​Ce vedea masonul Ion Columbeanu inainte de moarte

Foto: http://www.libertatea.ro/monden/irinel-fierbe-ion-petrece-1207423
Dupa cum probabil deja stiti, a murit Ion Columbeanu, tatal lui Irinel Columbeanu.

Mai putina lume stie insa ca a murit intr-un azil. Iata ce putem citi la Cum s-au scurs ultimele săptămâni din viața lui Ion Columbeanu la azil de pe Ziarul de Iasi:
Ion Columbeanu s-a stins din viață la azilul de bătrâni de la Ghermănești, fără ca în zilele precedente să dea vreun semn că i se apropie sfârșitul.
Irinel Columbeanu și-a văzut tatăl în urmă cu trei zile, la azilul de lux, din Ghermănești, de lângă Snagov, și nimic nu prevestea că aceea va fi ultima întâlnire dintre cei doi. Bătrânul se simțea bine, motiv pentru care a și acceptat să se plimbe prin grădină, cu fiul său, care-l vizita foarte des. Columbeanu senior a pierdut însă lupta cu viața în noaptea zilei de miercuri spre joi, în urma unui stop cardio-respirator. Serviciul de urgență, venit în doar câteva minute la fața locului, la ora 03.00, l-a resuscitat, dar fără rezultat.
Tatăl lui Iri locuia singur într-o garsonieră de la parterul azilului, acolo unde avea tot ce-i trebuie. Potrivit mărturisirilor făcute de Ion Cassian, patronul azilului, prieten din copilărie de-al lui Irinel, înaintea tragicei vești, starea lui Columbeanu senior era staționară. Acesta încă mânca singur, își lua tratamentul medicamentos și obișnuia să se plimbe prin curte, când se simțea mai bine.
Acesta a mai spus că în cele câteva luni de când Columbeanu senior se afla la azil, nu a fost nevoie să cheme Salvarea, întrucât starea sa era staționară și-și urma tratamentul medicamentos.
Cine a fost Ion Columbeanu
Ion Columbeanu a fost șef de protocol în toate guvernele României, de la Gheorghiu Dej până în anul 2002. După Revoluție, a fost secretar de stat la Secretariatul General al Guvernului, în guvernele Petre Roman, respectiv Nicolae Văcăroiu. Nu puțini au fost cei care au afirmat că practic averea lui Irinel i se datorează tatălui său. Bătrânul a povestit la un moment dat că data nașterii lui este de fapt trecută greșit în acte, asta pentru că o astfel de eroare era destul de frecventă în perioada în care el s-a născut. “M-am născut pe 27 decembrie, dar părinţii m-au înregistrat pe 5 februarie anul următor”, spunea bătrânul nonagenar, care a lucrat timp de 45 de ani la Guvern.
   Comentariu saccsiv:
Deci parea a fi bine. Atunci de ce era la azil? Iata comentariul sorei Aurora, postat la ACTIVE NEWS ne cheama pe baricade: “POPOARELE EUROPENE ISI IAU TARILE INAPOI”. Asa ca fratilor, nu va mai pierdeti timpul cu ecumenismul, cu cipurile si alte nimicuri apocaliptice, caci bate peste Europa un vant de bine:
Off topic

Fratilor, urata este moartea masonilor ! Am aflat de la cineva apropiat familiei Columbeanu cum a murit tatal lui Irinel Columbeanu. A sfarsit intr-un azil, nu pentru ca Irinel n-ar fi avut posibilitatea sa-i angajeze cateva infirmiere care sa-l ingrijeasca la domiciliu, ci pentru ca batranul a fost bantuit de demoni in ultimele luni si facea asa urat incat se speriau toti cei din casa. Inainte sa-si dea sufletul, cateva saptamani la rand striga ca din gura de sarpe ca vede niste pisici infioratoare care se urca pe el si-l sperie. Mai vedea si diavoli ingrozitori cu coarne care trageau de el si il chinuiau. Muribunzii care au facut pacate grele vad diavolii cum vin sa le ia sufletul. Noi sa luam aminte si sa ne pocaim cat mai avem timp pentru ca scurta este vremea…
   Comentariu saccsiv:
Si fiul ii calca pe urme. In 2008 Irinel Columbeanu a fost uns cavaler templier, în Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia:

Foto: http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/video-patru-ani-irinel-columbeanu-fost-uns-cavaler-templier-1_50ae2e0a7c42d5a6639a6afa/index.html

Sursa

Lucrarea ingerilor la Sfintii Parinti

 

Prin ingeri, Dumnezeu lucreaza curatirea, luminarea si unirea cu El a tuturor faptuirilor: „Frumusetea lui Dmnezeu, ca unul ce este simplu, bun si desavarsit, nu are nici un amestec, ci ea comunica din propria ei lumina fiecaruia, dupa vrednicie, si-l desavarseste prin taina cea dumnezeiasca, facand pe fiii Perfectiunii asemenea cu chipul   ei   neschimbator”   (Dionisie  Areopagitul,  Ierarhia  cereasca,  III,1).

– „Ca  toata  stralucirea  de lumina  ce  pleaca  de la Tatal,  revarsand-se  asupra noastra cu bunatate, ne indreapta din nou in sus, cu o putere ce unifica, si ne intoarce spre unitatea Tatalui celui ce strange la sine si spre simplitatea Sa ce indumnezeeste. Caci din El si spre El sunt toate (Rom. VI, 36), precum spune cuvantul cel sfant” (I,1).

 

– „Fericirea  divina  este  asadar  curatire sfanta, iluminare si perfectiune si mai presus de curatire si de  lumina ea este obarsia primordiala si deplina  a toata perfec­tiunea”  (III,2),   asa   incat   toate   curatirile,   iluminarile   si   perfectiunile   pornesc   din Dumnezeu, Izvorul a toata sfintenia si perfectiunea  (VIII, 2), iar curatirea, luminarea si desavarsirea  nu sunt altceva decat comunicarea cu fiinta dumnezeiasca”  (VII, 3).

 

– „Dar ierarhiile ceresti s-au invrednicit de comuniunea lui Iisus, lumina Tatalui cea  adevarata, care lumineaza  pe tot omul ce vine in  lume, nu prin mijlocirea ima­ginilor   lucrate  cu  sfintenie …,  ci   apropiindu-se  de  El  cu  adevarat  prin  participarea nemijlocita la cunostintele luminii lui, celor ce indumnezeiesc, ca lor le este dat, in gra­dul cel mai mare sa participe printr-o putere nemijlocita la virtutile lui cele divine si de oameni iubitoare”  (I, 2; VII, 2),”transformandu-se pe cat cu putinta, dupa propria lui lumina, prin iubirea cea indreptata in sus catre Dansul… Caci raza aceasta fericita  si divina a Tatalui care este Iisus, nu pierde niciodata ceva din simplitatea unificatoare ce-i este proprie  ei,  atunci cand  se multiplica,   asa  cum se cuvine bunatatii  sale, in scopul unei adoptari inaltatoare de suflet si unificatoare si se revarsa asupra fiintelor ce sunt conduse de Providenta, ci ramane in sine neclintita, intr-o identitate neschimbata, fixata in chip unitar, iar pe cei ce privesc spre ea  ii atrage in sus precum se cuvine, potrivit firii sale, si-i unifica in a sa unitate care simplifica…, acomodata firii prin forma  cea parinteasca adica imprejurarilor noastre”  (I.2).

 

– „Toata  lucrarea  ierarhiilor ingeresti se imparte asadar in primirea si comu­nicarea sfanta de netulburata curatenie, de lumina divina si de cunostinta desavarsita” (VII,2),  fiindca  „printr-o   anumita   randuiala   si   prin   imitarea   de  Dumnezeu,   ingerii sunt un  mijloc de a  comunica  lumina  cea  dumnezeeasca  celorlalte fapturi” (XIII, 3). Ierarhia ingereasca e astfel o intocmire sfanta, de cunostinta si de lucrare, care duce pe cat se poate, la asemanarea si la unirea cu Dumnezeu, avand pe Dumnezeu de conducator a toata stiinta si lucrarea sfanta, iar ca model neclintit, frumusetea cea prea dumnezeiasca. Ingereasca ierarhie o imita pe aceasta, pe cat este cu putinta si desavar­seste pe membrii ei pana a-i transforma in chipuri divine, in oglinzi curate si fara pata care sa fie in stare sa primeasca in ele razele ce pornesc din obarsia luminii divine, in oglinzi care in chip sacru fiind pline de stralucirea cea luminoasa sa poata din nou lumina, la randul lor, fara pisma, treptele urmatoare ale fapturilor, asa cum se  cuvine, dupa randuielile dumneziesti”  (III,1-2).

 

-„Trebuie, asadar ca cei ce se curatesc sa ajunga la o purificare deplina si sa fie liberati de toata amestecarea cea nepotrivita, cei ce se lumineaza sa se umple de lumina divina si sa se inalte cu ochii cei prea sfinti ai duhului, pana la obisnuinta si indemanarea contemplativa, iar cei ce se desavarsesc fiind scosi din starea de imper­fectiune sa fie facuti partasi ai stiintei celei desavarsite a tainelor sfinte. Pe de alta parte, trebuie ca cei ce pot savarsi curatirea, avand belsug de curatire, sa comunice si altora din neintinarea lor proprie ; cei ce pot lumina ca spirite mai ascutite, ce sunt proprii prin firea lor sa primeasca si sa comunice lumina si fiind plini de Duhul Sfant in chip cu totul fericit, sa reverse din stralucirea ce inunda intreaga lor fiinta si asupra celor ce sunt vrednici de lumina ; iar cei ce, in sfarsit, lucreaza desavarsirea, trebuie sa desavarseasca pe cei ce cauta perfectiunea, prin consacrarea lor intru totul sfanta, in cunostinta si intuirea tainelor celor sfinte, ca unii ce sunt inzestrati cu stiinta predarii celei perfecte”  (III,3).
(N. B. Ingerii sunt deci imitatori si conlucatori ai lui Dumnezeu la intreita lui lucrare in lume).  (Din Dionisie   Areopagitul,   Ierarhia cereasca).

                    

                  

 

  • 2. – Cele doua lucrari dumnezeiesti: directa, prin har ; mijlocita prin ingeri: Fiecare treapta a randuielii ierarhice se inalta potrivit cu rangul ei corespunzator, pana la conlucrarea cu Dumnezeu, desavarsind prin gratia si puterea lui Dumnezeu acele lucruri care revin Divinitatii, dupa fiinta sa, intr-un chip ce depaseste cu mult propria noastra fire, si sunt facute de Dansa in mod mai presus de fire, iar prin insti­tutia ierarhiei ne sunt facute cunoscut in mod exterior, in scopul unei asezari cat mai fidele a duhurilor celor iubitoare de Dumnezeu”.

 

(N. B. Ierarhia si harul direct sint doua cai ale lucrarii lui Dumnezeu in lume, doua cai complementare).  (Din Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, III, 3 ).

 

  • 3. – Dumnezeu lucreaza prin ingeri ca prin niste preoti : Dumnezeu, fiind cauza a toata purificarea, curata pe toti ; ca sa fiu mai limpede, voi intrebuinta insa un exemplu obisnuit : dupa cum atunci cand ierarhul nostru curata si lumineaza prin diaconii si preotii sai, se spune ca el insusi e cel ce curata si lumineaza, tot astfel si ingerul savarseste in chip tainic purificarea : el refera la Dumnezeu, ca obarsie, propria sa stiinta si putere de curatire, ca si cum ar spune cineva ca ingerul invata asa : Principiul cel mai inalt al purificarii ce am savarsit intru tine, essenta ei, savarsitorul ei, este Acela care a chemat la existenta si pe cele mai alese naturi si le tine in jurul sau, in randuiala neclintita, ferindu-le de orice schimbare sau cadere si indemnandu-le sa participe in chip nemijlocit la lucrarea lui proprie, cea purtatoare de grija”. (Dionisie   Areopagitul,  Ierarhia  cereasca, XIII.4)

 

  • 4.- Cele trei directii ale lucrarii ingerilor: „Tuturor fiintelor ceresti le revin in mod firesc urmatoarele lucrari: a se indrepta si avanta spre cele de sus (spre Dumnezeu) ; a  se misca necontenit in jurul lor, pastrandu-si propriile puteri (grija de propria lor stare si relatiile cu ceilati ingeri) si a participa cu grija lor la conducerea celor ce stau sub ele printr-un fel  de   proces  comunicativ (grija  de restul  fapturilor).

 

Aceste lucrari revin tuturor fiintelor ceresti in chip nemincinos: celor superioare in chip deplin, iar celorlalte numai partial si intr-un grad mai mic”. (Dionisie Areopagitu Ierarhia cereasca, XV, 1).

 

  • 5. – Nici ingerii nu cunosc esenta lui Dumnezeu, asa cum  este: „Cand  vezi pe icoana   serafimii,   zburand  in   jurul  tronului   de  slava   al   Dumnezeirii   si   ascunzandu-si    cu  aripile  ochii,  picioarele,  spatele,  fata  si   facand  sa  rasune cerul  de  strigatele  lor, nu-ti   inchipui   ca   ei   au,  cu   adevarat,   picioare   si   aripi,   duhuri   fiind   ei ;   intelege   ca aceste inchipuiri vor sa arate firea  cu neputinta de cuprins si de inteles a Celui asezat pe tron   (Isaia  VI, 2,). Fiindca si pentru ei Dumnezeu este cu neputinta de inteles si de cuprins”.

 

– „Dumnezeu  face pogoramant  ca  sa  se  arate la  masura  noastra,  dar  nimeni niciodata nu l-a vazut asa cum este El… Face  pogoramant si Heruvimii tremura ; face pogoramant  si  muntii  fumega ;   face  pogoramant,  si  marea  se  usuca ;   face  pogoramant si   cerul   se   tulbura ;   de   n-ar   face   pogoramant,   cine  ar   putea   suferi   vederea   lui  Dumnezeu ?”

-„Dumnezeu   nu  sade,   nu   sta   asezat   pe   un   tron,   nu-i  ingradit   intr-un   loc. Dar chiar cand ni-l inchipuim sezand, stand pe tron in mijlocul ingerilor  (inchipuire a unui Dumnezeu care se pogoara la masura  noastra, dar care de fapt nu sta pe tron), ingerii   acestia   nu-l   pot   privi,   din   neputinta   de   a   suferi   stralucirea de fulger  a Domnului. Ei isi deschid aripile si-si acopar  ochii cu ele. Singurul lucru de care sunt in stare este sa-l preamareasca, sa-i cante, sa faca sa rasune, cuprinsi de uimire, tainicul cant prin care il preainalta. Si tu nu dai inapoi, tu nu te acoperi, tu nu te ingropi sub pamant,  tu  care  cu  atata  cutezanta   vrei  sa   pricepi   purtarea de grija a acestui   Dumnezeu,   a  carui   maretie  ramane  ascunsa   si  cu  neputinta   de  rostit  si   de inteles chiar si pentru ingeri ?

 

 Tainele Tatalui nu sunt cunoscute cu adevarat decat de Fiul si de Duhul Sfant: nimeni altul nu le poate patrunde”.  (Sf. Ioan Hrisostom, a II-a Omilie asupra lui Eutropiu, 10; Omilie contra celor ce se smintesc, 3).

 

  • 6. – Ingerii se curata de nestiinta: „Vei zice ca din ierarhiile ceresti lipsesc cu totul cetele ce se curatesc, pentru ca nu-i ingaduit, nici adevarat sa spui ca exista vreun ordin ceresc care sa nu fie curat… Cu toate acestea se poate spune intr-un inteles sfant, despre cereasca ierarhie,  ca pentru toate treptele inferioare curatirea sta in aceea ca ele sunt luminate de Dumnezeu asupra unor lucruri ce nu le-au cunoscut pana atunci, ajungand prin aceasta la o intelegere si mai deplina a cunostintelor dumnezeiesti, si fiind curatite de nestiinta celor ce nu le cunoasteau inca… Astfel sunt in ierarhia cereasca cete ce se lumineaza si se desavarsesc, intrucat cetele cele mai inalte si mai indumnezeite curata cetele inferioare lor de orice nestiinta, umplandu-le de iluminarile cele prea divine si desavarsindu-le in stiinta cea mai sfanta dintre toate, a cunostintelor dumnezeiesti” (Dionisie Areopagitul,   Ierahia   Biseri­ceasca. VI,3).

 

  • 7. – Ingerii sporesc in dragoste si in cunoastere: „Toate fiintele zidite au capatat de la Facatorul o randuiala a vietii lor si un inceput, iar pentru unele a fost hotarat si sfarsitul plinire virtutii nu are hotar: la tot sfarsitul am vazut sfarsit, numai porunca Ta sfarsit nu are (Ps. 118, 96). Daca lucratorii cei buni vor pasi din puterea lucrarii, in puterea vederii ; daca dragostea niciodata nu inceteaza si daca Dumnezeu pazeste intrarea fricii tale si iesirea dragostei tale (Ps. 120, 8), apoi e limpede ca si plinirea dragostei e fara de hotar si niciodata nu vom inceta sa sporim in ea nici in veacul acesta, nici in cel viitor, prin lumina primind o noua lumina a intelesurilor. Si macar ca unii vor socoti lucru de mirare ce vorbim acum, incredintandu-ma insa din marturiile aduse, voi spune, o, fericite Parine, ca si ingerii, aceste fiinte fara de trupuri, nu petrec tara de sporire, ci mereu adauga slava la slava si pricepere la pricepere”.   (Sf.  Ioan   Scararul. Cuvantul XXVI,  152).

 

  • 8. – Cantecul ingerilor.  -„(Scriptura) a descoperit oamenilor imnele ingeresti in care se arata in chip sacru covarsirea luminarii lor celei prea inalte. Fiindca unii din ei, ca sa vorbim poetic, striga asemenea glasului de ape multe: Binecuvantata este-slava Domnului in locul sau (Ezech. III,12) ; altii insa inalta acel mult vestit si prea-cuvios cantec de lauda : Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava lui (Isaia VI, 3). Din aceasta se vede, ca sa vorbim pe scurt, ca se cuvine pe dreptate ca divinitatea, ca una ce merita cinstire si trebuie a fi laudata si proslavita mai presus de orice, sa fie cunoscuta si preamarita pe cat cu putinta de duhurile cele de Dumnezeu purtatoare. Caci acestea formeaza, precum spun Scripturile, locurile cele divine de odihna, ale Dumnezeirii. Dar cantecul de lauda al acestei ierarhii ne mai invata ca divinitatea este o monada si o unitate in trei ipostase ce-si revarsa Pro­videnta sa cea bogata in iubire asupra intregii fapturi, de la fiintele cele mai presus, de ceruri pana la lucrurile cele mai indepartate ale acestui pamant pentru ca ea este obarsia si cauza oricarui lucru si cuprinde totul intr-un chip mai presus de fiinta, intr-o imbratisare   neinteleasa”.    (Dionisie   Areopagitul,   Ierarhia   cereasca,   VII, 4).

 

– „Trei mai ales laude si slavoslovii sunt, cu care slavoslovesc pe Sfanta Treime cele noua  cete ale ingerilor. Si cea dintai  ierarhie, a Scaunelor, Heruvimilor si  Sera­fimilor lauda prin : Ghel, Ghel, care iesea din roatele Heruvimilor, dupa Ezechil  (X, 13) si inseamna preschimbare si descoperire.  Iar cea  de-a doua ierarhie, a Domniilor, a Puterilor si a Stapaniilor, lauda  aduce :  Sfant, Sfant, Sfant. Iar cea de-a treia, a Incepatoriilor,   Arhanghelilor   si   ingerilor,   lauda  aduce:  Aliluia”.    (Din   Sf.   Nicodim Aghioritul, Razboiul Nevazut, I, nota la cap. 33).

 

  • 9.- Sfintele ierarhii la lucru  -„Cele noua cete despartite sunt in trei ierarhii, care cate trei cete cuprind fiecare…. Mai sus si mai aproape de Prea Sfanta Troita sunt: Serafimii, Heruvimii si Scaunele. Si mai intai Facatorului si Ziditorului ii stau inainte iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu cate sase aripi, precum a vazut Isaia, care a zis : Serafimii stau imprejurul lui, sase aripi la unul si sase aripi la altul (Isaia VI, 2). Si sunt in chipul vapaii, ca unii ce fara mijlocire stau inaintea aceluia de care se scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei XII, 29); Scaunul lui para de foc, iar imbracamintea slavei Domnului ca focul invapaind (Dan. VII,9). Cu acest fel de slava Serafimii, stand inainte, in chip de foc, dupa cel ce a zis : Cel ce faci pe ingerii tai duhuri si slugile tale para de foc (Ps. 103,4). Si ard cu vapaia dumnezeiestii iubiri si pe altii ii aprind catre dumnezeiasca dragoste, precum si numele lor ii arata, ca in limba evreiasca  Serafim se talcuieste cel ce aprinde sau incalzeste”.

 

– „Iar  dupa  Serafimi,  lui  Dumnezeu celui, a  toate vazator care locuieste intru lumina neapropiata, ii stau inainte de Dumnezeu inteleptitii Heruvimi cei cu ochi multi, intru luminare nesupus, care mai mult decat alte cete mai de jos, stralucesc totdeauna cu  lumina intelegerii  si  cunostintei lui Dumnezeu si cu tainele lui Dumnezeu si  ale stiintei adancului intelepciunii luminandu-se si pe altii lumineaza. Ca numele lor Heru­vim intru aceeasi limba  evreiasca  se talcuieste :  multa intelegere sau varsare de  inte­lepciune.  Ca  prin     Heruvimi  si la  altii se varsa  intelepciunea si  se da ochilor mintii luminare spre vederea si spre cunostinta de Dumnezeu”.

 

– „Apoi  Celui   ce  sade  pe scaun inalt  si  prea  inaltat  ii  stau  inainte  purtatorii de Dumnezeu, Tronurile, ca pe dansii ca pe niste scaune intelegatoare  se  odihneste Dumnezeu duhovniceste. Iar purtatori de Dumnezeu se numesc nu cu fiinta, ci cu darul si cu slujirea… Ca si trupul lui Hristos a fost purtator de Dumnezeu… ca unul ce purta pe Dumnezeu-Cuvantul cu unirea cea nedespartita dupa fiinta si dupa ipostas… Iar Tronurile, nu dupa fiinta, ci dupa darul cel dat lor la o slujba ca aceasta. Deci cu negrait chip odihnindu-se Dumnezeu pe dansele, randuieste judecatile sale cele drepte, dupa zisa lui David : Sezuta-i pe scaun cel ce judeci cu dreptate (Ps. IX,5). Pentru aceasta straluceste intru dansii mai ales dreptatea judecatilor lui Dumnezeu. Si slujesc judecatii lui Dumnezeu celei drepte si o proslavesc pe dansa si varsa puterea dreptei judecati peste scaunele judecatorilor acestor de jos dand stapanitorilor a face judecati drepte”.

 

– „Iar  intru  cea   de  mijloc  ierarhie  asijderea  trei  sunt  cetele  sfintilor  ingeri: Domniile, Puterile, Stapanirile. Si se numesc Domnii, pentru ca  domnesc peste ceilalti ingeri care sunt   sub  dansii, ei slobozi  fiind  si  lepadand toata temera cea  de rob, eu voie sloboda  si cu bucurie slujesc neincetat Domnului. Si varsa peste stapanii cestor de jos,  care sunt pusi de  la  Dumnezeu,  puterea  unei stapaniri  cu buna  intelegere  a iconomiei celei intelepte, pentru ca bine sa domneasca peste lucrurile si tarile care le sunt lor  incredintate. Si inca invata a stapani simturile,  a smeri poftele cele fara de randuiala dintru sine si patimile si pe trup a-l face rob duhului si a domni peste voia sa si a fi mai presus decat toata ispita”.

 

– „Iar Puterile  umplandu-se  de  dumnezeiasca  putere  slujesc  voii  celei  tari  si puternice   a   Domnului lor   Celui   atotputernic,   fara   de   zabava   si   fara   de  osteneala savarsind-o pe dansa. Si fac minuni prea mari si acelasi dar al facerilor de minuni il varsa peste  placutii lui Dumnezeu  care  sunt vrednici darului acestuia  ca  sa  faca  ei minuni  si  sa  tamaduiasca  toata  durerea  si  mai inainte sa   graiasca  ceie viitoare.  Si ajuta  Sfintele Puteri  oamenilor celor ce se ostenesc si sunt insarcinati  spre purtarea jugului  celui pus  asupra   lor ori in ce fel  de  ascultare ca sa fie puternici  a implini chemarea  lor  si  a  purta  neputintele, celor neputinciosi.  Si intaresc pe tot omul  spre rabdare ca sa nu slabeasca in scarbe si ca intru tarie cu marime de suflet si cu puter­nica  barbatie sa rabde toate cele ce vin  asupra noastra  si  cu smerenie pentru toate sa multumeasca lui  Dumnezeu celuia ce toate le randuieste spre folosul nostru”.

 

– „Iar Stapanii se numesc ca au stapanire peste diavoli ca sa  alineze stapanirea cea draceasca si sa potoleasca  ispitele cele aduse de dansii asupra  oamenilor si a nu da lor slobozenie ca sa vatame    pe cineva  atat pe cat  le-ar fi voia, ca  intaresc pe nevoitorii   cei   buni   intru   nevointele   si   ostenelile   cele   duhovnicesti,   pazindu-i   pre dansii   ca sa  nu se pagubeasca  de imparatie, iar celor ce se lupta  cu patimile si cu poftele, le ajuta in ziua razboiului a goni gandurile cele rele si a birui asuprelile vraj­masului…”.

 

– „Asijderea   si  intru  ierarhiile  cele  mai   de  jos,  trei  cete  sunt:   Incepatoriile, arhanghelii, ingerii. Incepatorii se  numesc ca sunt mai mari peste ingerii cei  de jos, rinduindu-i pre dinsii spre implinirea dumnezeestilor porunci. Si le este lor incredintata-indreptarea a toata lumea si pazirea tuturor imparatiilor si a domniilor pamanturilor si a tuturor noroadelor, a neamurilor si a limbilor. Ca fiecare imparatie si neam si limba are deosebi ei pazitor si indreptator pe un inger dintru aceeasi ceata cereasca ce se zice incepatorii. Acestei cete slujba ii este a invata pe oameni ca sa dea datornica cinste la tot incepatorul dupa vrednicia dregatoriei lui. Si acesti ingeri la treptele dregatoriilor celor cinstite inalta pe cei vrednici si-i povatuesc pe dansii, ca nu pentru al sau castig si sin­gura  chiverniseala  si  pentru  iubirea  de cinste si slava cea  desarta  sa se suie la  vreo incepatorie.    Ci pentru singura cinstea lui Dumnezeu  si pentru latirea si inmultirea sfintei laude lui si pentru folosul celor  de aproape, slujind  deobste tuturor trebuintelor celor de sub stapanirea lor”.

 

– „Iar Arhangheli se  numesc  acei  mari  biruitori  care vestesc  tainele  cele mari si preaslavite si acestora le este slujba a descoperi proorociile si luminarile si cunostin­tele si intelegerile voii lui Dumnezeu. Iar Sf. Grigorie Dialogul  zice ca arhanghelii in­multesc sfanta credinta intru oameni, luminand mintea lor cu lumina intelegerii Sfintei Evanghelii si descoperindu-le lor tainele credintei celei drepte…”.

 

– „Iar ingerii intru ostile cele ceresti sunt mai   jos   decat   toate   cetele   si   mai aproape de oameni; acestia tainele lui Dumnezeu cele mai mici si vointele lui vestesc oamenilor si ii povatuiesc ca sa vietuiasca cu fapte bune si cu dreptate, dupa Dumnezeu. Si sunt pusi ca sa ne pazeasca pe noi pe fiestecare credincios. Deci, pe cei ce stam, ne tin ca sa nu cadem, iar pe cei ce cadem, ne ridica sa ne sculam, si niciodata nu ne lasa pe noi, macar de gresim, ca totdeauna gata sunt a ne ajutat noua, numai de vom vrea sin­guri noi”.

 

– „Si toate cetele cele mai presus de ceruri de obste ingeri se numesc ca numele acesta inger, nu este nume al firii lor, ci al slujirii. Ca toti slujesc poruncii lui Dum­nezeu, dupa cea scrisa :  Au nu sunt toti…  duhuri slujitoare trimitandu-se spre slujire ?

 

(Evrei I,  14). Dar despartite si nu intocmai le sunt slujbele lor”. Din  Vietile Sfintilor de Neamt, la 8 noiembrie).

 

  • 10.  – Bucuria ingerilor. -„Cetele ceresti sunt cu totul straine   de placerea   pati­masa care este fireasca noua. Ele se bucura insa impreuna cu  Dumnezeu de    aflarea celor pierduti  (Luca XV, 19,32) ca unele ce iau parte la dumnezeiasca desfatare si la bucuria cea buna si fara pasiune pentru grija si mantuirea acelora ce se intorc la Dum­nezeu, asemanandu-se cu acea bucurie negraita de care s-au impartasit adesea si oamenii cei sfinti cand, prin mijlocirea lucrarii lui Dumnezeu, au primit asupra  lor revarsarea dumnezeiestilor  iluminari”   (Dionisie   Areopagitul, Ierarhia Cereasca, XV, 9)

 

  • 11.  – Diavolul si omul. -„Diavolul  neincetat lucreaza sa impiedice mantuirea noastra si nu pentru folosul sau, fiindca, dimpotriva, cu ravna lui isi mareste osanda ; si furia lui merge pana acolo ca adesea incearca si lucruri peste putinta, atacand nu nu­mai pe cei de care-i incredintat ca-i va zdruncina si-i va dobori, ci pana si pe aceia care s-au dovedit destoinici sa-i strice toate uneltirile. Auzind intr-o zi lauda patriarhului Iov de la Cel ce cunoaste toate tainele, si-a inchipuit ca va izbuti sa-l clatine. Si din ziua aceea n-a incetat sa puna toate in miscare, sa rascoleasca toate, cautand sa-l faca sa cada. N-a deznadajduit nici chiar dupa ce Dumnezeu a dat virtutilor acestui om drept cea mai covarsitoare marturie”. (Omilia I despre Lazar, 3).

 

– „Poate oare sufletul omului pacatui daca nu i se face sila ? Sufletele pacatuiesc liber si de bunavoia lor ; ele se dau singure pacatului : nu sunt nici constranse, nici sub tiranie. Ne-o dovedeste pilda tuturor celor ce au infrant uneltirile diavolului : zadarnic a rascolit si a prabusit toate, diavolul n-a putut indupleca pe Iov sa rosteasca un singur cuvant de blestem. E limpede, asadar, ca noi suntem stapani sa primim sau nu indemnu­rile diavolului si ca nu induram din partea lui nici sila, nici tiranie”. (Omilia II despre Lazar, 2).

 

– „Asa  ca  va  indemn  sa  cugetati  la  aceasta  si  sa  aveti neincetat  in  minte ca nu  trebuie sa  dam niciodata  vina  pe  diavol, ci pe lipsa  noastra  de vointa.  Cand  spun aceasta, nu o fac spre a-l scuti pe el de invinuire ; departe de mine ; ca el umbla ca un leu rapitor, strigand si cautand sa inghita toate. Dar vreau sa va intaresc, vreau sa nu va socotiti la adapost de invinuire voi, care, din vina voastra, cadeti atat de lesne in pa­cat, vreau sa incetati a rosti cuvinte necugetate ca acestea : De ce a ingaduit Dumnezeu acestei fiinte raufacatoare sa ne doboare si sa ne calce in picioare ? Asemenea cuvinte sunt de-a dreptul nebune : Cum sa ne miram, cand Dumnezeu a ingaduit diavolului sa ne atace, dimpotriva, tocmai in vederea mantuirii noastre, si anume ca sa ne trezeasca din lene si sa afle prilej de a ne incununa?” (Omilia 23 la Geneza, 3).

 

-„Poate ma vei intreba, de ce oare Dumnezeu n-a nimicit pe diavol din clipa cand a pacatuit ? Iti voi raspunde ca e aici o lucrare a Providentei fata de noi. Intrebarea ta ar fi intemeiata in adevar, daca acest duh rau ar putea sa ne subjuge cu sila. Dar de vreme ce el nu poate folosi contra noastra decat armele momelii si indemnului si de vreme ce noi putem respinge ispititoarele lui ademeniri, de ce vrei tu sa ne lipsesti de o pricina de vrednicii si sa tai cauza cununilor noastre ?… Dumnezeu ingaduie diavo­lului sa ispiteasca pe om, cu scopul ca cel pe care el i-a invins, sa-l poata la randul lor birui… Dar vei zice: nu toti vor fi biruitori. Negresit, dar e vina lor… Fiindca pacatosul pe care diavolul il sfasie, e mult mai putin biruit de forta superioara a vrajmasului, cat de propria lui lipsa de vointa… E drept, diavolul e un duh rau, dar noi il putem sili sa ne faca mult bine, cu toata vointa lui cea rea… Daca umblam cu paza, el serveste la inaintarea noastra spirituala”. (Cartea 1 catre Stagir, 4).

 

– „Cand Adam, in mijlocul desfatarilor raiului  a cazut, nu  a fost oare aceasta din cauza slabiciunii voii lui ? Si cand Iov, cu toate nenorocirile care-l inconjurau si-l apasau, a ramas in picioare, tare si nezdruncinat, nu-i invederat oare ca aceasta a fost din cauza treziei vointii lui ? Acesta ne da si mai mare indrazneala sa stam in fata dia­volului”. (Omilia III despre diavol, 4).

 

– „Dar, veti zice, daca pricina raului este in noi, trebuie oare sa intelegem ca ne putem pierde si fara mijlocirea diavolului? Asa si este: multi se pierd in afara de orice inraurire a diavolului. Da, diavolul nu face tot raul ; lipsa noastra de vointa, sin­gura, este cauza multor rele ; sau daca e la mijloc si lucrul diavolului, noi insine i-am dat prilejul lucrarii. Spuneti-mi, in ce clipa diavolul a avut putere asupra lui Iuda ? – Cand Satan, imi veti raspunde, a intrat in el. Dar ascultati din ce pricina a intrat: pen­tru ca era furt si lua din argintul milelor. Iuda insusi, asadar, a deschis lui Satan in­trarea. Asa ca nu diavolul e adevarata pricina a raului, ci noi, care il chemam si il pri­mim intru noi…  Sa fim  treji, asadar,  fara incetare  asupra  noastra  si pana  si  cursele diavolilor se vor intoarce spre slava noastra… Sa nu ne inselam singuri : daca suntem treji, diavolul nu va fi niciodata in noi pricina a raului;    dimpotriva…” (Omilia 54 la Faptele Apostolilor, 3). (Din Cuvintele Sf. loan Hrisostom).

 

  • 12. Lucrarile vrajmasului. –„Zis-a un batran : de voiesti sa traiesti dupa legea lui Dumnezeu, omule, vei afla ajutator pe Puitorul de lege ! Iar de voiesti sa nu asculti po­runcile lui Dumnezeu, vei afla pe diavolul ajutand la caderea ta. A zis iarasi: da vointa si ia putere” (Pateric, Cap. XXII, 2).

 

– „Unui frate oarecare i s-a aratat diavolul intr-o noapte in chip de inger lumi­nat si i-a zis lui : Eu sunt Gavriil si sunt trimis sa-ti aduc o veste buna. Iar fratele i-a raspuns lui : Cauta ca vei fi trimis la altii, ca eu sunt pacatos si nu sunt vrednic sa vad inger. Aceasta el zicand, indata a pierit vicleanul dinaintea lui si a fost nevazut”. (Pa­teric, cap. VII, 5).

 

„A zis iarasi maica Teodora ca era un frate care de multimea ispitelor zicea : ma duc de aici. Si dupa ce si-a pus sandalele in picioare, a vazut pe alt om ca-si punea si el sandalele lui si a zis catre fratele omul acela : Au nu pentru mine pleci ? Iata eu merg mai inainte decat tine, ori unde vei merge. Si acest om era  dracul, care ii facea lui ispitele”. (Pateric, pentru Maica Teodora, 7).

 

– „Un frate a intrebat pe un batran zicand : pentru ce cand stau la rugaciune mai mult  ma   trage  gandul   la   alte   griji ?   Si  a   raspuns   batranul :   diavolul  dintru   inceput nevrand sa se inchine Dumnezeului tuturor, s-a  lepadat din ceruri si strain s-a facut de imparatia lui Dumnezeu. Pentru aceasta si pe noi ne sileste a ne trage de la rugaciune la alte zabavi, vrand sa lucreze si intru noi ceea ce a patimit el”. (Pateric, cap. XXII, 9).

 

„Ziceau unii din batrani: cand vei acoperi ochii boului, atunci se suceste si umbla, plecandu-se intru toate oranduielile fierarului, iar de nu ii vei acoperi ochii, nu se supune.

 

Asa si diavolul : de va apuca a inchide ochii omului, il duce la tot pacatul, iar de se vor lumina ochii lui,   lesne va   putea   scapa de   mestesugurile    vicleanului” (Pateric, Cap.XXIII, 10).

 

–  „Graiau batranii : trei puteri ale satanei sunt care merg inaintea a tot pacatului: uitarea, negrija si pofta. Ca daca vine uitarea, naste negrija si negrija naste pofta. Cel ce nu vine intru uitare, nu cade intru negrija, iar cel ce nu cade in negrija, nu vine la el pofta si cel ce nu pofteste nu cade niciodata cu darul lui Hristos”. (Pateric, III, 7).

 

– „Spuneau parintii pentru un batrin oarecare ca sedea in chilia lui si, nevoindu-se pentru mantuirea lui, vedea aievea pe diavolul, umbland si il hulea pe el. Iar dia­volul, vazandu-se batojcorit de multe ori de batran, odata s-a aratat lui, zicand : Eu sunt Hristos. Iar batranul, vazandu-l pe el si-a inchis ochii sai. Zis-a lui diavolul: Pentru ce iti inchizi ochii ? Cauta de ma vezi, ca eu sunt Hristos. Raspuns-a batranul: Eu nu voi sa vaz pe Hristos cu ochii mei in lumea aceasta. Aceasta auzind diavolul, s-a tacut ne­vazut”. (Pateric, Cap. VII, 6).

 

  • 13. Deosebirea duhurilor –„Numai cei desavarsiti pot cunoaste intotdeauna care gand vine in suflet de la constiinta, care de la Dumnezeu si care de la draci. Caci de la inceput dracii ne dau noua in ascuns nu numai lucrurile cele rele. De aceea si lucrul acesta este foarte intunecat”. (Cuv. XXXVI, 186).

 

– „Nu te mira ca dracii in chip ascuns adesea ne dau si ganduri bune, iar pe urma ne vorbesc impotriva prin alte cugete. Acesti vrajmasi ai nostri au de gand sa ne castige, incredintandu-ne prin  acest  viclesug ca  ei cunosc si  gandurile inimii  noastre”. (Cuv. XXVI, 153).

 

– „Dracii adeseori se prefac in ingeri de lumina si iau chipul mucenicilor si ne arata noua in vis cum ca am venit la ei ; iar cand ne trezim, ne umplu de bucurie, si de inaltare. Acest lucru sa-ti fie drept semn ca esti inselat ; ca ingerii ne arata chinurile, infricosata judecata si despartirile, iar dupa ce ne trezim, ne umplu de frica si de mah­nire. Daca ne vom supune dracilor in vis, ei si in timpul de veghe isi vor bate joc de noi. Cine crede in vise, acela e cu totul neiscusit; iar cine nu le da crezare, acela este filozof. Deci sa crezi numai in visele care-ti vestesc chinurile si judecata, iar daca te aduc la deznadejde, acela sunt de la draci”. (Cuv. III, 28).

 

– „Un suflet destoinic ii ridica pe draci la lupta impotriva sa, iar cu inmultirea luptelor se inmultesc si cununile. Cel neranit de vrajmasi nu capata nici o cununa, iar cine din caderile ce i se intampla nu slabeste cu duhul, pe acela il vor lauda toti ingerii ca pe un ostas viteaz”. (Cuv. XXVI, 1956). (Din cuvintele Sf. Ioan Scararul).

 

  • 14. Dreapta cinstire a ingerilor. -„Credinta rea a inchinarii de ingeri se inmul­tise in zilele Sfintilor Apostoli, pe care dezradacinand-o, Sf. Pavel graieste in trimiterea sa cea catre Coloseni :  Nimenea pe voi sa   nu   va    amageasca,   dupa   capul   lui, intru smerita cugetare si intru slujba ingerilor, cele ce nu stie invatand, in desert umflandu-se in mintea sa si necinstind Capul, adica pe Hristos  (Col. II, 18).

 

Ca erau intru acea vreme oarecare eretici aratandu-se cu chipul smeriti si cu mandrie parandu-li-se ca urmeaza ingerilor, prin infranare si prin viata curata, care si invatau asemenea inchinaciune a face ingerilor, precum si insusi lui Dumnezeu. Dupa aceia s-au sculat altii care ziceau ca ingerii sunt ziditori ai fapturii celei vazute, mai sus si  mai cinstiti decat Hristos Fiul lui Dumnezeu, ca niste fara de trupuri, iar pe Mihail il graiau ca este Dumnezeu al evreilor. Iar altii, dandu-se vrajitoriilor si pe norod inseland, sub numele ingerilor chemau pe draci de le slujeau lor, numindu-i pe dansii ingeri, iar mai virtos in Colose care este sub Mitropolia Laodiceei se inmultise un eres ca acesta si de la multi se savarsea in taina paganeasca inchinare de ingeri care, asemenea cu inchinarea de idoli era. Pe aceasta soborul Sf. Parinti cel de loc din Laodiceea (360) o a blestemat si o a dat anatemei. Si blestemata si lepadata fiind acea rea credinta a inchinarii de ingeri, s-a legiuit buna credinta si vrednica datorie a cinstirii si a praznuirii sfintilor ingeri, ca a unor slujitori ai lui Dumnezeu si pazitori ai neamului omenesc… Si cu vrednica cinstire in 8 zile ale lui noiembrie praznueste sf. pravoslavnica Biserica, aceea ce se lupta, careia ii trebuieste ajutorul lor, cu cantari minunate soborul celor noua cete de ingeri, de vreme ce toate cele noua cete de ingeri se vor aduna in ziua cea ingricosata a judecatii Domnului, care se zice de la dumnezeiestii invatatori ai Bisericii, ziua a opta, ca dupa veacul acesta, care prin zilele saptamanii se intelege, va veni veacul viitor, precum ziua a opta”.

 

 (Din Vietile Sfintilor, 8 noiembrie).

 

  • ‘ 15. – Ingerul pazitor si oamenii. – Dumnezeu a dat fiecarui om, ce vine in lume, un povatuitor nevazut, care-l insoteste pe tot drumul vietii ca Rafail pe Tobie. E slujirea necurmata a ingerilor. Dar cum se petrece oare lucrarea aceasta ocrotitoare de la unul la altul ?

 

Vietile sfintilor cuprind mii de intamplari, aratand ca faptul se poate petrece uneori ca mijlocirea unei puteri naturale : o piatra sau alte lucruri ucigatoare aruncate asupra noastra, pe care mana lui le indeparteaza ; un pas gresit de care el ne apara ; o otrava pe care el o face nevatamatoare. Pe maini te vor purta, zice psalmul, ca sa nu lovesti de piatra piciorul tau.

Insa ei mai lucreaza si pe cale de sfat deslusit ori de inspiratie. In starea dintai este fericitul Augustin, care aude acel glas staruitor in gradina : Ia si citeste! Si asa sunt toti care s-au intors la Dumnezeu, carora ingerul le-a pregatit intalnirea cu omul, cu cartea, cu faptul trebuincios pentru greutatile lor deosebite si in stare sa le dea dez­legarea. Sau daca nu-i ceva spus lamurit, alteori e o greutate pe suflet, o impingere, o sfasiere, e izbucnirea dintr-odata  a unui vazduh de rai, a unei rasuflari de copil, a unei prospetimi de nevinovatie…

 

Dar mai cu seama exista intre ingeri si noi o legatura statornica. O mana se afla care nu slabeste chiar si cand dormim, mana noastra. Suntem ca bietul orb care nu vede nimic, dar care stie tot ce se intampla celui ce-l calauzeste: merge, se opreste, se intoarce la dreapta, coboara, alearga… si n-am mai simti poate deloc mana pazitoare, de n-ar fi din cand in cand apasarea aceea straina si fara seaman a degetelor ei pe degetele noastre, intre noi e pusa o lege. Suntem ai lui si nu mai poate sa ne paraseasca oricand ar vrea. Trebuie sa mearga pana la capat. In fundul noptii noastre suntem in legatura si unire cu cineva care vede pe Dumnezeu si il priveste prin toti porii fiintei lui. Pe pamantul unde suntem, impartasim bataile inimii acestui frate ceresc, care vorbeste cu Tatal .

 

Dar oare prin ce se face legatura intre el si noi ? Prin ce suntem legati unul de aitul ? E cu totul altceva decat o legatura de la mana la mana ? E acea lumina din adanc care-i inima curata… Nu-i scris in Evanghelie : Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu ? Ingerul nu inceteaza nicicand sa-l vada. Cand avem si noi inima curata, au disparut toate zidurile dintre duhul care vede si sufletul facut sa primeasca lumina… Dar cand inima nu-i curata, e ca si cand dam ingerului intristat, ca organ de legatura un madular ciung si o mana nesimtitoare… Ce fericire sa-l asculti si cate nu avem a scoate de la el! Asa descoperim, cum zice Apocalipsul, ca masura ingerului e si masura omului. Felul in care mergem e si al nostru, dar e totodata si al lui… El e cel ce mi-a curatit ochii cu fierea Negraitului Peste. El e cel care ma face sa vad toate intr-o fata noua si el face ca sub pasii mei azurul cerului se impleteste cu drumurile cele mai intunecate. El scoate din toate invatamantul si preamarirea si toate, la dreapta si la stanga mea, se fac prin el miscare, idee, asemanare si imn.

 

Scriptura ne arata ca ingeri pazitori au nu numai oamenii singuratici, ci si aduna­rile oamenilor. Si acesti ingeri duc inaintea lui Dumnezeu faptele si rugaciunile obstilor omenesti si sunt raspunzatori si de vredniciile, dar si de gresalele lor. (Din Cartea de meditatii)

 

  • 16. Ingerii in viata oamenilor. -„Sfantul ava Antonie sezand odata in pustie, a venit in lenevire si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu : Doamne, voi sa ma mantuesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea ? Cum ma voi mantui ? Si sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut pe oarecarele semanand cu sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se si iarasi sezand si impletind funia, apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Si acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie. Si a auzit pe inger zicand :”Asa fa si te mantueste! Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si asa facand, se mantuia”. (Pateric, Ava Antonie, 1).

 

– „Un batran sedea in pustie departe de apa douasprezece mile. Si mergand intr-o zi sa aduca apa, s-a suparat si a zis : Ce trebuinta este de osteneala aceasta ? Sa viu si sa petrec aproape de apa. Si aceasta zicand intru sine, a simtit pe oarecare venind dupa dansul. Si intorcandu-se a vazut pe cel ce venea dupa el ca ii numara pasii. Si l-a intrebat pe dansul batranul zicand : Cine esti ? Iar el a zis : ingerul Domnului sunt si sunt trimis sa numar pasii tai si sa-ti dau tie plata. Si aceasta auzind batranul, intarindu-se cu su­fletul, s-a facut si mai osarduitor. Si a mai adaus inlauntru cinci mile, adica a locuit mai inlauntrul pustiei, departe de apa saptesprezece mile.” (Pateric, cap. XXI, 9).

 

– „Un batran oarecare sezand singur in chilie s-a bolnavit. Si neavand pe cineva sa-l slujeasca, manca orice gasea in chilie ; si asa a facut multe zile, fiindca nu a venit nimenea la el spre cercetare. Iar dupa ce a trecut treizeci de zile, de vreme ce nu venise nimenea la el, a trimis Dumnezeu pe un inger sa-i slujeasca lui si a petrecut cu el sapte zile. Apoi si-au adus aminte fratii si au venit spre cercetarea lui si batand ei in usa, s-a dus ingerul. Iar batranul striga dinlauntru : Duceti-va de aicea, fratilor !  Iar ei stricand usa au intrat si l-au intrebat pentru ce striga? Iar el a raspuns lor: Treizeci de zile am patimit si nimenea nu m-a cercetat, si iata sapte zile sunt de cand Dumnezeu a trimis un inger de imi slujea si cum ati intrat voi, s-a departat de la mine. Si  acestea  zicand, a adormit,  iar  fratii  mirandu-se,   au   proslavit  pe  Dumnezeu”.   (Pateric.   Cap.   XXVI,  2).

 Sursa

 

Arhim. Benedict Ghius

 

 

 

 

 
  

CA SA NE IUBIM, Papa zice asa: Sunteti ortodocsi dar nu aveti preot ortodox pe langa voi ca sa botezati copilul? Il botezati la catolici si apoi, cand puteti, duceti certificatul de botez la parohia ortodoxa si … gata

Iata ce putem citi la Modificând canoanele, Papa apropie practicile latină și răsăriteană de pe Catolica:

15.09.2016, Vatican (Catholica) – Într-o schimbare în legislația Bisericii, diaconii catolici de rit latin nu pot prezida o căsătorie în care unul sau ambii miri sunt membri ai unei Biserici Catolice Răsăritene. Noua reglementare constituie una dintre schimbările aduse la 11 canoane din Codul de Drept Canonic latin (CIC) pe care Papa Francisc le-a aprobat pentru a armoniza legislațiile latină și răsăriteană în câteva probleme privind Sacramentele Botezului și Căsătoriei. După peste 15 ani de studiu și consultare la nivel mondial, regulile conflictuale au fost rezolvate adoptând formulările din Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene (CCEO) și pentru Biserica de rit latin, a declarat Episcopul Juan Ignacio Arrieta, secretar al Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative.
Episcopul a vorbit cu jurnaliștii în 15 septembrie după publicarea unei scrisori apostolice „motu proprio”, în care Papa Francisc a cerut schimbările în CIC, textul din 1983 după care se conduc majoritatea catolicilor lumii. În tradiția catolică răsăriteană și în cea ortodoxă, binecuvântarea unui preot este necesară pentru validitatea unei căsătorii. În Biserica de rit latin, și un diacon poate prezida celebrarea Sacramentului. Noua legislație specifică: „Doar un preot poate asista valid la căsătoria dintre două părți răsăritene sau o parte latină și una răsăriteană, catolică sau necatolică”, adică un membru al unei Biserici Ortodoxe.
Episcopul Arrieta a explicat că în majoritatea cazurilor, schimbările făcute de Papa Francisc implică reguli pentru situații pe care CIC nu le-a preconizat, dar CCEO, publicat în 1990, a făcut-o. Cu numărul mare de creștini răsăriteni – atât catolici cât și ortodocși – care au migrat, începând din 1989, în teritorii predominant latine, păstorii de rit latin au nevoie de îndrumări, a spus el. Schimbările privesc practici pentru slujirea nu doar a catolicilor răsăriteni, ci și a membrilor Bisericilor Ortodoxe atunci când nu este disponibil un preot din Biserica lor. O astfel de slujire a fost prevăzută în canoanele Bisericilor Catolice Răsăritene, care slujesc adesea în locuri cu o puternică prezență ortodoxă.
„CEEO are o mai mare sensibilitate în aspectele lui ecumenice”, a spus Episcopul Arrieta. De exemplu, unul dintre canoanele răsăritene adoptate pentru Biserica de rit latin spune că atunci când nu este disponibil un preot ortodox, un preot catolic poate boteza un copil ai cărui părinți sunt membri ai unei Biserici Ortodoxe și intenționează să își crească copilul ortodox. Într-o astfel de situație, Botezul nu va fi înscris în registrul de Botezuri al parohiei catolice; părinții vor primi un certificat oficial și vor înregistra Botezul copilului lor mai târziu, într-o parohie ortodoxă.
Modificările la CIC mai specifică faptul că Episcopii de rit latin pot da preoților „facultatea de a binecuvânta căsătoria credincioșilor creștini dintr-o Biserică Răsăriteană care nu este în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dacă aceștia o cer în mod benevol.” De asemenea, un cuplu latino-răsăritean este liber să decidă în care Biserică să își înscrie copiii; dacă nu pot cădea de acord, copilul devine membru al Bisericii tatălui. Dacă ambii părinți sunt catolici răsăriteni, chiar dacă copilul este botezat într-o parohie de rit latin, în registrul baptismal trebuie să se scrie că copilul este catolic răsăritean, și să se specifice cărei Biserici îi aparține.

Sursa

mai putem citi si aici:

Ereziarhul papă Francisc hulește Botezul ortodox

PAPA FRANCISC A HOTĂRÂT: ,,PREOŢII,, CATOLICI POT BOTEZA ŞI CĂSĂTORI ORTODOCŞI, LA CERERE!!!
Ereziarhul papă Francisc, surprins în imaginea alăturată articolului de mai sus salutând în chip satanist, le-a dat ”dezlegare” popilor papistași să boteze copii ortodocși. Cine? Acei preoți homosexuali și pedofili de care este plină Italia și comunitățile papistașe de pretutindeni din lume? Cei judecați în cele peste 65.000 de procese de pedofilie la nivel mondial? Să își lase ortodocșii copiii pe mâinile lor? ANATEMA să fie tuturor acestor slujitori ai satanei în sutane papistășești !
Îmi povestea acum vreo trei zile o româncă din Torino că este plină Italia de popi papistași homosexuali. Chiar ea a fost pusă în situația – neștiind dinainte ce se întâmplă – să pregătească o masă oaspeților unui popă papistaș, la care stătea în gazdă. După ce au plecat, acesta i-a spus în treacăt că sunt toți homosexuali. Imediat s-a și mutat sărmana de acolo, căci era iad, nu casă de oameni normali.

Cine să boteze copiii ortodocșilor, popii papistași cică celibatari, care trăiesc în desfrâu cu una sau mai multe ibovnice? Aceasta este realitatea cotidiană deja încetățenită în țara vaticaniștilor.
Auzi, ereticul Francisc, Ortodoxia nu se află în ”comuniune deplină” cu Vaticanul. Adică înseamnă că este pe aproape? Nelegiuitule, nu are Ortodoxia nici o părtășie cu sacul nesfârșit de erezii pe care îl ascunzi în spatele bunăvoinței și al zâmbetului drăcesc și viclean.
Acesta este rezultatul ”rugăciunii” lui Francisc-ereticul pentru succesul Adunării din Creta. Iar ecumeniștii vor sări în sus de bucurie că, iată, în sfârșit, se netezește calea spre unitate. Nu e unitate, este bulevard spre IAD.
Să ne dea Dumnezeu păstori care să apere cu nețărmurit curaj sfințenia Ortodoxiei, iar ortodocșii plecați cu familiile la muncă prin Occident să nu își lase pruncii întinați de mâna celor care nu au nici un har, nici un fel de preoție, sunt niște păgâni luptători împotriva Sfintei Ortodoxii.
Iar dacă acest mesaj pare inspirat de vreo ură anti-papistășească, să știți că nu urăsc decât pe satana și doresc ca sfințenia Bisericii să nu fie întinată de parenereticul ecumenism.

Botez papistas
Zilele următoare vom afla și detalii despre marea minune pe care Maica Domnului a făcut-o în insula Andros, printr-o icoană a ei făcătoare de minuni, arătând fără echivoc că însăși Născătoarea de Dumnezeu este împotriva ecumenismului și a hotărârilor eretice din Creta, care dau, iată, apă la moară ereticului Francisc de a pângări Botezul ortodox, singurul curățitor de păcate.

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

ADEVARUL

Mântuitorul, Andrei Rubliov, sec al XV-lea
Adevărul este o valoare pe care omul trebuie s-o respecte şi s-o caute. El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel ştiut de om (rezultat din corespondenţa cu faptele reale) iar al doilea sens se referă la calea dreaptă a credinţei creştine. În primul sens omul trebuie să umble în adevăr, adică să evite minciuna, să spună tot adevărul (respectând confidenţialitatea unor informaţii profesionale sau personale). În al doilea sens adevărul credinţei creştine eliberează pe om din robia păcatului. Mântuitorul nostru ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului; de aceea preotul trebuie ,,să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”; Dumnezeul cel Viu este ,,stâlpul şi temelia adevărului. Iisus însuşi este ,,calea, adevărul şi viaţa.” Duhul Sfânt este ,,duhul adevărului”. Apostolul Iacov arată că întoarcerea la adevăr a unui rătăcit mântuieşte un suflet de la moarte, acoperind multe păcate.

Adevărul în sensul de corespondenţă cu faptele

Umblarea în adevăr

Omul este dator să ,,umble în adevăr” cum spune apostolul Ioan[1] în împrejurările vieţii, evitând astfel minciuna, care este urâtă înaintea lui Dumnezeu.[2] Solomon spune:,,Buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr îi sunt plăcuţi.”[3] ,,Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din inimă”, spune psalmistul.[4],,Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul„, pentru că suntem mădulare unii altora” , spune apostolul Pavel.[5]. Apostolul Ioan arată că:,,Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.`, ,,astfel de închinători doreşte şi Tatăl”, spune acelaşi apostol.[6] ,,Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” spune apostolul Ioan.[7]

Tot adevărul cu respectarea unor anumite secrete

De asemenea, el trebuie să spună tot adevărul şi să nu ascundă vreo informaţie pe care o ştie. În Levitic se menţionează ca martorul care tăinuia vreo informaţie îşi lua asupra lui păcat şi trebuia să aducă o jertfă de vină ispăşitoare[8] Există însă condiţia respectării confidenţialităţii unor informaţii profesionale (precum au preoţii sau doctorii, avocaţii, etc) sau a unei taine personale. (Solomon spune:,,Apără-ţi pricina împotriva aproapelui tău, dar nu da pe faţă taina altuia,/ca nu cumva, aflând-o cineva, să te umple de ruşine, şi să-ţi iasă nume rău care să nu se mai şteargă”.[9]. Iisus spunea mereu : ,,Adevărat vă spun că… sau ,,Adevărat, adevărat vă spun…”

ADEVĂRUL ÎN SENS DE CALEA DREAPTĂ CRESTINĂ 

Dumnezeu este adevăr

Dumnezeul cel Viu este ,,stâlpul şi temelia adevărului.[] Iisus însuşi este ,,calea, adevărul şi viaţa.”[] Duhul Sfânt este ,,duhul adevărului”.[14]

Adevărul ne eliberează din robia păcatului

Iisus spune:,,Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;/veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi”, lămurindu-i apoi că este vorba de robia faţă de păcat. [] Împotriva duhurilor rele apostolii trebuia să aibă: ,,mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii,
15având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii.
16Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.
17Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să vină la cunoştinţa adevărului

Mântuitorul nostru ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.[17] De aceea, apostolul Pavel se referă la preoţi cu aceste cuvinte:

24Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare,

25să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului;

26şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.

Apostolul Iacov spune:

19Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul,

20să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet dela moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.

Sursa

PĂCATUL

Păcatul (lat. peccatum; gr. hamartia – lit. ratarea ţelului) este călcarea voii lui Dumnezeu în chip voit şi conştient.
Păcatul se mai numeşte şi „fărădelege” sau „nelegiuire”, pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile, poruncile şi rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni. Dar poruncile lui nu sunt o lege moartă, ci sunt cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. De aceea, pentru creştini păcatul nu este înţeles într-un sens juridic, sau legic, pentru că toate poruncile şi legiuirile Sale Dumnezeu le-a dat oamenilor din iubire pentru om, care este încoronarea creaţiei (Cartea Facerii, cap 1) şi este făcut după chipul şi asemănarea Lui. De asemenea, Iisus Hristos, în Joia Cinei de taină, preziua morţii Sale, a lăsat ca testament ucenicilor Săi: 

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35; 15, 17)
Când omul împlineşte poruncile lui Dumnezeu, atunci el împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu, este în legătură cu Dumnezeu, şi participă la Împărăţia lui Dumnezeu în mod nevăzut, încă din această lume. Când, dimpotrivă, omul dispreţuieşte porunca, cuvântul de viaţă al lui Dumnezeu, atunci el se rupe de Dumnezeu şi pierde părtăşia harului şi a Împărăţiei Sale.
Păcatul şi legea lui Dumnezeu

Moise cu Tablele Legii, sculptură din sec. XII de la Catedrala din Noyon, Franţa. Metropolitan Museum of Art, New York City
.


Mântuitorul, icoană de Andrei Rubliov, secolul al XV-lea

Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu.[3] Prin legea lui Dumnezeu înţelegem totalitatea legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament şi Noul Testament, ea fiind dată pentru cei păcătoşi [4]. În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată în ,,Pentateuh”(primele 5 cărţi,,Facerea”, ,,Exodul”, ,,Leviticul”, ,,Numeri”, ,,Deuteronomul”), îmbracă haina proverbelor în ,,Pildele lui Solomon”, este cântată în ,,Psalmi”. În ,,Noul Testament” ea este întrupată şi tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea este întruchipată şi explicată de apostoli.
Ea este hrana spirituală a omului căci ,,omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”[5](3). Dumnezeu a smerit poporul lui Israel, l-a lăsat să sufere de foame şi l-a hrănit cu mană, pe care n-o cunoscuse nici el, nici părinţii lui, ca să-l înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului.[6] Ispititorul îl îndeamnă pe Iisus, care flămânzise după 40 de zile de post: ,,Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”. Iisus îi răspunde: ,,Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.
Iisus arată că legea lui Dumnezeu poate fi redusă la principiul reciprocităţii pe :,,Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Proorocii.); tot Mântuitorul arată că cea dintîi poruncă este iubirea lui Dumnezeu(,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta`; iată porunca dintâi) iar a doua- continuă Iisus- care este asemenea ei, este iubirea aproapelui (,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.` care fusese enunţată în Levitic[10]). Acestea trebuie luate laolaltă cu porunca nouă a lui Hristos (,,Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu” în condiţiile în care ,,nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” care arată că iubirea semenilor trebuie să meargă până la sacrificiul de sine, aşa cum a făcut-o Hristos.[11]Este ceea ce au făcut mucenicii creştini care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor.
În absenţa iubirii, darul proorociei, al grăirii în limbi, cunoaşterea totală, credinţa uriaşă, mila absolută, sacrificiul de sine nu reprezintă nimic. Iubirea este incompatibilă cu păcatele: cu pizma, cu lauda de sine, cu mândria, cu purtarea necuviincioasă, cu egoismul, cu mânia, cu gândurile rele, cu nelegiuirile, ea însoţind virtuţile.:îndelunga răbdare, bunătatea, adevărul, iertarea, nădejdea, suferirea necazurilor. Spre deosebire de proorocii, grăirea în diverse limbi sau cunoştinţă care au toate un sfârşit, iubirea este veşnică, nemuritoare.[12] Dreptatea şi dragostea de Dumnezeu reprezintă lucruri mai importante decât zeciuiala din zarzavaturi, le spune Iisus fariseilor[13] Dreptatea, mila şi credincioşia sunt lucrurile cele mai însemnate din Lege pe care fariseii uită să le facă, ei mărginindu-se la îndeplinirea formală a zeciuielii obligatorii.[14]
Păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor (deci a legii lui Dumnezeu) este înţelepciunea şi priceperea evreilor înaintea popoarelor[15]Pentru vechii evrei ciucurele cu fir albastru era un accesoriu vestimentar care avea rolul de aducere-aminte a poruncilor Domnului`.[16] Creştinul nu trebuie să adauge nimic la aceste legi şi porunci şi nici să scadă, ci ele trebuie păzite exact aşa cum au fost date.[] Porunca Domnului nu este mai presus de puterile omului şi nici departe de el, în cer sau dincolo de mare, ci, dimpotrivă, este foarte apropiată de gura şi inima omului.Poruncile Domnului trebuie urmate, păzite şi transmise în familie de fiecare creştin.

PACATE CAPITALE


Vameşul şi fariseul

Invidia

Lacomul-Thomas Rowlandson

Indolenţa (Fată italiană leneşă)-Jean-Baptiste Greuze

Păcatele capitale izvorăsc din slăbiciunea voinţei omului, slăbiciune creată de păcatul strămoşesc. Ele sunt în număr de şapte[21] şi corespund celor şapte patimi:
mândria – izvorăşte din intimitatea spirituală. Este cauza căderii îngerilor răi, şi, deci cauza primă a păcatelor. Semnele mândriei:

  • Nu se supune superiorilor
  • Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici
  • Vorbeşte mult şi cu semeţie
  • Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude
  • Se înalţă pe sine şi faptele sale
  • Dispreţuieşte pe ceilalţi
  • Caută să sară în ochii celorlalţi
  • Se laudă cu neruşinare.
  • Orice lucru bun ar avea, şi-l asumă lui, nu lui Dumnezeu
  • Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are
  • Se străduieşte mult să îşi ascundă neajunsurile şi păcatele.
  • Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile.
  • Se amestecă în treburi care nu-l privesc.
  • Este neiubitor şi plin de ură.

iubirea de arginţi are şi ea izvorul în inima omului şi se manifestă ca o dorinţă nestăpânită după lucrurile trecătoare.

desfrânarea înseamnă lăsarea în voile trupeşti realizate prin simţuri şi prin trup. Cine se desfrânează, păcătuieşte în însuşi trupul său. După Sfântul Ioan Casian, desfrânarea are mai multe forme:

una lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus. (curvia premaritală, perversiunile, etc)(a se vedea şi articolul prostituţia)

alta, în afară sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus, autosatisfacerea

a treia, curvia în suflet şi în minte

invidia se manifestă prin părere de rău faţă de binele aproapelui şi bucurie pentru necazul lui. Este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. „Spune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea.” Invidia îi face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos!

lăcomia este un păcat trupesc caracterizat prin pofta nestăpânită de a bea şi a mânca. „De mâncare numai atât să ne folosim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. De acest păcat se leagă obezitatea şi alcoolismul care reprezintă două din cele mai importante probleme contemporane ale omului (alături de fumat şi consumul de droguri).

mânia presupune supărarea peste măsură pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei care ne-au făcut (aparent chiar) un rău. „Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheara focului. (Matei 5:22). Mânia este o otravă puternică, cu care a adăpat Diavolul sufletul omenesc. Iată caracteristicile mâniei:

când este îndelung păstrată şi hrănită, ea se preface în răutate şi ranchiună. „Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici să nu daţi loc Diavolului.” (Efeseni 4:26-27)

împreună cu răutatea, se naşte din o nemărginită iubire de sine

mânia se transformă in cazuri extreme uciderea celui pe care îl priveşte. Astfel Cain, împins de mânie l-a ucis pe bunul său frate Abel.

mânia se înfăptuieşte şi prin defăimare şi clevetire

omul prins de mânie „păcătuieşte şi se laudă cu păcatul”.

lenea este nepăsarea faţă de îndatoririle creştine şi cele sociale. Din ea izvorăşte slăbiciunea fizică şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, ceartă, uitare de Dumnezeu. „Nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele.” (Evrei 6:12). „Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui silitor e netedă.” (Pilde 15:19). „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.” (Facerea 3:19) De la lene nu e decât un pas până la beţie, care stârneşte o mulţime de alte păcate grele: desfrânarea, batjocurile, clevetirile, hulele, desele ospeţe, jafurile, călcările de jurământ, jocurile de noroc, înşelăciunile, certurile, bătăile, etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi tuturor bolilor şi neputinţelor, căci la fel cum se cloceşte apa stătătoare şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei: munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.

Păcate împotriva Duhului Sfânt


Cain şi Abel-Oswalt Kreusel,1591, reproducere dintr-o carte de artă

Nimicirea Sodomei şi Gomorei-John Martin



Greutatea păcatelor strigătoare la cer reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt:

Uciderea[24]
Homosexualitatea[25]
Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor[26](vezi articolul mai cuprinzător: Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiţilor )
Întârzierea sau oprirea plăţii lucrătorilor.[27]

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conştient şi îndărătnic legea lui Dumnezeu şi adevărurile Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului Duh: credinţa, nădejdea, dragostea.

Păcatele împotriva credinţei:

necredinţa, nepăsarea faţă de adevărurile creştine (vezi articolul mai cuprinzător nepăsarea), închinarea la dumnezei străini (inclusiv idolatria, astrologia), erezia, lepădarea de Biserică, superstiţia, vrăjitoria

Păcatele împotriva nădejdii

  • 1) Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei sunt atât de mari încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioel 2.12-14). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul s-a dus şi s-a spânzurat.(Mt27.5)
  • 2) Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom2.4-5; Iac2.26)[22]


Păcatele împotriva dragostei

  • 1) Pizmuirea aproapelui pentru harul care i s-a împărtăşit
  • 2) Nepocăinţa până la moarte;nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în viaţa noastră prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.

Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală de har şi sunt de neiertat dacă cel păcătos nu se pocăieşte şi nu renunţă la ele.


ALTE PĂCATE

Alte păcate sunt:

  • Furtul
  • Vrăjitoria
  • Păcatul jocurilor pe bani
  • Nedreptatea (măsluirea măsurilor, părtinirea, mita şi primirea de daruri, cămătăria, stoacerea de bani prin forţă sau ameninţarea cu forţa şi altele)
  • Nesocotirea părinţilor
  • Nesăbuinţa (lipsa de înţelepciune)
  • Lovirea
  • Nepăsarea
  • Păcatele limbii (minciuna, mărturia mincinoasă, cearta, bârfa, limbuţia, hula şi altele)
  • Gândurile rele
  • Fumatul
  • Drogurile


Cauza păcatului şi mijloacele de luptă împotriva lui

Gravură după Jacob Balde- Beţia uscată, Nuremberg, 1658


Bârfe, sculptură, Germania

Pinocchio-Enrico Mazzanti, prima ilustraţie (1883) la Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino – colorată de Daniel Donna



Cauza păcatului este ispita venită de la Cel-Rău dar care speculează pofta din inima omului  Ispita este întotdeauna pe măsura noastră, scrie apostolul Pavel, căci Dumnezeu, care este credincios, nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre ci- continuă apostolul- pregăteşte şi mijlocul de a ieşi din ea, de a o răbda. Mijloacele de luptă împotriva ispitei sunt: împotrivirea, veghea, rugăciunea , postul.

Apostolul Petru scrie să fim treji, să veghem pentru că potrivnicul oamenilor, diavolul, dă târcoale, ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, trebuie să ne împotrivim lui fiind tari în credinţă ştiind că fraţii creştini trec prin aceleaşi suferinţe.

 În Deuteronom stă scris: Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe cari ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.[32] În Psalmi Dumnezeu spune:,, Cine aduce mulţămiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu”.[33] Solomon arată în proverbele sale:,,Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale.”[34]şi ,,Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va muri”[35] Iisus spune: ,,Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.”[36] Înainte de arestare, Iisus, cuprins de întristare de moarte, le cere lui Petru, Iacov şi Ioan să vegheze şi să se roage pentru el, avertizându-i că duhul este plin de râvnă dar carnea este neputincioasă, dar aceştia adorm în două rânduri.[37] Apostolii nu reuşesc să scoată un duh rău dintr-un lunatic posedat care pătimea rău, de multe ori căzând în foc şi în apă. Iisus a certat duhul cel rău care a părăsit pe băiat, i-a certat pe apostoli pentru puţina lor credinţă şi le-a spus că acest soi de draci nu iese decât cu post şi cu rugăciune.

Rugăciunea va fi lucrătoare doar dacă o vom face cu inima curată, respectând poruncile Domnului. 9Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă, spune Solomon. Proorocul Isaia spune: Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cît de mult v-aţi ruga, n’ascult: căci mâinile vă sînt pline de sînge!„.[39]- şi ,,nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi -L împiedecă să v-asculte! “[40] Apostolul Ioan spune:,,Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă”.[41] Apostolul Petru arată că bărbaţilor care nu acordă cinstirea cuvenită femeilor, ca unor vase mai slabe şi ca unora care vor moşteni şi ele, împreună cu bărbaţii lor, harul vieţii, le sunt împiedicate rugăciunile.

Să ne împotrivim păcatelor chiar şi atunci când ne-au prins în putere.
Să cugetăm asupra textelor din cărţile Sfinţilor Părinţi
Să ne amintim că, la botez, ne-am lepădat de Satana şi de lucrarea lui.
Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă: Moartea, Judecata de apoi, Raiul şi Iadul
Să ne amintim că dulce este păcatul dar veşnicia ce urmează va fi amară.
Să scăpăm de gândurile care ne îndeamnă spre păcat.
Să fim cu Dumnezeu înainte tot timpul.
Să ne păstrăm sufletul cât mai curat tot timpul.
Omul păcătos îşi ascunde păcatul

Toţi oamenii sunt păcătoşi.prin faptele, vorbele şi gândurile lor. Ceea ce iese din gură spurcă pe om, căci vorbele izvorăsc din inimă, arată Iisus[44] Gura vorbeşte întotdeauna din prisosul inimii, învaţă Mântuitorul.[45] Omul nu-şi poate justifica păcatul[46] şi nici nu se poate curăţi singur de el.[47].

El este înclinat să-şi ascundă păcatul. După ce au păcătuit, Adam şi Eva s-au ascuns de Faţa lui Dumnezeu printre pomii din grădină.

În cartea lui Iov, acesta spune că ochiul preacurvarului pândeşte amurgul, îşi zice ,,nimeni nu mă va vedea” şi îşi pune o mahramă pe faţă.[49] În aceeaşi carte Iov spune că el nu şi-a ascuns fărădelegile ca oamenii, nu şi-a închis nelegiuirile în sân pentru că se temea de mulţime şi de dispreţul ei.[50] Proorocul Isaia îi căinează pe cei ce-şi ascund planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic:,,cine ne vede, cine ne ştie?”.] Solomon spune: ,,cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte, capătă îndurare.[] Saul inventează diverse pretexte pentru nerespectarea poruncii Domnului de a nimici în război pe amaleciţi, împreună cu vitele lor, spunând întâi că a păzit cuvântul Domnului, apoi că vitele cele mai bune au fost păstrate pentru a fi jertfite Domnului, ca pe urmă să recunoască că a păcătuit.[53]Apostolul Ioan spune că dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.[54]

Mărturisire, iertare, îndreptare

Iisus chemându-l pe Zaheu

Omul este chemat să-şi mărturisească păcatele., să se căiască şi, primind iertarea de la Dumnezeu prin intermediul preoţilor(care au primit această putere de la Hristos prin apostoli-[]) la spovedanie, să se îndrepte precum David (pentru preacurvie şi uciderea lui Urie-, precum Manase (pentru mulţimea de ucideri, vrăjitorie, idolatrie-, precum tâlharul de pe cruce (pentru mulţimea fărădelegilor lui[60], precum Zaheu (pentru nedreptăţile comise, care a dăruit jumătate din averea sa şi a reîntors împătrit celor pe care îi nedreptăţise)[61], precum fiul risipitor (pentru irosirea averii în destrăbălare).

Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu şi eliberarea prin jertfa Mântuitorului

Păcatul a intrat în lume din pricina neascultării lui Adam şi Eva care au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului.[63] Consecinţa păcatului originar a fost moartea că dat esenţial al condiţiei umane. Întreaga condiţie umană este determinată de păcatul originar: femeia este condamnată la eterna luptă cu şarpele care va fi în cele din urmă biruit (Hristos care va strica lucrările Celui Rău); la suferinţele naşterii şi la o eternă supunere faţă de bărbat[65], bărbatul este condamnat să-şi scoată hrana cu trudă din pământul blestemat.[66] Omul a fost eliberat de păcatul originar prin jertfă de pe cruce a Mântuitorului.[67] Dar urmările păcatului au rămas încă prezente în fibra omului.

Uneori în teologia ortodoxă se vorbeşte despre „păcatul originar”. Istoria păcatului originar este istoria căderii omului, a lui Adam şi Eva, din legătura sa cu Dumnezeu în Rai, când omul a ales de bunăvoie, sub ispita diavolului, altceva decât cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.

Consecinţele păcatului au fost:

pe plan sufletesc: moartea sufletească, adică ruperea legăturii directe cu Dumnezeu (în Rai Adam şi Eva vorbeau faţă către faţă cu Dumnezeu)
pe plan fizic: boala, suferinţa, moartea fizică
Totuşi, teologia ortodoxă nu admite teoria greşită a Bisericii Catolice despre „transmiterea păcatului originar”. După această teorie, păcatul originar personal al protopărinţilor Adam şi Eva se transmite de la un om la altul. Din această teorie ar rezulta, în mod direct sau indirect:

că sexualitatea (una din „puterile” pe care Dumnezeu le-a pus în om) este rea, de unde în Evul Mediu occidental s-au născut diferite teorii despre „puritate”, s-a întărit celibatul preoţilor latini şi alte astfel de erori)
că păcatul strămoşesc apasă în mod direct asupra pruncilor nou-născuţi, care în lipsa Botezului nu au mântuire şi merg în iad
Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul originar în sine (păcatul originar personal al lui Adam şi Eva), ci consecinţele păcatului în firea/natura umană – slăbiciunea, slăbănogeala, boala ei -, pentru că toţi suntem „din acelaşi sânge” (Fapte 17:26): „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi am păcătuit în el” (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală a firii umane vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 7.

Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l doreşte, dar îl îngăduie pentru a nu afecta libertatea omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la creaţie. Demonii s-au făcut demoni de bunăvoie şi nu prin voia lui Dumnezeu şi asemenea lor fac şi unii oameni.

Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noţiunii de „păcat originar”, Sfinţii Părinţi şi teologii ortodocşi au preferat să folosească sintagma „păcatul ancestral” (gr. προπατορικό αμάρτημα).

Despre eroarea teologică a teoriei transmiterii păcatului originar au scris în secolul XX mai mulţi teologi ortodocşi, între care: Ioan Romanides (teza sa de doctorat, Atena, 1957), Părintele Iustin Popovici (în volumul 1 al Dogmaticii sale), sfântul Ioan Maximovici (în cartea sa despre Maica Domnului), Preasfinţitul Kallistos Ware, Jean-Claude Larchet ş.a. [68]

Trăsăturile păcatului

După cum reiese şi din definiţie, păcatul este făcut cu bună ştiinţă şi este considerată drept păcat fapta omului care ştie ce face şi nu răul făcut de copiii sub 7 ani sau de cei bolnavi mintal. Păcatul este numai cel făcut cu voie liberă, care are loc când cel care păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva voinţei sale nu se socoteşte drept păcat.

Treptele până la căderea în păcat

ispita, atacul, momeala – un îndemn spre păcat care vine din interior sau din exterior, se manifestă ca un gând spontan adus de Diavol în minte: „Ce-ar fi dacă ai faci şi tu…?” sau prin alţi oameni
însoţirea, pofta – gândul se amestecă cu cel al dracilor iar păcătosul are impresia că este al lui
consimţirea – omul acceptă să facă fapta cea rea
înfăptuirea – omul păcătuieşte
Nu vă speriaţi, orice păcat poate fi biruit!

Moduri de păcătuire

Sfinţii Părinţi întrevăd trei principale moduri de păcătuire:

  • cu gândul (păcatul gândurilor rele)
  • cu cuvântul (păcatele limbii)
  • cu fapta

Unele păcate pe care le gândim le transpunem şi în fapt(unele gânduri de iubire de arginţi, unele gânduri legate de necredinţă, unele gânduri de nepăsare, unele gânduri de lenevire, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele gânduri de răzbunare, unele gânduri legate de iubirea de arginţi, unele gânduri de lenevire, unele gânduri de lovire, unele gânduri de jocuri pe bani, etc). Unele păcate ale limbii le continuăm şi în fapte (unele vorbe de mândrie, unele vorbe de nepăsare, unele vorbe legate de necredinţă, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele ameninţări, etc). Unele păcate pe care le facem cu fapta sunt precedate de gândurile rele corespunzătoare (gândurile, dorinţele, planurile de a le face), altele nu (mânia, ura, bârfa, unele certuri, unele minciuni, etc)

Responsabilitatea unui om în faţa lui Dumnezeu

Orice om:

este responsabil pentru păcatele săvârşite personal
este responsabil pentru binele nefăcut.


Păcate pasive

  • a refuza să spui ce ştii ca martor (Lev 5.1)
  • a ocoli un lucru pierdut al aproapelui tău (Deut22.1-4)
  • a refuza să faci un bine pe care ştii să-l faci (Iac4.17)
  • nepăsarea faţă de săraci, orfani, văduve, străini (Iov31.16-20, 31-32, Mt25.31-46)
  • nepăsarea faţă de bolnavi sau cei aflaţi în închisoare (Mt25.31-46)
  • nepăsarea faţă de cel aflat în necaz şi suferinţă (Lc10.25-37)
  • nepurtarea de grijă faţă de ai lui (nevastă şi copiii), şi mai ales de cei din casa proprie (1Tim5.8)


Alte păcate pasive

  • când îndemnăm pe alţii la păcat
  • când sfătuim greşit spre păcat
  • când conlucrăm cu altul la păcat
  • când ascundem păcatul şi apărăm păcătoşii
  • când lăudăm păcatele altora
  • când dăm ocazia de sminteală spre păcat.

Sursa

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos

 

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos – Predica la duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Dreptmaritori si vrednici de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.
Precum Biserica preamareste si invata: “Mare este puterea Crucii Tale, ca s-a infipt in mijloc si lucreaza in lume”. Infipt in mijloc este si praznicul imparatesc al Sfintei Cruci, ca si celelalte: Nasterea Domnului, Invierea – praznicul central. Atat duminica de dinainte cat si cea de dupa Sfanta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind Crucea. Astfel, cu o saptamana in urma, din Evanghelia dupa Sfantul Ioan, am auzit: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3,13 – 14) – descoperindu-ni-se taina Crucii, inainte de praznuirea ei, la 14 septembrie. Sfanta Evanghelie de astazi tot despre Cruce ne invata. Si ne rugam Bunului Dumnezeu, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa intelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 – 9,1)
“ Si chemand la sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea interga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tataului Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor (ucenicilor si celor de fata, si noua): Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici (si acum), care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere.”

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumineze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin – caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei invinge” – pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.
Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu – chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea – luand crucea Lui.
De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: 

“Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu – adica lucrarea asemanarii – tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine – si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte – sa se lepede de sine”.
La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. 
Am folosit acest cuvant pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus: “Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la fiinta, ci trece in nemurire.
Caci protoparintele Adam – cuvant adanc al Sfantului Maxim Marturisitorul -, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai, constatatoare din placere. Placerea, care imbata, atata pofta omeneasca, sfarsind in moarte, prin durere. Sfantul Maxim mereu indica acest drum intre placere si durere: Pacatul intra prin placere si sfarseste in durere; din durere cauta alta placere si iar ajunge la durere. Si asa, penduland intre placere si durere, in cele din urma moartea ii pune capat. Adam, la sfatul sarpeului, a nascocit o placere ce nu era urmarea unei dureri de mai inainte, dar care ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toti cei nascuti din el dupa trup, impreuna cu sine, la sfarsitul mortii prin durere datorita obarsiei lor nedrepte din placere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume si S-a facut Om, dand firii alta obarsie, prin a doua nastere, din Duhul Sfant, obarsie pe care o duce, prin osteneala si durere, prin Cruce, prin moartea atotcuvenita a lui Adam (caci isi avea obarsia in neascultare), la inviere, desfiintand moartea.
De aceeea spune Mantuitorul: “sa se lepede de sine” – cel ce vrea sa vina dupa Mine sa lepede aceasta tragedie a caderii. Lepadarea atat a orgoliului, a mandriei – inceputul a tot pacatul, cat si a starii de intuneric in care te socotesti simplu faptura, nefiinta. In starea ta limitata, marginita, a simti ca temeiul existentei tale e Cel vesnic! Tu esti zidit, dar adus de la nefiinta la fiinta de Cel vesnic. Sa simti in tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Sa fie! “Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”. Crucea care a rastignit, a omorat pacatul. Caci jertfa nu e moarte; este taina a iubirii; este a fi cu fata catre Dumnezeu, Tatal Fiul si Duhul Sfant. Numai in despartirea de El eu cad in moarte. Si daca Adam, prin pacat, a schimbat starea de jertfa, de iubire catre Dumnezeu, in stare de moarte, Hristos, prin Cruce, a transformat moartea in jertfa.
Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la viata, de transfigurare a mortii in jertfa: “Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac” – cuvant al iubrii; catre mama Lui si Ioan, ucenicul: “Mama, iata fiul tau”. Lui: “Iata mama ta”. Sau rastignitului: “Astazi vei fi cu mine in rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai parasit?” – rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adica parasirea noastra si caderea lui Adam, transfigurand-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e sete de toata umanitatea. “Savarsitu-s-a” – in Cruce savarsind taina mantuirii. Si “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.
Si moartea noastra insasi se transfigureaza in jertfa daca in chipul acesta luam crucea cu Hristos si rostim cuvintele Lui de pe cruce, traindu-le.
“… Sa-si ia crucea si asa sa-Mi urmeze”. Intreaga viata a noastra e un suis al crucii, purtand in noi si transfigurand mereu in noi cuvintele de pe cruce ale Mantuitorului. Si asa inaintam spre lumina, iubitilor. Crucea se descopera intocmai in lumina.
Si continua Iisus: “Caci cine va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va scapa”. Cine va voi sa-si scape sufletul – adica sa te salvezi prin tine, conform acelui cuvant demonic – “veti fi ca niste dumnezei”; tu iti esti propriul dumnezeu. “Iar cine isi va pune sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie il va castiga”. Adica in numele lui Iisus. Nu te poti mantui prin tine; tu esti venit de la nefiinta la fiinta. Pentru care spune, mai departe, atat de puternic si adanc cuvant: “Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul sau, sau ce ar putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”. – Alt cuvant de adancime negraita! Sufletul, impreuna cu trupul in care traim, ca un fel de locas al sufletului. Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E si unit si deosebit. O taina a sufletului. Si port mereu in mine aceasta durere, pe care o marturisesc: Nu traim indeajuns taina sufletului nostru, de aceea nici nu-i simtim in adanc adevarul, realitatea lui. Noi traim prea mult cu fata catre trup, catre cele trupesti. Si toate cele trupesti, materiale, atat de adanc s-au intiparit in noi, incat am mers pana a spue ca materia e totul. Si spun aceasta fara sa gandeasca nefericitii oameni ca nimic nu s-ar fi construit fara suflet, fara gandire. De aceea, ajungem atat de grav indobitociti (ca dobitoacele), pentru ca desconsideram sufletul. Nimic nu se zideste fara suflet, fara gandire, care este fructul sufletului. Totul e gandire. Orice faptura este o opera, este o gandire a Ziditorului.
Si asa de frumos si adanc spune dumnezeiscul Maxim Marturisitorul: “Sufletul este ecoul indepartat al vocii Cuvantului. Dar desi locuieste sufletul in trup, e altceva, esential altceva”. Spusese Inteleptul biblic: “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Si talcuind asa, dumnezeiescul Maxim da trei caractere sufletului. Primul: este simplu si indivizibil, intr-un trup impartit, dispersat (in miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalitatii, factorul, constiinta acestui trup, pe care-l calauzeste. Constiinta pe care a suflat-o Dumnezeu si o sufla in fiecare dinte noi atunci cand se unesc cele doua celule – paterna si materna. Atunci Ziditorul sufla in fiecare un suflet unic, o constiinta unica, un factor activ, luminos, nemuritor, care calauzeste trupul si-l insufla spre desavarsire (pentru care cate un trup se sfinteste).
Al doilea caracter: sufletul este nemarginit, intr-un trup adunat, marginit. Cu totii suntem intr-un anumit loc. Dar nu simtim ca sufletul nostru nu e marginit in acest loc in care ne aflam? Desi in timp zidit, eu pot gandi la inceputul meu si la inceputul lumii insasi, dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel vesnic sa existe. Desi in trup, e altceva, depasind trupul.
Si mai da inca un talc dumnezeiescul Maxim, zicand: el care e miscat, si se schimba. Trupul numai aparent se schimba, imbatraneste, mai curand. Dar sufletul se misca. El cade, dar se si inalta. Iar cand se inalta cu gandirea si transfigureaza materia aceasta, o face vie, o face luminoasa (sau intunecata). Si nu din el, ci din Cel care da si lumina si stralucire si inaltare, Care te inalta catre nemurire. De aceea, si rugaciunea, viata duhovniceasca, te invata sa te lepezi de sine – sa te lepezi de tot ceea ce te lipeste numai de lumea aceasta, care-i trecatoare. Atunci sufletul se inalta si, cum spune dumnezeiescul Calist, in miscarea lui e nemarginit. Numai sufletul se inata catre Cel nemarginit. De aceea nu e vrednicia ta sa ramai numai la cele trecatoare. Si, in tragedia aceasta pe care am contemplat-o, cand acele minti bolnave, sarmanele, demonice, au aruncat moartea, mi-am zis: Doamne, acestea, parca odata mai mult iti descopera cum demonul distruge. Dar ma rugam pentru sufletele acelea care erau in chinurile morti, si ale celor din jurul lor, care au supravietuit: Da-ne lumina Ta, Doamne, si sa intelegem ca, peste toate, taina luminii Tale, a nemuririi, a vesniciei, inalta sufletele noastre.
Am inteles, deci, din cuvantul Mantuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar castiga lumea intreaga dar si-ar pierde sufletul si ce ar da omul in schimb pentru sufletul sau?”, atat de limpede acum, ca lumea intreaga nu poate avea ca pret sufletul. Ca sufletul pe toata o cuprinde si lumea intreaga se poate macina, se poate ruina, se poate trece, ca si trupurile noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le invaluie. Nimic din lume nu-l poate intr-un fel masura sau contrapune. Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dand marturia aceasta, atat de sensibila penru orice constiinta:
Iata-ma asa cum am fost mereu, de cand am facut cunostinta cu lumea. Cand ne cunoastem si ne privinm dinlauntru nu ne vom deosebi cu nimic in ceasul sfarsitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor nostri. Daca eu traiesc viu taina sufletului meu, cu aceeasi privire stralucitoare, chiar cu mesa care mi-ar fi pusa pe frunte ca o umbra. Caci vechiul om se inlantuie dintr-o certitudine si o permanenta continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine insumi din tot timpul si mereu!” Aceeasi identitate, de cand eram copilas, baietel, adolescent, invatand in camaruta pe care mi-o daduse mamica. Apoi, tanar student, barbat, cu sarcinile mele in lume, s-a schimbat trupul mereu; dar sufletul, in memoria mea sfanta e acelasi. Si va ramane mereu, tot mai luminos stralucind in lumina Mantuitorului. Si inteleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul Omului se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Cuvantul Lui: Nimic nu poti da in schimb pentru sufletul tau – pastreaza-l curat si el se lumineaza neincetat. Sa nu se umbreasca in slabiciunile si caderile lumii, ci in fata lui Hristos Cel inviat sa straluceasca mereu. Lucreaza aceasta, fa-o vie in sufletul tau, mai ales prin ultimul cuvant al Evangheliei.
Caci zicea: “Adevar va spun voua, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Deci, ca sa nu te inspaimanti de moarte iti da Dumnezeu o arvuna din imparatia Lui, asa cum daduse Mantuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob si Ioan – stralucirea invierii Lui, ca o arvuna. Liturghia noastra, rugaciunea, Evanghelia, marturisirea si Impartasania noastra, toata asezarea noastra in credinta, in lumina, inalta sufletul. Si simtim, daca lucram acestea, in noi nemurirea, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Si atunci, intelegem: Nu poti da nimic in schimb pentru sufletul tau in care lumineaza Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. In chipul si in puterea Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, sfanta invierea Ta o laudam si o marim. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Sursa