DUHUL SFÂNT

Icoana Cincizecimii – Pogorârea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este a treia Persoană din Sfânta Treime, alături de Dumnezeu Tatăl şi de Iisus Hristos (Dumnezeu Fiul). El este ,,alt Mângâietor” (alături de Mângâietorul Iisus), este ,,Duhul Adevărului”, este ,,de viaţă-făcătorul”. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Iisus la botezul Său, este prezent în cadrul tainei botezului, a grăit prin prooroci şi s-a pogorât peste apostoli la Cincizecime. Roadele sale pentru toţi oamenii sunt viaţa, mângâierea, adevărul, râvna duhului, libertatea şi, în final, viaţa veşnică iar roadele sale particulare sunt: dragostea de Dumnezeu şi oameni, credinţa, tăria în nădejde, apoi înţelepciunea, priceperea, cunoştinţa, grăirea în limbi străine, tălmăcirea de limbi străine, vederea cu duhul în alt loc, deosebirea duhurilor, darul vindecării, vestirea cu îndrăzneală a cuvântului lui Dumnezeu, facerea de minuni, smerenia, blândeţea, bunăvoinţa, stăpânirea de sine, tăria morală, dreptatea, bucuria, liniştea, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine. Prin roadele Duhului Sfânt noi ne curăţim de păcate, ne înnoim sufleteşte şi dobândim libertatea (în raport cu robia păcatului) aşa cum spune apostolul Pavel:Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.(2Cor3.17). Iar ,,cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Gal6.8)
Lucrările Duhului Sfânt:



principiu de viaţă:,,Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”(Fac1.2) după ce au fost făcute cerul şi pământul (Fac1.1), ca să pună viaţă în materie.[1] Dumnezeu l-a făcut pe om viu suflând duh de viaţă peste el:,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”(Fc2.7, Iov33.4) În Sfânta Scriptură se spune că diverse persoane îşi dau duhul (Fac25.8,17, 35.29, etc) când se vorbeşte despre moartea sau sfârşitul vieţii lor pământeşti. La oameni duhul de viaţă este sinonim cu sufletul. Duhul fiecărui om se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.(Ecl12.7) pentru judecată. David spune într-unul din psalmi:,,În mâinile Tale îmi voi da duhul meu”(Ps30.5). Evanghelistul Luca relatează astfel moartea lui Iisus:Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.(Lc23.46. În Faptele Apostolilor este evocată astfel moartea martirului Ştefan:,,Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!” (FA7.59). Apostolul Pavel scrie corintenilor:,,Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor3.16) iar tot în aceeaşi epistolă scrie:,,Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1Cor6.19)
– Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) a grăit prin prooroci şi drepţi: Iosif (Fac41.38), Beţaleel (Exod31.3), Moise (Num11.17, 25), cei şaptezeci de bătrâni (Num11.17, 25), Medad (Num11.26), Eldad (Num11.26), Iosua (Num27.18, Deut34.9), Otniel (Jud3.9-10), Samson (Jud14.6), David (1Regi16.13, 2Regi23.2), trimişii lui Saul (1Regi19.19-20), Mica (3Regi22.24), Ilie (4Regi2.9,15), Elisei (4Regi2.9,15), Amasai (1Cron12.18), Azaria (2Cron15.1),Zaharia, fiul preotului Iehoiada (2Cron24.20), Isaia (Isaia 48.16, 59.21), Iezechiel (Iez3.12,14,24, 8.3,11.1,15,24, 37.1), Daniel (Dan4,9,5.11,14), Mica (Mica3.8), Agav (FA11.28) ,,Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea”(Ioel2.29), spune Dumnezeu prin gura proorocului Ioel, referindu-se la momentul venirii apocalipsei. În anumite momente şi pentru anumite perioade de timp Duhul Sfânt se pogoară şi chiar asupra unor oameni păcătoşi cum ar fi Balaam (Num24.2), care era ghicitor şi avea să fie condamnat la moarte (Iosua 13.22), potrivit legii ebraice(Exod22.18) sau Iefta (Jud11.29), sau Saul (1Regi10.6,10), ca apoi Duhul Sfânt să se retragă- Saul (1Regi16.14), procesul putându-se chiar repeta cum a fost cazul lui Saul care iar a început să proorocească (1Regi19.23-24) ca apoi iar să fie părăsit de Duhul lui Dumnezeu spre sfârşitul vieţii când chiar s-a sinucis.(1Regi31.4)
-Duhul Sfânt ia parte la Întruparea Fiului, Care S-a născut după trup „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (Matei 1: 18, 20)

– Duhul Sfânt coboară peste Iisus în chip de porumbel la botezarea făcută de Ioan Botezătorul în râul Iordan. Atunci un glas din ceruri se aude zicând:,,Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”(Mat3.17)
– la botez:Evanghelistul Ioan spune:,,Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan3.5)
– Fiul lui Dumnezeu întrupat pregăteşte coborârea Duhului Sfânt, ca la Cincizecime să-L trimită în lume, spre a continua şi actualiza, până la sfârşitul veacurilor, lucrarea mântuitoare a lui Hristos în noi.

Daruri particulare ale Duhului Sfânt


– înţelepciune, pricepere, ştiinţă (Exod28.3, 31.3, 35.31, Neemia 9.20, Iov32.8, Prov1.23, Isaia 11.2, Efes1.17)

înţelepciune: Iosua(Deut34.9), apostolii(Mc13.11)

– proorocii (ştiinţa a ceea ce se va întâmpla)(Num11.26,29, 1 Regi 10.6. Ioel 2.28, Lc2.25- Simeon, FA2.17, 1 Cor14.1-pasaj larg)Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (1Pet2.21)

putere fizică:Atunci s-a coborât peste el (Samson) Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied; şi nu avea nimic în mână. Şi n-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse. (Jud14.6). Puterea fizică poate veni însă şi de la cel rău, aşa cum se vede în cazul unor demonizaţi.(Mc9.17-26)

– vederea în alt loc cu duhul:Elisei care vede ceea ce făcuse Ghehazi în alt loc(4 regi 5.26)

bunăvoinţă (Ps51.12)

– stăpânire de sine (Prov17.27)

smerenie (Prov29.23, Is57.15)

tărie morală (Isaia 11.2, Efes3.16)

dreptate pentru cei ce judecă (Isaia28.6)

vorbirea dintr-o dată în limbi străine, cum s-a întâmplat cu apostolii (FA2.4, FA19.6)

– vestirea cu îndrăzneală a cuvântului lui Dumnezeu (FA4.31)

iubirea de Dumnezeu (Rom5.5)

– tărie în nădejde (Rom15.13)

– blândeţe (1Cor4.21, Gal6.1)

înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, darul vindecării, facerii de minuni, proorociei, deosebirii duhurilor, grăirea în diverse limbi, tălmăcirea diverselor limbi (1Cor12.8-11), acestea fiind felurite daruri dar acelaşi Duh Sfânt (1Cor12.4, Efes4.4)

credinţă:2Cor4.13

– dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, controlul de sine: Gal5.22-23

bucuria (1Tes1.6)

putere, dragoste şi înţelepciune (2Tim1.7)

blândeţe şi linişte (1Pet3.4)

Sursa

Cuvânt

Cuvântul (gr. o Logos, lat. Verbum = cuvântul, verbul) este atât cuvântul «care iese din gura lui Dumnezeu» (Is. 55, 11), adică învăţătura Domnului (Is. 1, 10 şi Ieremia 1, 4), cât şi realitatea personală, Subiectul, Ipostasul, în Care dumnezeirea Se manifestă (In 1, 1) în istorie. Astfel, se poate vorbi de : Cuvântul ipostatic, persoana Logosului divin, Care Se descoperă în mod personal şi Se comunică în cuvintele, actele şi evenimentele Revelaţiei : «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine» (In 14, 6) ; cuvântul revelaţional sau «cuvântul credinţei» (Rom. 10, 8), adică mesajul în care Se comunică Subiectul divin sau Cuvântul ipostatic, şi care formează obiectul propovăduirii. în cuvântul vorbit sau scris, persoana divină se descoperă şi în acelaşi timp se ascunde. Cuvintele care formează mesajul revelat sunt doar nişte căi spre misterul central al mântuirii, spre persoana Fiului ; de aceea sfântul Maxim face deosebire între «voce» şi cuvânt. Cuvântul vorbit sau scris constituie vocea sau înainte-mergătorul care anunţă apariţia Cuvântului ipostatic.
Cuvintele în general nu au suport în sine, ci ele comunică persoana, realitatea şi sensul subiectului care se exprimă. Cuvintele Scripturii au deci funcţie de precursor sau de călăuză a Cuvântului ipostatic. În acest sens, Revelaţia Scripturii este doar un precursor al descoperirii Sale ipostatice, vocea apariţiei Sale chenotice în lume şi apariţiei Sale eshatologice, pline de slavă. In cuvintele Sale, noi sesizăm prezenţa personală a lui Dumnezeu, cu toate că nu avem sensul deplin şi vederea clară a realităţii acestei prezenţe. Deşi Se manifestă prin cuvinte exprimate, prin semne şi minuni, care conţin gândirea Sa, Persoana rămâne o realitate învăluită. Dar cu cât Cuvântul ipostatic ia formă vizibilă în viaţa creştinului, cu atât această realitate se dezvăluie. După cum cuvântul vorbit nu poate fi comunicat fără suflu sau voce, tot aşa Cuvântul lui Dumnezeu «Logos» nu poate fi împărtăşit fără Duhul «Pnevma» — (Fapte 4, 25; 28, 25; II Pt. 1, 21). De aceea, Cuvântul înseamnă puterea (logos-dynamis), acţiunea, fapta Persoanei în şi prin Duhul. Lumea a fost creată prin energia Cuvântului lui Dumnezeu (Evr. 11, 3).
«Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sîrguinţă cu dumnezeieştile Scripturi, Cuvîntul Domnului le apare în două forme: într-una comună şi mai simplă, care e văzută de cei mulţi, potrivit cu ceea ce s-a scris : «L-am văzut pe El şi n-avea nici chip, nici frumuseţe» (Is. 53, 2) ; iar în alta, mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca sfinţii apostoli Petru, Iacov şi Ioan, înaintea cărora Domnul S-a schimbat la faţă, îmbrăcîndu-Se în slava care a biruit simţurile. După aceasta este «mai frumos la înfăţişare ca fiii oamenilor» (Ps. 44, 3). Dintre aceste două forme, cea dintîi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvîrşiţi în cunoştinţă, atîta cît este cu putinţă oamenilor. Cea dintîi este icoana primei veniri a Domnului, la care se referă litera Evangheliei şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta făptuirii; a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri întru slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii, ridicîndu-i la starea de îndumnezeire. Aceştia, în temeiul schimbării la faţă a Cuvîntului, oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului» (Maxim Mărturisitorul, Capete teologice — (gnostice), 1, 97, în Filocalia rom., vol. 2, p. 162—163).

Sursa


Hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă

Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Duhul este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă, în Evanghelia după Ioan scrie că Domnul Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr.
„De ce nu poate fi iertat acest păcat”, întrebi, „în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat? Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul?” Fiindcă la cei ca primii pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă – dar la cei din urmă toate legăturile cu Dumnezeu sunt rupte, şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu. La cei dintâi este slăbiciune, la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină. Când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuie, Dumnezeu nu vrea să-l mântuie cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii proprii. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă de Dumnezeu, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii, şi ştie de unde a primit acest lucru de mare preţ, şi totuşi nu e recunoscător, i se poate ierta. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta. A ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa: însă când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea. De asta este şters din Cartea celor vii.
Roagă-te lui Dumnezeu să te păzească pe tine şi pe ai tăi de aceste păcate de neiertat, care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.

Din Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia – Press, 2002, p. 39

Un gând despre „DUHUL SFÂNT

  1. Pingback: IISUS HRISTOS | ortodoxiadreaptacredinta

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s