Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neimpovarându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea. Iar păcatele zilnice… Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. La acest om au venit două femei. Prima şi-a mărturisit greşeala şi sufletul ei se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Părinte, sunt păcătoasă ca toată lumea, ştiţi, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti“. Atunci Alexie le-a arătat printr-un exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut păcatul cel greu i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el. Celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir pe câmp, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te poţi dezbăra.

Povestea celor două femei vrea să ne spună că, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem descotorosi de ele. Pe de altă parte, obişnuindu-ne să fim nepăsători în general, vom începe să păcătuim tot mai mult, să ne schilodim şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii: fiecăruia moartea îi suflă în spate. Nimeni nu ştie dacă va reuşi să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar şi peste zece ani acesta poate să nu-şi amintească şi să nu se trezească… Dacă am sta în faţa fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieţii: sau păşesc acum în Viaţa cea Veşnica, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice aş spune, – că, de, cică aş regreta că nu sunt desăvârşit, – cu toţii am privi altfel la lucrurile mari şi marunte din viata noastra.

De altfel, ce înseamnă lucru mare şi lucru mărunt? Uneori măruntul ne tine mai strâns decat orice in captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Aşa e şi cu noi: uneori suntem dispuşi să renunţăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunţa la ceva anume. Şi diavolul ne ţine în frâul sau. S-ar parea că suntem cu tot trupul şi sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privinţă, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea trează, chibzuită şi serioasă asupra stării noastre.

Dacă am examina păcătoşenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferenţa dintre ceea ce am fi putut fi şi ceea ce suntem, nepăsarea noastră faţă de oameni, dacă am conştientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază şi, îngrozindu-ne cu adevărat de ele, vom putea auzi chemarea Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă îţi voi spune acum că te iubesc cu toata viaţa Mea şi toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea şi cu învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?”.

Mitropolitul Antonie, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009, p.198-208

Super-Memorandumul,se implineste?


Pentru ca orice actiune bine inceputa se cere continuata, Parohia Buna Vestire din Bacau, in frunte cu inimosul sau pastor, parintele Iulian Musat, a recidivat cu un concert liric de exceptie. In timp ce, afara, toamna bacoviana isi cerea drepturile, in bisericuta bicentenara din cartierul Bistrita-Lac muzica de inalta calitate a protagonistilor acestui ospat cultural s-a alaturat in aceasta zi de joi, 22 septembrie, memoriei sonore acumulate in zidurile de piatra.

Preotul Iulian Musat a deschis concertul cu piese muzicale compuse de Mozart si Andrea Bocelli, acompaniat fiind la pian de prof. Elvis Condrea. Lui i s-a alaturat pr. Ciprian Ignat care a completat evenimentul muzical cu frânturi de muzica psaltica.

Alaturi de acestia au urcat pe scena in fata altarului fiicele lor, Teona Musat si Daria Ignat, care au demonstrat audientei ca viitorul e pe mâini bune. Partea a doua a concertului a avut-o ca protagonista pe binecunoscuta solista de muzica usoara Paula Seling. Ea a incalzit inimile bacauanilor cu “Pricesnele” sale, melodii pline de emotie crestina pe care artista, cu vocea sa vibranta, le-a oferit plina de emotie ascultatorilor.
“Ma bucur ca am avut ocazia sa cânt in fata unor ascultatori care vibreaza atât de intens la cântecele mele si m-au primit cu asa o mare caldura. Cântând in acest spatiu al rugaciunii, am simtit cum sonoritatea si emotiile s-au transmis altfel, mult mai intens, decât intr-o sala de concerte obisnuita.
Cât despre parintele Iulian, l-am simtit dedicat atât muncii sale cât si muzicii si culturii in general” a marturisit Paula Seling pentru cititorii cotidianului Desteptarea. Publicul, in frunte cu ierarhul locului, IPS arhiepiscop Ioachim, a apreciat cu aplauze indelungate stradaniile performerilor, spectatorii fiind incântati de calitatea actului cultural.

Si de aceasta data, evenimentul a avut o latura sociala, propunându-si strângerea de donatii pentru sprijinirea tânarului artist plastic Ovidiu George Rusu, un real talent care se pregateste in cadrul Colegiului National de Arta “George Apostu”, elevul fiind laureat al Olimpiadei Nationale de Arte Plastice din anul acesta.

SURSA

Ioana Picoș-Făgădaru prezintă imagini șocante de la paradele homosexualilor din țările „civilizate”: Copii dezbrăcați, care dansează lasciv, imitând actul sexual. Acolo vom ajunge și noi?


Prezentă la Jocuri de putere, Ioana Picoș-Făgădaru a comentat amânarea deciziei CCR privind recunoașterea căsătoriilor homosexuale, spunând că i se pare o decizie ciudată.
„Dacă s-au gândit că e nevoie de mai mult timp, pot să mă gândesc că vor lua o decizie în profunzime, fiind atenți la repercusiuni. Întâlnesc opinii potrivit cărora oamenii care sunt împotriva homosexualității sunt încuiați la minte, că România e înapoiată din acest punct de vedere. A fi țară civilizată nu înseamnă a fi o țară perfectă. Milioanele de români care sunt împotriva homosexualității sunt încuiați?”, a spus Ioana Picoș Făgădaru la Realitatea TV.
Actrița și purtătorul de cuvânt al Marșului pentru Viață România a prezentat în emisiunea lui Rareș Bogdan o serie de fotografii reprezentative de la paradele homosexualilor:
„În România au venit atât persoane homosexuale, cât și heterosexuale, cu copii, care au fost participanți pasivi. În alte țări, despre care se spune că sunt civilizate, li s-a permis să vină cu copii, care să participe activ. Veți găsi acolo copii îmbrăcați numai în chiloți, băieței în fuste, care dansează lasciv, imitând actul sexual. Acolo vom ajunge și noi? La paradele din România nu am văzut încă așa ceva. Ce se vede în țările acelea dezvoltate, civilizate, la paradele homosexualilor, țări pe care România trebuie să le ia drept etalon? Sunt imagini pe care le văd copiii de acolo. E normal așa ceva?”
„Aceste imagini reprezentative sunt dovada clară a faptului că legalizarea parteneriatului civil va aduce cu sine un prim pas către permiterea unor comportamente imorale și chiar traumatizante pentru copiii care ajung să fie martori la așa ceva, mai mult decât ce deja vedem la paradele homosexuale din România”, a scris actrița pe Facebook.
Cum s-a ajuns aici? „S-a legalizat parteneriatul civil, căsătoria între homosexuali nu a fost interzisă și, din acel moment, s-a mers din aproape-n aproape. Majoritatea țărilor care au aprobat parteneriatul civil au ajuns acum la așa-zisele căsătorii homosexuale și, automat, cu toate drepturile, au ajuns la adopții de copii”, a concluzionat Ioana Picoș-Făgădaru.
sursa

Episcopul Ioachim Bacauanul a calcat stramb. Iar a aplicat canoanele Bisericii dupa bunul plac abuzand de autoritatea episcopala pentru a ascunde starea de cadere duhovniceasca in care se gaseste.


PS Ioachim Băcăuanul a adus acuze necanonice unui preot din eparhia sa pentru ca acesta a mărturisit Adevărul.
    Părintele Elefterie Tărtăcuţă a fost alungat de la catedrala unde slujea de multă vreme pe motivul că „a făcut schismă”. Episcopul Ioachim aplică articolul 22 din documentul 6, pe care l-a semnat in Creta, folosindu-se abuziv şi necanonic de anumite canoane care nu se pot aplica în contextual actual deoarece victima ierarhului nu poate fi încadrată la acuzele aduse. 

În acest sens, duhovnicul Elefterie lamureşte lucrurile printr-o scrisoare în care îi explică încă o dată episcopului Ioachim modul eronat în care îşi justifică decizia dictatorială.

Scrisoarea părintelui Elefterie:
Înaltpreasfinţite Părinte,



În atenţionarea pe care mi-o trimiteţi, mă somaţi să mă dezic de “utopica, necugetata şi eretica decizie de a nu mai pomeni la slujbe chiriarhul acestei eparhii” şi mă informaţi că sunt “oprit de la lucrarea celor sfinte pentru neascultare şi apostazie”.
În conformitate cu canoanele: 31 Apostolic, 18 al Sinodului al-IV-lea Ecumenic, 10, 31, 34 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, 6 al sinodului din Gangra, 10, 11, 62 ale sinodului din Cartagina, 5 al sinodului din Antiohia şi 12, 13, 14, 15 I-II Constantinopol, recurgerea la nepomenirea ierarhului de către preot din orice motive (“pentru oarecare vinovăţii”) în afară de erezie a ierarhului se consideră schismă, nicidecum erezie sau apostazie. Potrivit părţii a doua a canonului 15 I-II (invocat de canonul 31 Apostolic) nepomenirea pentru motiv de erezie a ierarhului nu este nici măcar schismă, ci izbăvire a Bisericii de schisme şi împărţiri.
Schisma este definită de către dreptul canonic ortodox ca o separare de Sfânta Biserică pe motive administrative sau teologice uşor de surmontat (cf. Canonul 1 al sfântului Vasile cel Mare), însă fără niciun motiv dogmatic. Schisma nu implică nicio diferenţă de credinţă dogmatică a celor consideraţi schismatici, ci doar o rupere administrativă de Biserică.
Erezia înseamnă, potrivit dreptului canonic, aderarea la o învăţătură greşită, pe care Sfânta Biserică nu o propovăduieşte.
Apostazia este, potrivit dreptului canonic, lepădarea de dreapta credinţă şi îmbrăţişarea unei credinţe noi.
Tâlcuirea canonului 31 Apostolic de către Zonaras şi Balsamon, cei mai mari canonişti ai lumii ortodoxe spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”1. Iar ultimele două teze ale canonului 15 I-II prevăd: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”2.
Prin urmare, preoţilor le este interzis să se despartă de episcopul lor pe orice alt motiv invocabil, dar au dreptul să se despartă prin nepomenire de episcopul dovedit ca învăţând erezii. Potrivit profesorului de drept canonic român diac. prof. univ. dr. Ioan Floca despărţirea preotului de episcopul eretic este atât un drept, cât şi o obligaţie3. Tâlcuirea canonului 31 Apostolic face ea însăşi legătura cu canonul 15 I-II, demonstrând că partea a doua a acestui canon (15 I-II Constantinopol) nu se referă doar la relaţia dintre mitropolit şi patriarh, cum greşit se interpretează, ci la orice treaptă clericală care reacţionează faţă de o erezie mărturisită pe faţă de către ierarhul nemaipomenit la sfintele slujbe.
Atitudinea mea de întrerupere a pomenirii Înaltpreasfinţiei Voastre se bazează pe faptul că aţi semnat documentele sinodului din Creta, ale căror prevederi sunt eretice. Pentru demonstrarea caracterului eretic vădit al acestor documente, este de ajuns să aduc următoarele argumente:

  • Sinodul din Creta a legiferat participarea oficială a Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, considerată de către mari teologi (sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, părintele Iustin Pârvu, acad. preot prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae etc.), dar şi de sinoade ale Bisericilor locale (sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene) drept erezie sau chiar panerezie eclesiologică.
  • Prin citarea unor documente ecumeniste: Constituţiile CBM şi Declaraţia de la Toronto, sinodul din Creta a transformat aceste documente în izvor de drept bisericesc ortodox cu forţă juridică pentru Biserica noastră, deoarece acest sinod este cea mai înaltă instanţă juridică eclesială ortodoxă la ora actuală. Cele două documente cuprind de la un capăt la altul erezia eclesiologică a ecumenismului, care consideră că “Biserica lui Hristos” este mai cuprinzătoare decât fiecare dintre membrele CMB (inclusiv Biserica Ortodoxă), că “trebuie refăcută unitatea văzută a creştinilor” (teoria protestantă a unităţii pierdute a creştinilor), că există “biserică în afara Bisericii” (ecclesia extra ecclesiam), erezie protestantă care infirmă postulatul sfântului Ciprian al Cartaginei, care spunea că “în afara Bisericii nu există mântuire” (extra ecclesiam nulla salus) şi multe alte erezii protestante la care Bisericile Ortodoxe sunt asociate acum, împotriva deciziilor sinoadelor ecumenice care au condamnat învăţăturile acestor culte şi confesiuni eretice (sinodul al II-lea ecumenic a condamnat erezia pnevmatomahică, sinodul al IV-lea ecumenic a statornicit cinstirea Maicii Domnului, condamnându-i pe cei ce nu o cinstesc, sinodul al VII-lea ecumenic a condamnat lipsa de respect faţă de icoane, faţă de Sfânta Cruce, faţă de moaşte etc., sinodul sfântului Fotie şi cel al sfântului Grigore Palama au condamnat direct romano-catolicismul).
  • Prin recunoaşterea “denumirii istorice de biserici” unor erezii occidentale, în spiritul documentelor ecumeniste, care consideră că toate membrele, inclusiv Bisericile Ortodoxe, sunt “biserici” egale şi posesoare ale unor rămăşite (vestigia Ecclesiae) ale “Sfintei Biserici Catolice mărturisite de Crezuri”, şi prin acceptarea aplicării iconomiei bisericeşti în materie de căsătorii mixte se încalcă definiţia Simbolului de Credinţă de la Niceea-Constantinopol, care afirmă “Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, respectiv canonul 72 Quinisext, care interzice cu desăvârşire căsătoriile mixte. În conformitate cu canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic, orice hotărâre sinodală care contravine sinoadelor ecumenice este lipsită de orice valabilitate, ceea ce face ca aceste prevederi ale sinodului din Creta să fie nule de drept. Un sinod care are prevederi contrare sfintelor sinoade anterioare nu poate fi ortodox în ansamblul său.

  • Prin decizia de a participa la “evenimente ecologice internaţionale” Bisericile Ortodoxe s-au angajat să susţină ecologia, care este arma ideologică a ereziei contemporane numite New Age.

Pentru toate aceste motive, consider că Înaltpreasfinţia Voastră v-aţi făcut părtaş la erezia eclesiologică a ecumenismului, pe care aţi propovăduit-o în mod public, în faţa întregii planete, prin semnarea documentelor sinodului din Creta, şi pe care o susţineţi “cu capul descoperit”, adică cu convingere şi emfază, şi împotriva celor ce condamnă acest sinod şi ecumenismul în general.
Adaug la acestea practica colaborării cu cultele eretice din regiunea noastră, în special cu cel romano-catolic, sau afirmaţiile făcute de către consilieri eparhiali care au elogiat, atunci când i-au răspuns părintelui Macarie de la Oituz, “unitatea în diversitate”4. În realitate, “unitatea în diversitate” este în sine o erezie eclesiologică, un concept ecumenist inaplicabil din punct de vedere ortodox, deoarece nu poate exista unitate în diversitate dogmatică, canonică sau liturgică între Ortodoxie şi heterodoxie, aşa cum propun cultele şi confesiunile din CMB.
Ţinând seama de toate cele expuse până acum, Vă rog să luaţi notă de faptul că:
Motivul pentru care eu am oprit pomenirea Înaltpreasfinţiei Voastre este părtăşia pe care o aveţi cu erezia, ceea ce Vă obligă să judecaţi gestul meu potrivit prevederilor canonului 31 Apostolic şi 15 I-II Constantinopol cu privire la nepomenirea pentru motiv de erezie vădită a ierarhului, nicidecum după canonul 13 I-II Constantinopol, care pedepseşte oprirea de la pomenire de către preot pentru “orice vinovăţie” în afară de erezie.
Măsura nepomenirii ierarhului, pe care am adoptat-o, este perfect legitimă, deoarece, în conformitate cu interpretarea canonului 31 Apostolic şi cu prevederea părţii a doua a canonului 15 I-II Constantinopol, în calitate de slujitor al altarului, am dreptul să mă îngrădesc împotriva ereziei ecumeniste înainte de cercetarea sinodală a ereziei propovăduite de către chiriarhul locului, iar pentru acest lucru nu se cuvine să fiu supus canoniceştii cercetări, adică nu se cuvine să mi se aplice niciun fel de sancţiune: nici mustrare, nici oprire de la slujirea celor sfinte, nici caterisire.
Nepomenirea ierarhului din orice motiv invocabil se poate constitui cel mult în schismă, nicidecum în erezie sau apostazie, iar în cazul nepomenirii pe motiv de erezie este interzis să se considere că nepomenirea ar fi schismă.
Prin aplicarea unor sfinte canoane nu am săvârşit niciun fel de neascultare faţă de Înaltpreasfinţia Voastră, săvârşind, în schimb, ascultare desăvârşită faţă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi faţă de Sfintele Canoane ale acesteia.
Prin urmare, consider că avertismentele pe care Înaltpreasfinţia Voastră mi le-aţi dat şi măsura de a mă opri de la slujire nu au absolut nicio bază canonică sau au o încadrare canonică total eronată, motiv pentru care, respectuos Vă rog să reveniţi asupra lor şi să dispuneţi repunerea mea în toate drepturile pe care le am în calitate de slujitor al altarului.
12.09.2016
Cu fiască supunere,

Protosinghel Elefterie Tărcuță

Sursa

Invataturi ale Sfantului Siluan Athonitul,,Sunt mai rău decât toți”.


Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.




  • Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
  • – Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
  • – Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
  • – Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
  • – Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
  • – Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
  • – Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
  • – Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamânt, ci doreste sa fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade în slava desarta, sarbatoarea lui ia sfârsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin si framânta sufletul. […] Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau.
Nu vreau sa scriu mult, ci va rog numai aceasta: iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu. Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor; dar nu întârzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace în sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate Domnul da harul Sau. Încearca cu tine însuti: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate si într-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie în suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.
Adeseori, pentru un singur cuvânt bun sufletul simte în el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci însa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se întoarca în sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost învatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie în Dumnezeu. În flecare secunda simte mila Lui, astfel încât, chiar daca vorbeste cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit si, din îndelungata sa lupta cu vrajmasii, sufletul îndrageste înainte de toate smerenia si nu lasa pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati. Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. […]
Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si când îl napadeau, el fugea de ei, dar ei îl urmareau. Daca ti se întâmpla si tie ceva asemanator, nu te înspaimânta si nu fugii, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: „Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos” si demonii pier; dar daca vei fugi în chip las, ei te vor goni în prapastie. Adu-ti aminte ca în ceasul când te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum îti pui nadejdea în El. Chiar daca îl vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa înrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie în Domnul si spune: „Sunt mai rau decât toti” si vrajmasul se va departa de tine.

Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […]
Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului.
Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.
Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei.
Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […]
Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu.
Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […]
Siluan Athonitul

Sursa