BOALA

Boala este o tulburare a stării de sănătate trupească sau sufletească. Boala, ca şi moartea, a intrat în lume odată cu păcatul, ca o consecinţă a lui. Cauza ei poate fi fie păcatul săvârşit de acea persoană, fie păcatul săvârşit de părinţii şi înaintaşii persoanei până la al 3-lea şi al 4-lea grad, fie un păcat săvârşit de conducătorul ţării, dar poate avea şi alte semnificaţii ascunse. Dumnezeu este vindecătorul tuturor bolilor, cel care uşurează suferinţa asociată lor. Îngerii, apostolii, ucenicii, preoţii au primit putere de la Dumnezeu pentru a vindeca bolile. Duhul omului îl sprijină pe om în cazul bolii. Omul (doctorul, preotul) tratează (uneori prin mijloace empirice), dar Dumnezeu este cel care vindecă. Postul şi rugăciunea sporesc forţele celui ce vindecă. Apostolul Iacov arată că pentru a ne vindeca de boli trebuie ca bolnavul să facă Maslu (Taina Sfântului Maslu-ungerea cu untdelemn în Numele Domnului de către preoţi), să se spovedească, să se roage şi să beneficieze de rugăciunile şi postul celorlalţi. Uneori Dumnezeu îngăduie ca noi să fim loviţi de diverse neputinţe şi boli, ca un mijloc de a ne aduce pe calea cea dreaptă. A merge să vedem pe bolnavi este o cerinţă esenţială pentru creştini căci este imposibil să ne mântuim dacă nu ajutăm pe cel înfometat, dacă nu primim pe cel străin, dacă nu vedem pe cel bolnav şi pe ce aflat în închisoare, aşa cum ne spune însuşi Mântuitorul.
Cauzele bolii

Boala însăşi a apărut din pricina păcatului originar care a făcut ca omul să devină muritor. De obicei boala este spre moarte căci Iisus spune despre boala lui Lazăr că ,,Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.„, referindu-se la învierea pe care avea s-o facă.[1]
Păcatul personal

Una dintre cauzele bolii este păcatul săvârşit.[2] Iisus îi spune celui bolnav de 38 de ani pe care-l vindecase la Scăldătoarea Betezda::,,Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.„[3]Ioram, împărat criminal şi idolatru, este pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele sale cu o boală de măruntaie. Acestea i-au ieşit afară din pricina tăriei bolii şi împăratul a murit în dureri grele. (Dumnezeu a lovit cu mare urgie şi pe fiii săi, pe nevestele lui şi tot ce era al lui – împărăţia e cucerită de filisteni şi arabi care îi jefuiesc şi iau fiii şi nevestele acestuia.[4] Idolatra Izabela, care-şi zicea proorociţă, este aruncată bolnavă la pat, din pricina faptului că a amăgit spre idolatrie pe robii lui Dumnezeu.[5]
Păcatul părinţilor şi înaintaşilor până la al treilea şi al patrulea grad

Altă cauză a bolii este păcatul săvârşit de părinţi şi înaintaşi până la al treilea şi al patrulea neam. Copiii idolatrei Izabela, care-şi zicea proorociţă şi amăgise spre idolatrie robii lui Dumnezeu au fost loviţi cu moartea de Dumnezeu din pricina păcatelor acesteia.[6] Pentru păcatele sale (preacurvia cu Batşeba şi intenţia de ucidere a lui Urie), Dumnezeu îl pedepseşte pe David: copilul său cade grav bolnav şi, în pofida rugăminţilor acestuia la Dumnezeu, acesta moare[7] Văzând că fiul său s-a îmbolnăvit de o boală aşa cumplită încât n-a mai rămas suflare în el, văduva din Sarepta îi spune lui Ilie:,,Ce am eu a face cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine doar ca să aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea, şi să-mi omori astfel fiul?„Atunci Ilie, pentru că văduva îl ajutase, se pune de trei ori peste copil, cheamă pe Dumnezeu şi spune: ,,Doamne, Dumnezeule, oare atât de mult să mâhneşti Tu chiar pe văduva aceasta, la care am fost primit ca oaspete, încât să -i omori fiul?„Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul, şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!„Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s-a întors în el, şi a înviat. [8]
Păcatul conducătorilor
Altă cauză a bolii poate fi păcatul săvârşit de conducătorul ţării care se răsfrânge şi asupra supuşilor.Pentru că Faraon nu-i lăsa pe israelieni să plece, Dumnezeu trimite asupra Egiptului păduchii[9], musca câinească [10], ciuma vitelor [11], vărsatul negru (bube pricinuite de nişte beşici fierbinţi [12], focul şi piatra[13], moartea întâilor-născuţi din oameni şi animale.

Alte cauze



Iov, pagina 46, verso, din Biblia siriacă de la Paris, Bibliothèque Nationale

Alteori ea poate avea o altă semnificaţie. Orbul din naştere se născuse aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu, adică faptul că Hristos putea vindeca o boală care era considerată incurabilă.[15]. Pavel avea o ţepuşă în carne, un sol al Satanei, pentru ca să nu se mândrească din pricina descoperirilor dumnezeieşti avute.[16] Bolile lui Iov îi sunt date pentru ca răbdarea neclintită a acestuia şi păstrarea devotamentului faţă de Dumnezeu să rămână pildă pentru toţi. 6Domnul a zis Satanei: ,,Iată, ţi-l dau pe mînă: numai cruţă-i viaţa.„ 7Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului pînă în creştetul capului. 8Şi Iov a luat un ciob să se scarpine, şi a şezut pe cenuşă.”[17]

Vindecarea

Dumnezeu vindecă toate bolile

Dumnezeu este vindecătorul tuturor bolilor.,, El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate boalele tale”, spune psalmistul[18] Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvînta pînea şi apele, şi voi depărta boala din mijlocul tău.[19]Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimete niciuna din acele molime rele din Egipt pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc.[20]Dumnezeu şi sprijină pe cel bolnav, uşurându-i durerile precum spune tot psalmistul: Domnul îl sprijineşte, când este pe patul de suferinţă: îi uşurezi durerile în toate boalele lui.[21] Duhul omului îl sprijină la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica? [22] Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, tare şi viteaz, care avea trecere la stăpânul său şi era ţinut la mare vază (căci prin el izbăvise Domnul pe sirieni), suferea de lepră. Nişte soli din partea lui Elisei îi spun lui Naaman aflat la poarta casei proorocului să se scalde de şapte ori în Iordan şi va fi sănătos. Naaman se umple de mânie spunând că se aştepta ca să se înfăţişeze Elisei însuşi, să cheme numele Dumnezeului lui, să ducă mâna la locul rănii şi astfel să se vindece de lepră, adăugând că râurile din ţara lui sunt mai bune decât toate apele lui Israel şi că el s-ar fi putut curăţi acolo. Slujitorii lui Elisei îi spun că, dacă ar fi făcut un lucru greu dacă i s-ar fi cerut, de ce să nu facă şi un lucru simplu. Atunci Naaman s-a cufundat de şapte ori în Iordan şi s-a curăţit. Naaman se înfăţişează înaintea lui Elisei şi îi spune că acuma cunoaşte că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel. Apoi vrea să-l răsplătească pe Elisei, dar acesta refuză.[23]Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod.[24], împlinind ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ,,El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre.`[25] Iisus a vindecat robul unui sutaş de la distanţă. [26] Bolnavii îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi câţi s-au atins, s-au vindecat.[27] O femeie se tămăduieşte de scurgerea sa de sânge de 12 ani numai atingându-se de haina Mântuitorului. Iisus simte că o putere ieşise din el 
Ingerii vindecători

Unii îngeri au puterea de a vindeca. Bolnavii stăteau la scăldătoarea Betezda aşteptând ca un înger să tulbure apa şi primul care intra atunci în apă era vindecat orice boală ar fi avut. 

Ucenicii vindecători



Ucenicii vindecau bolnavi chiar în timpul vieţii Mântuitorului[30] Lucrurile atinse de Pavel vindecau bolnavii.[31] Umbra lui Petru vindeca bolnavii.[32]

Postul şi rugăciunea sporesc forţele celui ce vindecă

Unii bolnavi suferă de anumite afecţiuni care necesită o capacitate terapeutică superioară, care se capătă prin post şi rugăciune. Astfel apostolii nu pot vindeca un anume îndrăcit lunatic iar Iisus ceartă dracul care iese din bolnav şi apoi le spune că acest fel de draci nu ies decât cu post şi rugăciune
Comportamentul bolnavului

Iacob arată că pentru a ne vindeca de boli trebuie ca bolnavul să facă maslu (ungerea cu untdelemn în Numele Domnului de către preoţi)

Sa se spovedească, să se roage şi să beneficieze de rugăciunile celorlalţi[34] Psalmistul evocă faptul că el se ruga şi-şi smerea sufletul cu post pentru tămăduirea unora care apoi s-au întors împotriva lui.

Uneori vindecarea se face prin mijloace empirice

Deseori tămăduirile folosesc mijloace empirice. Iisus de multe ori îşi pune mâinile peste bolnavi.Iisus a folosit scuipat care l-a pus pe ochii unui orb, a pus de două ori mâinile peste el şi acesta s-a vindecat.Altădată, la orbul din naştere, Iisus a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta, l-a pus să se spele şi acesta a fost vindecat.

Samariteanul milostiv a turnat untdelemn şi vin peste rănile celui căzut între tâlhari şi i le-a legat[39] Apostolul Pavel îi spune lui Timotei:Să nu mai bei numai apă, ci să iei şi câte puţin vin, din pricina stomacului tău, şi din pricina deselor tale îmbolnăviri.

Boli spre îndreptare

În episodul tămăduirii femeii gârbove, stăpânită de 18 ani de un duh de neputinţă Iisus, acuzat că vindecă în ziua de Sabat, le spune celor care-l criticau (fruntaşul sinagogii şi alţii care-l susţineau): ,,Făţarnicilor„, i-a răspuns Domnul; ,,oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul dela iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?„. Ultima menţiune sugerează că Dumnezeu îngăduie Satanei să ţină legate anumite persoane prin anumite neputinţe.[41] Istoria lui Iov arată că este vorba nu numai de neputinţe, ci şi de boli. În cazul acestuia boala nu îi este dată spre îndreptare, ci ca răbdarea sa să devină pildă peste veacuri: 6Domnul a zis Satanei: ,,Iată, ţi -l dau pe mînă: numai cruţă -i viaţa.„ 7Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului pînă în creştetul capului. 8Şi Iov a luat un ciob să se scarpine, şi a şezut pe cenuşă. Iov este lovit cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creştetul capului”(Iov2.6-8)

Atitudinea faţă de cei bolnavi

Este imposibil să ne mântuim dacă nu ajutăm pe cel înfometat, dacă nu primim pe cel străin, dacă nu vedem pe cel bolnav şi pe ce aflat în închisoare.`, ne spune însuşi Mântuitorul.

Sursa

BOLILE TRUPESTI
BOALA este si rea, si buna

Din punct de vedere spiritual, sanatatea, potrivit multor Parinti, face parte dintre lucrurile „de mijloc”, adica cele care in sine nu sunt nici bune, nici rele, ci, „dupa dispozitia celui care se foloseste de ele, pot fi intrebuintate si spre bine, si spre rau” (Sfantul Ioan Casian).

Sanatatea fizica, este adevarat, corespunde starii originare si normale a naturii umane, cea a conditiei sale paradiziace, si poate fi socotita, din aceasta pricina, un bine in sine, arata Sfantul Maxim Marturisitorul, insa, pe de alta parte, ea nu slujeste la nimic omului si nu constituie pentru el un bun adevarat daca nu este bine folosita, adica daca nu este pusa in slujba binelui, prin implinirea poruncilor lui Hristos si spre slava lui Dumnezeu.

In aceasta perspectiva, Sfantul Vasile cel Mare scrie: „Sanatatea, ca una care, in sine, nu-i face buni pe cei care au parte de ea, nu se numara printre lucrurile bune prin insasi natura lor”. Ba, chiar ea poate fi un rau daca-i slujeste omului ca sa pacatuiasca sau ca sa se dedea patimilor celor rele.

In aceeasi ordine de idei, Parintii socotesc boala un rau, ea fiind o urmare a pacatului lui Adam si a lucrarii diavolesti in lumea supusa pacatului, si deci opusa ordinii voite de Dumnezeu atunci cand a creat lumea si pe om. insa ea nu este un rau decat pe planul naturii fizice, al trupului.

Daca omul nu se deda pacatului la vremea bolii si nu se departeaza de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotita un rau pentru el. „Daca sufletul este sanatos, boala trupeasca nu-i poate pricinui omului nici o paguba”, scrie Sfantul Ioan Gura de Aur. Ea nu este deci un rau – spune el impreuna cu alti Parinti – decat in aparenta; ea poate fi chiar un bine pentru om, in masura in care, folosin-du-se cu intelepciune de ea, poate sa dobandeasca foloase duhovnicesti, schimband intr-un instrument de mantuire ceea ce, initial, a fost semnul pierzarii sale. De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz indeamna: „Sa nu laudam orice fel de sanatate, nici sa nu uram orice boala”.

In anumite cazuri, privita din perspectiva a ceea ce este bine din punct de vedere spiritual, boala poate fi considerata, paradoxal, drept un bine mai mare decat sanatatea si vrednica de dorit, dupa cum spune fara nici o ezitare Sfantul Varsanufie. Sfantul Grigorie de Nazianz, in ceea ce-l priveste, spune ca scopul tratamentului medical „este insanatosirea si starea buna a trupului; iar, o data aflate, pastrarea lor”. „Insa nu este limpede, adauga el, daca dobandirea acestora este intotdeauna de folos. Pentru ca adesea starile potrivnice le aduc mai mult castig celor ce le indura”.

Foloasele bolii

O asemenea atitudine presupune sa i se recunoasca bolii un sens si o finalitate care transcend planul fizic. Daca se are in vedere doar boala in sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativa si sterila, care favorizeaza iruperea de patimi: frica, angoasa, manie, akedie, revolta, deznadejde. Asemenea stari sufletesti nu usureaza cu nimic durerea trupului, ba chiar, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, adesea ii sporesc suferinta, imbolnavind pe deasupra si sufletul. Astfel primita, boala devine „o suferinta zadarnica”. De aceea Sfantul Ioan isi indeamna ascultatorii sa fie cu luare-aminte la vremea bolii.

Sfantul Maxim Marturisitorul, la randul sau, sfatuieste ca atunci cand vine incercarea, sa-i cercetam intelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceste. De aceea, cand se iveste suferinta, sa nu ne lasam doborati de ea si sa ne straduim sa iesim din stramtorarea care ne cuprinde sufletul, intreaga fiinta si insasi existenta noastra. in aceasta dubla perspectiva, Sfantul Grigorie de Nazianz il sfatuieste astfel pe un prieten bolnav: „Nu vreau si nici nu ti se cuvine tie, cel atat de instruit in lucrurile dumnezeiesti, sa ai aceleasi simtiri ca omul de rand, sa te lasi incovoiat de trup si sa gemi din pricina suferintei tale ca si cum n-ar avea leac; dimpotriva, se cuvine ca ea sa-ti fie prilej de filosofare, sa te desprinzi din lanturile ei si s-o socotesti cale mai inalta spre binele ce te asteapta”.

A face din boala si suferinta prilej de filosofare inseamna mai intai de toate a lua aminte la ceea ele ne descopera referitor la conditia umana.

Or, in neputinta si suferinta trupului, omului i se fac simtite si vadite slabiciunea fapturii sale pamantesti, caracterul efemer al existentei sale in aceasta lume si, in general, fragilitatea, relativitatea, limitele si intreaga sa nevolnicie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru aceasta, boala si suferinta, dupa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur si Ioan Scararul, sunt leacuri ale mandriei si prilej de smerire. Sfantul Nichita Stimatul, in ceea ce-l priveste, spune ca ele „subtiaza simtirea pamanteasca a sufletului”, adica il scot din alipirea si impovararea cu cele pamantesti, ridicandu-l la o existenta mai inalta.

Astfel inteleasa si traita, boala nu-l mai zdrobeste pe om sub povara acestui „trup al mortii” in care-i este dat sa vietuiasca (Rom. 7, 24), ci, dimpotriva, il intoarce si-l apropie de Dumnezeu. „Dumnezeu ingaduie boala nu ca sa ne injoseasca – spune Sfantul Ioan Gura de Aur – ci pentru a ne face mai buni, mai intelepti si deplin supusi voii Sale, caci acestea sunt temeiurile mantuirii noastre”.

Boala ca manifestare a Proniei dumnezeiesti

De aici se vede ca prin boala lucreaza Pronia divina, si a face din ea prilej de filosofare inseamna de asemenea a dori sa afli ce vrea Dumnezeu de la noi.

In orice boala, Dumnezeu ii vorbeste omului despre mantuirea sa si-Si arata voia de a-l ajuta s-o dobandeasca, in boala, subliniaza Avva Varsanufie si Avva Ioan de Gaza, se manifesta pedagogia dumnezeiasca. Ea este, spun ei in acelasi duh, o corectie, pe care Dumnezeu i-o aplica omului pentru pacatele sale. Termenul „corectie” nu are aici conotatie negativa, de pedeapsa sau de condamnare, ci mai curand de indreptare, de schimbare, de imbunatatire.

In aceasta perspectiva, boala apare ca voita, sau cel putin ingaduita si folosita de Dumnezeu pentru binele omului, pentru a indrepta ceea ce a strambat, a schimonosit si a stricat in el pacatul. Astfel, paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiasca, un remediu pentru tamaduirea sufletului. Avva Isaac Sirul, adresandu-se celui „coplesit de boli si suferinte trupesti”, ii da acest sfat: „Ia aminte la tine si vezi leacurile cele multe aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru”; „caci bolile le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului”.

De aceea sa socotim supararea, suferinta si durerea pricinuite de boala ca amareala unui medicament, cu gust rau si neplacut, dar care ne este de folos. Or, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, de vreme ce leacurile de la doctori le primim cu bucurie, cu atat mai mult se cuvine sa le primim de la Dumnezeu, Care ne tamaduieste temeinic, ca Unul Care voieste sa ne mantuim si sa ne unim cu El. Sfantul Ioan Casian remarca in acelasi sens ca durerile bolii sunt ca cele produse de unele remedii, care dor si ustura si pe care le simtim ca rele, dar care ne fac bine.

Dumnezeu, spun Sfantul Ioan Gura de Aur si Avva Varsanufie, stie mai bine decat noi de ce anume avem nevoie si da fiecaruia ceea ce-i este duhovniceste de folos. El il tamaduieste si-l mantuieste pe fiecare om intr-un anume fel, pe potriva firii, starii si situatiei lui speciale, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Si daca uneori se foloseste de boala spre binele nostru, o face pentru ca prin insasi natura ei boala este un mijloc foarte potrivit pentru a-l trezi pe om din lancezeala pacatului, ducandu-l prin raul suferit cu trupul la simtirea raului ascuns care-i macina nevazut sufletul si pe care altfel nu l-ar simti sau abia daca i-ar da atentie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Ca si Avva Isaac Sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza in alt loc puterea pe care o are boala de a-1 face pe om activ si treaz din punct de vedere spiritual.

Boala – prilej de sporire duhovniceasca

Multi Parinti (printre care Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Avva Ioan Scararul, Avva Isaac Sirul, Sfantul Maxim Marturisitorul) vad in boala un mijloc de curatire de pacate, daruit omului de Dumnezeu, ceea ce corespunde invataturii Apostolului Petru, care spune: „Cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul” (1 Pt. 4, 1).

Prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac pentru relele sufletului si ceea ce a fost la inceput urmare a caderii poate deveni unealta a mantuirii. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul arata felul in care Hristos, prin patima Sa cea de bunavoie, a modificat sensul suferintei: fiind fara pacat si indurand o suferinta cu totul nedreapta, pe cea care era odinioara dreapta osanda a pacatului a schimbat-o pentru noi in mijloc de zdrobire a pacatului si de pasire spre viata dumnezeiasca. La Botez, omul se face prin har partas al patimilor, mortii si invierii lui Hristos si primeste de la Duhul Sfant puterea de a infaptui el insusi in propria sa existenta aceasta transfigurare a suferintei.

Boala si suferintele aduse de ea fac parte din nenumaratele necazuri prin care omul trebuie sa treaca pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele sunt in parte crucea pe care trebuie s-o luam si s-o purtam ca sa fim vrednici de Hristos, ca sa-L urmam pe calea mantuirii pe care El ne-a deschis-o (cf. Mt. 10, 38; 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23; 14, 27), ca sa ne insusim deplin harul primit la Botez si sa vietuim ca fii ai harului, ca sa fim una cu El, sa suferim si sa murim cu El, ca sa inviem si sa vietuim impreuna cu El (2 Cor. 4, 10-12).

Sfantul Macarie Egipteanul invata astfel: „Cel ce vrea sa se faca urmator lui Hristos, ca sa se poata numi si el fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, se cuvine mai intai de toate sa poarte necazurile ce-i vin, sau bolile trupesti.. cu curaj si cu rabdare”. „De nu va gusta sufletul din patimile lui Hristos intru cunostinta, nu poate avea partasie cu El”, spune, la randul lui, Avva Isaac Sirul.

Pentru ca boala si suferintele sale inmoaie invartosa-rea carnii si sting patimile omului celui vechi, Parintii (mai cu seama Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Sfantul Ioan Damaschin) le asaza in randul nevo-i intelor prin care se urmareste mai ales mortificarea trupului (cum sunt postul, vegherile, feluritele osteneli trupesti); de aceea ele tin locul acestor nevointe, de care bolnavii se pot lipsi, dupa cum arata Maica Sinclitichia.

Prin boala, Dumnezeu ii da omului nu numai curatire de pacatele si patimile sale, ci-i da sa afle din nou calea virtutilor si sa umble pe ea, arata Avva Isaac Sirul. 

„Cu cat Dumnezeu ne trimite mai multe incercari, cu atat mai desavarsiti ne face”, spune la randul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru Avva Isaac, boala si suferinta, alaturi de celelalte necazuri, sunt chiar conditia insasi a dobandirii virtutilor si a unei vietuiri crestinesti.

Sfantul Ciprian al Cartaginei subliniaza si el ca omul virtuos afla in boala prilej bun de a-si arata si intari credinta. De asemenea, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur, boala este pentru om prilej de dobandire a unei virtuti capitale, rabdarea, si chiar de a urca pe cea mai inalta treapta a ei, dupa cum subliniaza cel din urma. intr-adevar, precizeaza el, „daca indeobste rabdarea intrece celelalte virtuti, rabdarea durerii intrece toate celelalte soiuri de rabdare”, caci „de vreme ce boala este cel mai greu de indurat dintre toate relele, mai ales atunci cand o suporti pe ea dai cu adevarat dovada de rabdare”. Iar din rabdarea astfel dobandita izvorasc nenumarate bunuri duhovnicesti, spun Sfantul loan Gura de Aur si Avva Varsanufie.

La randul lor, Sfintii loan Gura de Aur, Diadoh al Foticeei, loan Scararul, Simeon Noul Teolog si Nichita Stithatul vad boala ca izvor de smerenie, mai cu seama pentru cei care n-au atins culmile vietii duhovnicesti. Suferinta care insoteste boala, dupa Sfantul loan Gura de Aur, conduce inca si la pocainta, iar dupa Sfantul Grigorie Palama, inlesneste strapungerea inimii si pleaca sufletul spre rugaciune.

Trebuie sa ne fie insa limpede ca purificarea de patimi si dobandirea virtutilor si a altor bunuri duhovnicesti la vremea bolii nu sunt un efect al bolii ori al suferintelor, ci daruri ale lui Dumnezeu; iar ca sa se bucure de ele, omul trebuie sa aiba o atitudine cuvenita: sa fie gata sa le primeasca, intorcandu-se la Dumnezeu si deschizandu-se harului Sau.

Boala este de fapt o incercare, spun Sfantul Macarie, Avva Varsanufie si Avva Isaac Sirul; cel lovit de ea este asemenea lui Iov, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Avva Varsanufie; el este ispitit de diavol sa-L huleasca pe Dumnezeu sau macar sa se desprinda si sa se indeparteze de El, inchizandu-se in sine cu mandrie sau lasandu-se in voia feluritelor patimi care il ispitesc mai cu seama atunci.

Ajutorul lui Dumnezeu si stradania omului

Pentru a iesi biruitor din aceasta incercare si pentru a se bucura de roadele izbandei sale, omul trebuie in primul rand sa nu ramana pasiv in boala, sa nu se lase stapanit, inlantuit si doborat de ea, ci, dimpotriva, sa se pastreze intr-un dinamism treaz, asteptand ajutorul dumnezeiesc. „Omul trebuie sa lupte ca sa nu se moleseasca, si va fi ajutat”, indeamna Avva Varsanufie.

Omul trebuie sa stie ca o data cu incercarea Dumnezeu ii da si puterea de a o indura si scaparea. Iar daca ajutorul Lui intarzie sa se arate, dupa cum spune Avva Varsanufie, sa ne gandim ca orice incercare are un sfarsit si ca Dumnezeu nu-l lipseste niciodata pe om de ajutorul Sau. Iar daca uneori El adasta, spune acelasi Sfant Parinte, o face numai pentru ca sa ne dea prilejul de a ne intari si mai mult in credinta, nadejde, rabdare si in toate celelalte virtuti trebuincioase la vreme de necaz.

Slabiciunea pe care ne-o aduce boala nu trebuie sa fie prilej de deznadejde; ea nu ne impiedica sa ducem lupta cea duhovniceasca, ci, dimpotriva, ne este de folos, caci, dupa cum ne aminteste Avva Varsanufie, puterea lui Dumnezeu in slabiciune se arata (2 Cor. 12, 9).

Dumnezeu insusi vegheaza asupra celui bolnav, il pazeste si-l ajuta ca Unul care-i stie suferinta si necazul, spune Avva Isaac Sirul; de aceea, sa nu se ingrijoreze, ci sa priveasca „la sfanta putere a lui Dumnezeu, care vine de sus” si sa se lase cu deplina credinta in seama ei. „O data ce ai pe Dumnezeu, nu te teme, ci arunca toata grija ta asupra Lui si El va purta grija de tine”, indeamna Sfantul Varsanufie.

Rostul rabdarii si al rugaciunii

Mai mult decat suferinta in sine, ceea ce-l macina pe om este durata bolii si multimea necazurilor aduse de ea. Ele strecoara in suflet ganduri negre, deznadejde, tristete, akedie, nerabdarea, iritare, revolta. De aceea Parintii – mai ales Avva Varsanufie si Avva Ioan din Gaza – indeamna la rabdare si indelunga rabdare, tarie si curaj, re-ferindu-se la numeroasele invataturi ale lui Hristos si ale Apostolilor pe aceasta tema.

La vreme de boala, mai ales prin rugaciune poate omul sa se indrepte spre Dumnezeu ca sa-I ceara ajutorul si, prin buna asezare a sufletului, sa primeasca sprijin de sus si comoara darurilor duhovnicesti.

Rugaciunea, scrie Avva Isaac Sirul, este ajutor in ascutisul bolilor”. 

Dumnezeu raspunde intotdeauna rugaciunii si se face partas la suferinta celui ce-L cheama, arata acelasi Sfant Parinte. Stiind ce-i este duhovniceste de folos, El nu da intotdeauna vindecare bolii si alinare durerii; pentru ca uneori e buna intoarcerea sanatatii, alteori lungimea bolii da prilej de un si mai mare bine. Astfel, barbatii cei duhovnicesti luminati de har – ca Avva Serid, de pilda, ucenic al lui Avva Varsanufie – cer de la Dumnezeu in rugaciunile lor cand usurare sau tamaduire de boala, cand virtutile prin care s-o poata indura. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in nenumarate randuri ca neimplinirea pe data a rugaciunilor noastre este un semn al purtarii de grija si al bunavointei lui Dumnezeu, Care ne da prilejul sa ne vadim in vremea asteptarii marimea virtutilor. Sfantul Parinte ne atrage luarea-aminte asupra textului din Evanghelia dupa Matei (15, 21-32), unde vedem ca Hristos adasta sa implineasca rugaciunea canaaneencei pentru fiica sa bolnava – ca si cea a Apostolilor, care mijloceau pentru ea – dar vindeca pe data, fara sa se lase rugat, multime de neputinciosi, aruncati la picioarele Sale.

Sfantul Ioan Gura de Aur da o talcuire minunata felului paradoxal in care a lucrat Hristos: „Ai vazut ca pe fiica canaaneencei a vindecat-o cu atata zabava, pe cand pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decat canaaneeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decat ei. Pe femeie o amana, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei”.

In rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neincetat il revarsa si primeste de la El tot ajutorul, toata taria si tot binele de care are nevoie. De aceea, bolnavul trebuie mai cu seama sa se roage. Atunci cand afla ca ucenicul sau Dositei este bolnav, Avva Dorotei de Gaza atat vrea sa stie, daca staruie in rugaciune.

La vremea bolii insa rugaciunea nu trebuie sa fie numai de cerere, ci si de multumire. Mai ales la aceasta indeamna cel mai adesea Parintii – indeosebi Avva Varsanufie, Avva Ioan de Gaza, Avva Isaac Sirul – intemeindu-se pe indemnul Apostolului Pavel: „Dati multumita pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tes. 5, 18), si pe cuvintele lui Hristos, Care a spus despre boala lui Lazar: „Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu sa se slaveasca” (In. 11,4).

Prin inaltarea gandului la Dumnezeu, omul se poate inalta deasupra suferintei sale, ajungand adeseori sa nici n-o mai simta, dupa cum spun Parintii. insa lucrul acesta este ceva cu totul exceptional. Soarta duhovniceasca obsteasca, chiar a celor mai multi sfinti, este asumarea suferintei in numele lui Dumnezeu.

Uneori insa durerea pe care o are de indurat omul este atat de mare, incat ii secatuiestc toate puterile. Atunci cand, zacand pe patul sau de boala, el nu mai poate ingenunchea la rugaciune, nu-i mai ramane decat sa-si indrepte gandul spre Dumnezeu si sa se incredinteze milei Sale intr-o rugaciune fara cuvinte, binestiind ca El este de fata, dupa cum ii spune Avva Dorotei ucenicului sau Dositei, vlaguit cu totul de boala.

Boala – Cale de sfintenie

Prin rabdarea ei cu multumire adusa lui Dumnezeu, boala poate fi una din cele din cele mai mari nevointe si o adevarata cale duhovniceasca. „Marea nevointa inseamna a rabda bolile si a aduce cantari de multumire lui Dumnezeu”, spune Maica Sinclitichia. Parintii lauda rand pe rand aceste doua virtuti, aratand ca ele au puterea de a-l inalta pe bolnav pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti si de a-i darui mantuirea.

Sfantul Ioan Casian si Sfantul Ioan Gura de Aur arata si unul si altul ca, potrivit pildei din Evanghelie, saracul Lazar s-a invrednicit de salasluirea in sanul lui Avraam doar prin aceasta singura virtute: rabdarea cu care si-a indurat saracia si boala. La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul spune ca cei ce indura suferinte din pricina bolilor trupesti, „daca le poarta cu rabdare pana la sfarsit, dobandesc aceleasi cununi ca si mucenicii si au aceeasi indraz-nire ca si ei”. Acelasi lucru il spun Diadoh al Foticeei si Avva Pimen despre cei care primesc cu multumire supararile bolilor.

De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz ne indeamna sa-i cinstim si sa-i pretuim pe bolnavi, pentru ca unii , dintre ei prin astfel de incercari si necazuri au ajuns la sfintenie: „Sa cinstim boala insotita de sfintenie si sa-i slavim pe cei pe care suferintele i-au dus la biruinta, ca nu stim daca nu cumva printre ei nu se afla vreunul ca Iov.”

Jean-Claude Larchet

Sursa

Icoana – Teologia mântuirii neamului omenesc

Chipul Mântuitorului nefăcut de mână omenească 

Cuv. Andrei Rubliov

„Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule,

cerând iertare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule”

(Din Troparul Chipului Mântuitorului,

Primele icoane ale lui Dumnezeu au constituit Chipul Sfânt zugrăvit de către cei care L-au văzut pe Hristos. Tradiţia creştină atribuie sfântului Apostol şi Evanghelist Luca primele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Maicii Sale Maria[1]. De asemenea, avem mărturii despre Chipul Mântuitorului nefăcut de mână omenească. Cele mai vechi locaşuri creştine din catacombe, aflate pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman, păstrează şi în ziua de azi primele imagini sacre.

·        Icoanele pictate de Sfântul Apostol Luca

După cum a fost menţionat anterior, primele icoane ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului sunt atribuite Sfântului Apostol Luca. Dacă chipul Mântuitorului conţine învăţătura teologică a întrupării lui Dumnezeu, atunci chipul Maicii Domnului reflectă învăţătura Bisericii arătând prima fiinţă omenească care a reuşit să realizeze scopul întrupării lui Dumnezeu – cel de îndumnezeire a omului.[2] Acest scop este misiunea supremă a omului pe pământ, cea de restaurare a chipului şi asemănării cu Dumnezeu, şi este pe deplin reflectat în dogmatica iconografiei. Sfânta Fecioara Maria este prima din tot neamul omenesc, care reuşeşte să transforme pe deplin toată firea omenească, fiind chip smereniei desăvârşite şi ascultării necondiţionate de Dumnezeu. De aceea ea devine vasul cel ales prin care Dumnezeu s-a arătat oamenilor în chip de om. Tocmai din acest motiv, doar Maica Domnului este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii”. Şi din toate fiinţele omeneşti, doar ea poate spune „Că iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfânt este numele Lui” (Luca 1, 48).

Sf. Apostol Luca pictând icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul Prunc

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a văzut aceasta cu ochii duhovniceşti şi a găsit de cuviinţă să petreacă mult timp alături de Maica Domnului, ca apoi să aştearnă în Evanghelie ceea ce Preasfânta Fecioară i-a povestit. Nu doar în scrierea către „preaputernicul Teofil” – Evanghelia de la Luca, dar şi în Evanghelia sa lăsată pe pânză – Sfintele icoane ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, a istorisit Sfântul Luca învăţătura creştină a întrupării Domnului şi a îndumnezeirii omului prin Preasfânta Fecioară. Arhiepiscopul Serghiy Spasskiy scrie: „Conform predaniei creştine vechi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a fost un om de artă şi a scris icoane ale Domnului Iisus Hristos şi ale Preacuratei Maicii Sale. Una din icoanele Maicii lui Dumnezeu, scrisă de acest Evanghelist, a fost trimisă de către împărăteasa Eudochia, soţia împăratului Teodosie II, din Ierusalim la Constantinopol, surorii împăratului, dreptcredinciasei Pulheria, în prima jumătate a secolului cinci. Despre aceasta mărturiseşte în istoria sa Teodor Citeţul, care a trăit la începutul secolului şase.”[3]

·        Chipul Mântuitorului nefăcut de mână omenească

Istoria creştină cunoaşte şi primele chipuri sfinte nefăcute de mână omenească. Astfel, prima icoană a Mântuitorului a fost chipul ce s-a pecetluit pe o mahrama trimisă de Domnul către regele Avgar. Această istorie o menţionează şi Sfântul Ioan Damaschin în tratatul său despre Sfintele Icoane, combătând erezia iconoclastă: „Se povesteşte şi o istorie: Pe când Avgar era împărat în oraşul edesenilor, a trimis pe un pictor să picteze chipul Domnului, dar din pricină că pictorul n-a putut să-l picteze din cauza luminii strălucitoare a feţii, Domnul, punând haina pe obrazul Lui dumnezeiesc şi de viaţă făcător, s-a imprimat pe haină chipul Lui şi astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea”[4].
Chipul Mântuitorului. Cuv. Andrei Rubliov
Relatarea dată se conţine în condacul şi troparul zilei de 16 (29) august, când se prăznuieşte aducerea din Edesa la Constantinopol a Sfintei Mahrame. Sinaxarul acestei zile relatează că Avgar, domnul Edesei, suferind de o boală grea, s-a adresat în rugăciune către Domnul Iisus Hristos ca să vină şi să-l mântuiască, dar, din smerenie, a decis să-l trimită pe zugravul său, Anania cu scrisoarea ce conţinea rugămintea sa, iar Anania să picteze chipul Domnului, şi cu acesta Avgar să se aline atunci când îl apasă durerile. Ajuns în Ierusalim, Anania a încercat să picteze chipul Domnului, însă nu a putut aşterne pe pânză chipul cel Dumnezeiesc. Hristos, văzând pe Anania, l-a chemat la sine, dându-i o mahrama cu care Şi-a şters Chipul. Această mahrama a pecetluit Chipul cel nefăcut de mână omenească, precum cântăm în troparul praznicului respectiv: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a te sui cu trupul pe cruce ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumită strigăm ţie: Toate Le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cela ce ai venit să mântuieşti lumea” (Mineul lunii August, în 16 zile). Această rugăciune este atât de semnificativă în Ortodoxie, încât ea a fost inclusă în setul de rugăciuni citite de slujitori la intrare în Altar înainte de a sărbători Sfânta Liturghie.

 Relatarea despre provenienţa Sfintei Mahrame se conţine şi în Acatistul Chipului nefăcut de mână omenească, în stihirile de la vecernie şi utrenia zilei de 16 (29) august: „înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevazut eşti heruvimilor” (stihira glasului 8 de la vecernie). O stihira de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Avgar epistole inscrise de dumnezeiasca Ta mâna, lui care cerea mântuirea si sănătatea izvorâte din infaţişarea dumnezeiescului Tău chip”.[5]

Locuitorii Edesei au păstrat mult timp Chipul Domnului cel nefăcut de mână omenească, drept o relicvă de mare preţ, şi nu o singură dată s-au rugat în faţa Chipului atunci când erau în primejdie de război şi cucerire.[6]

Evenimentul prăznuit de Biserica Ortodoxă la 16 august este aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol în anul 944. Mutarea acestei mari sfinţenii a fost însoţită de multe minuni şi vindecări. Totuşi, slujba din ziua de 16 august nu conţine doar o relatare istorică, ci, în primul rând, poartă caracter dogmatic, explicând semnificaţia Chipului lui Hristos. Astfel, în învăţătura Bisericii, semnificaţia profundă a icoanei Mântuitorului este însăşi întruparea lui Dumnezeu în chip omenesc. Leonid Uspensky explică semnificaţia dogmatică a sfintelor icoane: „Cu venirea Lui [Hristos], interzicerea chipului din Legea Mozaică (Ieşirea 30, 4) îşi pierde semnificaţia, iar icoanele lui Hristos devin mărturii incontestabile ale întrupării lui Dumnezeu. Aici avem nu închipuirea lui Dumnezeu, făcută din imaginaţia omului, ci chipul adevărat al Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om, care înalţă Tradiţia Bisericii la apropierea nemijlocită de Chipul Său cel viu. În ziua de prăznuire a Sfintei Mahrame, Biserica cinsteşte prima icoană a lui Dumnezeu Care a devenit Om”[7].

·        Pictura creştină din catacombe şi alte icoane din primele veacuri ai Creştinismului

Deja la sfârşitul secolului întâi – începutul secolului doi avem mărturii arheologice despre folosirea sfintelor icoane şi a simbolicii creştine. Cunoaştem că primii creştini erau nevoiţi să se ascundă de autorităţi, şi să săvârşească cele sfinte în taină, din cauza prigoanei care a existat de la începutul creştinismului. Adunările de rugăciune şi cateheză se făceau în locuri ascunse, în case particulare, în peşteri şi catacombe unde erau înmormântaţi sfinţii. Deseori în preajma şi chiar pe aceste morminte se amenajau spaţii liturgice. În întregul Imperiu Roman au fost găsite multe locaşuri creştine, ascunse în peşteri şi catacombe. Multe din ele au fost distruse, însă unele s-au păstrat şi până astăzi. Astfel, în catacombele din Roma au fost descoperite morminte creştine şi locuri unde se săvârşea cultul. Aceste locaşuri au fost amenajate în mod corespunzător, pe pereţi erau reprezentate picturi cu scene evanghelice, multe din ele se refereau la episoade din Vechiul Testament, preînchipuind venirea lui Hristos – Arca lui Noe, Avraam care serveşte la masă pe cei Trei Îngeri ce întruchipau Sfânta Treime, Moise lovind în stâncă şi scoţând din ea apă, proorocul Iona aruncat pe mal din chit, Sfântul Proroc Daniel în groapa cu lei, etc. Imaginile din Noul Testament reprezentau pe Mântuitorul, pe Preasfânta Fecioara Maria, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pe cei doisprezece Apostoli. În multe astfel de picturi este reprezentat Mântuitorul în chipul unui păstor care ţine pe umeri un miel. Hristos este reprezentat vindecând pe tânărul stăpânit de demon, pe tânărul paralitic, înviind din morţi pe Lazar, vorbind cu femeia samarineană, etc. Unele picturi reprezentau un miel, care Îl simbolizează pe Hristos, care „ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus, şi ca o oaie fără de glas împotriva celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). S-au găsit, de asemenea, multiple obiecte cu simbolism creştin. Astfel, figurile de peşte care puteau fi atârnate de un candelabru sau purtate de creştini aşa cum în zilele noastre se poartă cruciuliţa. Pe imaginea peştelui adesea era scris ΙΧΘΥΣ, ceea ce constituie iniţalele cuvintelor greceşti ce se traduc Iisus Hristos lui Dumnezeu Fiu, Mântuitor („Ίησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ”, Iēsous Christos, Theou Yios, Sōtēr). Cuvântul grecesc ihtis înseamnă peşte. Din acest motiv, peştele era folosit ca simbol al numelui lui Hristos, şi totodată, ca simbol al mărturisirii credinţei ortodoxe în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Imaginea peştelui, precum şi inscripţia IHTIS, fie împreună, fie separat, era adesea pictată sau înscrisă pe candele, inele, vase liturgice, pe pereţii locaşurilor unde se adunau creştinii, inclusiv în catacombele din Roma. Arheologii atribuie aceste imagini secolelor doi şi trei, iar unii, chiar secolului întâi. Avem mărturii de la creştinii primelor secole, precum Fericitul Augustin, Tertulian, Clement al Alexandriei, Sfântul Metodie de Patara, şi alţii, despre chipurile şi simbolurile sfinte zugrăvite sau incrustate pe obiectele de cult sau pe pereţii sfintelor locaşuri[8]. Cu siguranţă, primii creştini, prin închinarea în faţa acestor icoane, făceau închinare adevărată lui Dumnezeu.
Mântuitorul vindecând pe femeia cu scurgere de sânge

Noi ne amintim de istoria biblică despre vindecarea femeii care a avut curgere de sânge timp de 12 ani, şi a cheltuit averea toată cu doctorii, dar nimeni nu a putut să o tămăduiască. Primind tămăduire de la Hristos, prin credinţa sa (Matei 9, 20-22; Marcu 5, 25-34; Luca 8, 43-48), această femeie s-a întors în cetatea sa natală Cezareea lui Filip, denumirea cărei a fost schimbată în Paneade, şi a plătit meşterilor să facă statuia sa şi cea a lui Hristos. Scriitorul bisericesc din secolul 4, Episcopul Eusebie al Cezareei spune: „Acolo până în prezent [localnicii] arată casa ei (a femeii vindecate) şi păstrează mărturiile glorioase ale binefacerii pe care ea a primit-o de la Mântuitorul. Anume, înaintea uşilor casei ei este o piatră înaltă, şi pe ea e pusă o statuie din aramă, a unei femei îngenunchiate ce înalţă mâinile în rugăciune. În faţa ei, din acelaşi material, este prezentată o figură dreaptă a unui bărbat, înfăşurat frumos într-o mantie dublă, care întinde mâna spre femeie. La picioarele sale, pe postament, creşte iarbă necunoscută, ajunge până la poalele mantiei de aramă, şi este folosită ca antidot pentru tot felul de boli. Spuneau (lui Eusebie) că această statuie reproduce asemănarea lui Iisus. Ea s-a păstrat până în zilele noastre, şi noi am văzut-o când am fost în acest oraş.”[9] Referindu-se la această statuie, dar şi la icoanele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Eusebiu, cunoscut pentru atitudinile sale iconoclaste şi asociind închinarea în faţa chipurilor sfinte cu închinarea idolească a păgânilor, mărturiseşte: „Nu este de mirare că păgânii astfel păstrează amintirea despre binefacerile pe care le-au primit de la Mântuitorul. Noi am văzut chipurile Apostolilor Petru şi Pavel, şi Însuşi ale lui Hristos care s-au păstrat în culori până în vremea noastră. Aceasta a şi fost firesc, pentru că cei din vechime obişnuiau să le cinstească astfel, fără gânduri deşarte, ca salvatori, după obiceiul lor păgânesc”[10]. Aceste cronici istorisite de către un iconoclast înverşunat sunt cu atât mai preţioase, cu cât ele arată că închinarea în faţa sfintelor icoane este o practică creştină veche, apărută cu mult înainte de legiferarea Creştinismului sub sfântul împărat Constantin. Eusebie în mod direct şi explicit mărturiseşte că icoanele provin încă din primul secol al creştinătăţii, mai mult, încă din vremea vieţii pământeşti a lui Hristos.
Mântuitorul vindecând prin punerea mâinii

Chipurile sfinte din primele secole erau schematice şi foarte simple. Din mai multe motive, aceste icoane nu au cunoscut o răspândire foarte largă şi nu erau ştiute în întreaga lume creştină de atunci. Unul din ele este teama ca sfintele icoane să nu fie pângărite de prigonitori. În afară de aceasta, multe icoane pur şi simplu nu s-au păstrat, deoarece acestea au fost distruse de păgânii prigonitori din primele patru secole, sau au fost pierdute în urma Cruciadelor sau războaielor, inclusiv cu musulmanii. Cert este un lucru – primii creştini venerau chipurile sfinte şi le foloseau pentru a arăta prin ele esenţa credinţei creştine, deci, icoanele de la bun început erau folosite nu doar ca Scriptura în imagini, ci conţineau în sine semnificaţie dogmatică. Închinarea în faţa sfintelor icoane nu poate privită separat de venerarea moaştelor sfinţilor. Din acest motiv primele Liturghii se săvârşeau pe mormintele Sfinţilor, iar Sfântul Prestol şi Sfântul Antimis şi în ziua de azi conţin moaşte de sfinţi, după obiceiul lăsat de primii creştini. Mai târziu, când tot mai mulţi creştini au fost martirizaţi, au fost zugrăvite icoane ce reprezentau vieţile acestor sfinţi şi felul în care ei L-au proslăvit pe Hristos.

Însăşi închinarea în faţa Sfintelor Icoane este rodul creşterii oamenilor în credinţă. Biserica Creştină din primele secole nu cunoştea iconografia cu care noi suntem obişnuiţi astăzi. Acest mesaj s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, în măsură ce apăreau dispute hristologice şi se găseau soluţiile lor. După cum am văzut anterior, începutul artei iconografice din catacombe poartă un caracter simbolic, Hristos, Sfinţii Apostoli, personajele Vechiului Testament nu sunt zugrăviţi în felul cu care suntem obişnuiţi să-i vedem în icoane, ci în acele imagini erau prezentate anumite gânduri despre Hristos şi Biserică, anume despre experienţa sacramentală a Botezului şi Euharistiei, fără de care mântuirea nu este posibilă. Anume acest mesaj de bază – simbolul credinţei în Hristos, sfinţenia Maicii Domnului, exemplul Sfinţilor şi se conţine în iconografia creştină care a cunoscut diferite evoluţii de-a lungul istoriei sale. Mesajul dogmatic al icoanei îşi are originea anume în acest simbol. Din acest motiv, în diferite icoane îi vedem pe Mântuitorul, pe Maica Domnului, pe Sfinţi, întruchipaţi în imagini diferite. Iată de ce icoana niciodată nu a putut fi asemănată cu un portret, ci a constituit ceva mai mult – imaginea, simbolul, chipul, întruchiparea, mesajul, învăţătura, îndreptarea gândului. Acest simbolism este definit de Vladimir Weidle drept caracter signitiv: „În arta de tip signitiv este importantă nu tratarea tematicilor acesteia (pentru că felul în care ele sunt tratate nu influenţează scopul ei), ci însăşi alegerea şi combinarea temelor. Ea [această artă] tinde să reprezinte nu atât dumnezeirea, cât funcţia dumnezeirii. Păstorul Blând de pe sarcofage şi din catacombe nu numai că nu este imagine, dar nici simbolul lui Hristos nu este; el este redarea vizuală a gândului că Mântuitorul ne salvează, că El a venit să ne mântuiască, şi că noi suntem mântuiţi de El. Daniel în groapa cu lei de asemenea nu este un „portret” al lui Daniel (fie şi unul schematic), ci este un semn al faptului că Daniel este salvat, şi că noi suntem mântuiţi asemenea lui Daniel. Această artă nici măcar nu poate fi numită artă în sensul adevărat al cuvântului. Ea nu reprezintă, nu exprimă, ea ne arată acel nucleu, acel soare viu al credinţei mistice, despre care mărturisesc mucenicii şi păstorii acelor veacuri, păgânii botezaţi, actul botezului lor, şi chiar duşmanii Bisericii creştine. Însă, dezicându-se de artă [propriu zisă] de dragul a alt ceva, această artă a catacombelor a devenit în realitate motorul „apariţiei artei medievale, pătrunse de religiozitate şi creştinătate care s-a întărit treptat atât în Orientul, cât şi Occident imperiului. Pentru ca ea să apară, chipurile şi formele material-spirituale trebuia să devină duhovniceşti, arta naturalistă să devină transcendentă. Pentru a învia şi a se renaşte, arta a trebuit să se dezică de sine şi să se cufunde în cristelniţă, în stihia pură a credinţei. Ea a primit „pocăinţa şi viaţa” şi s-a spălat în „baia veşniciei” pentru a deveni „făptură nouă”…”[11]

Am arătat anterior că închinarea în faţa chipurilor sfinte are origine apostolică, iar premize pentru folosirea sfintelor icoane au existat încă în Vechiul Testament. Relaţia omului cu Dumnezeu este o legătură intimă a sufletului cu Creatorul. Atât timp cât omul este în viaţă, sufletul său, având natură nematerială, este strâns legat de latura materială a trupului. Atât timp cât omul este în trup, el este în mod inevitabil influenţat de lumea materială. Omul este ispitit prin organele simţului – vederii, auzului, atingerii, gustului, mirosului, adică, prin tot ceea ce leagă sufletul de trup şi de viaţa trupului în lume. Dar simţurile pot fi de asemenea folosite pentru concentrarea omului asupra laturii duhovniceşti. Prin simţuri omul poate percepe fizic existenţa lui Dumnezeu care este nevăzut, neatins, dar bine simţit şi observat prin manifestările Sale. Simţul estetic este înnăscut sufletului, este o parte din asemănarea cu Dumnezeu. Omul poate crea din materia creată de Dumnezeu, şi această creaţie poate fi folosită tot de om, pentru a-L proslăvi pe Creatorul Cel fără de început şi sfârşit. Tot ce va crea omul în acest sens va deveni imagine a Creatorului. Un vers, o melodie, o imagine, un obiect, etc., poate fi folosit pentru îndreptarea sufletului către Dumnezeu. Prin vers duhovnicesc, prin melodie religioasă, prin imagine sacră, strunele sufletului pot fi mişcate, îndemnându-l pe om la cugetare asupra faptelor sale nedemne, la mulţumire pentru binefacerile lui Dumnezeu, la proslăvirea Creatorului.

Sursa

Pr. Constantin Cojocaru  

MAICA DOMNULUI

Icoana cu Maica Domnului din Vladimir.



Maica Domnului, (Aramaică: ܡܪܝܡ‎ Mariam; Ebraică: מִרְיָם‎ Miriam; cca.18 î.Hr. – cca. 43 d.Hr), Prea Curata Fecioară Maria este „Născătoare de Dumnezeu”, maica lui Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care L-a zămislit prin puterea („umbrirea”) Duhului Sfânt. Iosif, logodnicul Ei, la îndemnul îngerului (Mat.1,20), a avut grijă de Ea și a luat-o în casa sa împreună cu Pruncul, pe care L-a crescut ca și cum ar fi fost copilul său. Prea Curata Fecioară Maria a fost fecioară înainte, în timpul și după nașterea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, după cum o atestă și unul din apelativele cu care Biserica o cinstește: Pururea Fecioara Maria.
Sărbători/Praznice ale Maicii Domnului
Biserica Ortodoxă pomenește viața Născătoarei de Dumnezeu prin mai multe Praznice. Anul liturgic începe și se sfârșește cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu. Pentru cinstirea unora dintre Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului s-au instituit, de asemenea, zile de pomenire.

Nașterea Maicii Domnului

Nașterea Maicii Domnului se sărbătorește pe 8 septembrie.
Acoperământul Maicii DomnuluiAcoperământul Maicii Domnului se sărbătorește la 1 octombrie.

Intrarea în Biserică

Aducerea Maicii Domnului la Templu se sărbătorește la 21 noiembrie.
Soborul Maicii Domnului

Soborul Maicii Domnului se sărbătorește a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie.
Bunavestire

Vestea cea bună adusă Maicii Domnului de Sfântul Arhanghel Gavriil se sărbătorește pe 25 martie.
Izvorul Tămăduirii

Izvorul Tămăduirii se sărbătorește vineri în Săptămâna luminată.
Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului se pomenește pe 15 august.
Cum este numită Maica Domnului în Biserica Ortodoxă

În slujbele Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este numită adesea Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria.

Preasfânta

Numele de Panaghia (Preasfânta) nu face obiectul nici unei definiții dogmatice, dar este recunoscut și folosit în întreaga Biserică Ortodoxă. Acest nume i s-a dat Maicii Domnului pentru că ea este exemplul desăvârșit al colaborării între Dumnezeu și voința liberă a omului: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Uneori, Fecioara Maria mai este numită și „Noua Eva”, deoarece ascultarea Ei desăvârșită a voii lui Dumnezeu a constituit contraponderea neascultării de Dumnezeu de care Eva a dat dovadă în Rai.
Preacurata

Biserica Ortodoxă o numește pe Maica Domnului Preacurată sau Fără de prihană (achrantos în limba greacă). Prea Curata nu a avut păcat, în afară de păcatul strămoșesc, de care a fost izbăvită prin zămislirea întru sine a Fiului lui Dumnezeu.

În ceea ce privește doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții, ortodocșii resping această doctrină considerând-o drept neavenită și chiar eretică, întrucât prin aceasta se încearcă să se scoată de sub influența păcatului originar pe Maica lui Dumnezeu, Care nu ar mai fi părtașă la mântuirea care vine prin Fiul și Dumnezeul Ei.
Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră

Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maica lui Dumnezeu, pentru Fiul Ei. Sfântul Chiril al Alexandriei, împreună cu Sfinții Părinți ai Sinodului de la Efes au insistat asupra apelativului Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) pentru Maica Domnului, nu doar pentru a o cinsti pe aceasta, ci și pentru a garanta păstrarea învățăturii corecte asupra Întrupării. Creștinii ortodocși consideră că este imposibil ca un om care crede în Întruparea Domnului să nu o cinstească pe Maica Lui.
Theotokos (Născătoarea de Dumnezeu)

Theotokos (în limba greacă: Θεοτοκος) este un cuvânt din limba greacă, care înseamnă Purtătoare de Dumnezeu sau Cea care I-a dat naștere lui Dumnezeu (în română termenul este tradus ca: Născătoare de Dumnezeu sau, după numirea cea mai uzitată în Biserica Ortodoxă Română, Maica Domnului).
În ceea ce privește numirea de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dată Fecioarei Maria, acesta i-a fost recunoscut în Biserica Ortodoxă la Al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes în anul 431. Acest apelativ era deja folosit de câtăva vreme în practica liturgică și prin evlavia credincioșilor Bisericii. Semnificația teologică a acestui nume este: reafirmarea faptului că Fiul Mariei, Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Om adevărat și că natura divină și natura umană a lui Hristos erau, în El, unite într-o singură Persoană a Sfintei Treimi. O viziune concurentă, susținută de Nestorie, pe atunci Patriarh al Constantinopolului susținea că Maria trebuia numită doar Christotokos, adică Născătoare de Hristos. Intenția implicită în această denumire era de a limita rolul Maicii Domnului doar la cel de Maică a „umanității lui Hristos”, cu excluderea naturii Sale dumnezeiești.
Viziunea lui Nestorie a fost anatemizată de Sinod ca erezie, (cunoscută ca nestorianism), întrucât s-a considerat că Îl împărțea pe Hristos în două. S-a stabilit că, deși Hristos are două naturi, umană și divină, acestea erau unite, întru veșnicie, într-o singură Persoană. Întrucât Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu-Fiul, numirea corectă pentru a o desemna este cea de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Numind-o Theotokos sau Maica Domnului (Μητηρ Θεου), nu s-a dorit niciodată afirmarea faptului că Fecioara Maria ar fi fost deopotrivă veșnică (co-eternă) cu Dumnezeu sau că Ea ar fi existat înainte de a fi existat Dumnezeu sau Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica recunoaște taina Ei, într-o cântare mai veche: „Cel pe care lumea nu L-a încăput, în pântecele Tău a încăput, Născătoare de Dumnezeu”.
Numirea de Născătoare de Dumnezeu se regăsește și în mai multe din cântările Bisericii Ortodoxe.
Traducerea cuvântului Theotokos

În timp ce unele din limbile folosite în Bisericile Ortodoxe traduc Theotokos printr-un singur cuvânt, în limba română el este tradus cel mai adesea ca Născătoare de Dumnezeu, uneori ca Maica lui Dumnezeu sau, în limbaj curent, Maica Domnului.
Traducerea prin Maica lui Dumnezeu poate fi o traducere corectă (mai rară în limba română), aceasta fiind însă de fapt traducerea literală a unei alte formulări, prezentă în aproape toate icoanele Născătoarei de Dumnezeu: Μητηρ Θεου (Meter Theou), abreviată de regulă ca ΜΡ ΘΥ. De aceea, când cei doi termeni apar într-aceeași cântare, Theotokos este tradus cu Născătoare de Dumnezeu, iar Meter Theou cu Maica lui Dumnezeu, pentru a se păstra distincția pe care imnograful dorea să o facă între cei doi termeni.
Pururea Fecioară

Una din cele mai deconcertante tradiții ortodoxe referitoare la Născătoarea de Dumnezeu este, pentru creștinii din ziua de astăzi, învățătura conform căreia aceasta este Pururea Fecioară, mai precis, că a rămas fecioară înainte, în timpul și pururea fecioară după ce L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Faptul că Sfânta Fecioară Maria este Pururea Fecioară (Aeiparthenos) nu înseamnă că i se acordă un statut special, nici nu constituie o invitație la a venera creatura, iar nu pe Creator. Este mai degrabă o învățătură care o reafirmă pe cea cu privire la Domnul Iisus Hristos. Întrucât a fost aleasă să Îi fie mamă, să-L zămislească, să-I dea un trup, să-I dea naștere, Ea este pentru noi locașul finit al necuprinsului Dumnezeu. Astfel, deoarece, într-un anumit sens, ea este noua Sfânta Sfintelor, pururea fecioria Ei este însușirea firească a unei realități atât de extraordinare/minunate.
Întreaga Tradiție a Bisericii Creștine Ortodoxe a afirmat întotdeauna că Ea este cu adevărat Pururea Fecioară, lucru știut de cei care au cunoscut-o personal și care a fost transmis din generație în generație, fără a uita sau fără a adăuga ceva față de cele cunoscute dintru început. Cu excepția câtorva cazuri izolate, niciodată creștinii nu s-au raportat altfel la Ea, până târziu, chiar și în protestantism. Există mai multe mărturii cu privire la pururea fecioria Maicii Domnului. Vom prezenta câteva în cele ce urmează.
Mărturii din Sfânta Scriptură
Fecioara Maria.

Icoană din secolul al VI-lea

Accepțiunea principală a pururea-fecioriei Maicii Domnului este dată de înțelegerea Fecioarei Maria ca fiind noul Chivot al Legământului, o creație care, cumva, L-a putut cuprinde pe Dumnezeu Cel necuprins. Motivul pentru care Dreptul Iosif, („Logodnicul”, cum îl numește Tradiția) nu a avut relații maritale cu ea. Iosif a văzut-o ca fiind aleasă, pusă deoparte pentru a fi folosită de Dumnezeu (tot astfel cum ar putea cineva înțelege Arca sau Chivotul Legământului), astfel că pântecele ei fusese, într-un anume sens, transformat într-un templu. Limbajul folosit în Noul Testament pentru a face referire la Fecioara Maria se aseamănă cu cel folosit pentru Arca din vechime:
Pentru prima dată prezența lui Dumnezeu s-a pogorât asupra unei persoane, făcând din ea o nouă Arcă (sau Chivot) a(l) Legământului… Rene Laurentin vorbește de subtila utilizare a imaginilor referitoare la Chivot (la începutul Evangheliei după Luca). De exemplu, arată cum în II Regi 6 există o referire la faptul că Arca legământului a călătorit spre dealurile (munții) lui Iuda. Aceeași frază este folosită pentru a descrie călătoria Mariei: „sculându-se Maria, s-a dus în grabă la munte, într-un oraș al lui Iuda…” (Luca 1, 39). Și David, și Maria, „sculându-se… s-au dus”. Laurentin merge mai departe cu descrierea: când, la II Regi 6,2 și Luca 1, 39, Chivotul și Maria ajung la destinație, ambele sunt întâmpinate cu „strigăte de bucurie”. Iar cuvântul folosit pentru a exprima „închinarea” Elisabetei, anafametezein, este unul foarte rar. Este folosit numai în legătură cu vechile ceremonii liturgice având în centru Chivotul Legământului. Tradus literal, înseamnă „a striga cu glas tare”, „a proclama” sau „a intona”.

Elisabeta o salută pe Maria în același fel în care a fost întâmpinat Chivotul Legământului. Intrarea Chivotului și cea a Mariei sunt percepute ca o binecuvântare pentru întreaga casă. După cum casa lui Obed-edom a fost binecuvântată, tot astfel Elisabeta consideră că și casa ei este binecuvântată. Laurentin continuă: vorbește despre modul în care atât David, cât și Elisabeta reacționează cu uimire/teamă (awe): „Cum va intra chivotul Domnului la mine?”, spune David la II Regi 6, 9; iar Elisabeta, de asemenea, zice „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” Chivotul Legământului și Maica Domnului nostru sunt, într-un anumit sens, două moduri de a privi aceeași realitate – realitate care devine mai limpede și mai personală odată cu Maica Domnului. În sfârșit, atât Chivotul, cât și Maria rămân în casele respective câte trei luni (II Regi 6, 11 și Luca 1, 56).

La Luca 1 și 2 apar: vestirea Arhanghelului Gavriil către Zaharia și, șase luni mai târziu, bunavestire a acestuia către Maria; mai apoi, după alte nouă luni, nașterea lui Iisus și, după alte treizeci de zile, aducerea Lui la templu. Dacă se adună cele 180 de zile ale primelor șase luni cu cele 270 de zile ale celor nouă luni și patruzeci de zile pentru aducerea la Templu, rezultatul este 490, număr foarte rar care se găsește într-una din cele mai impresionante profeții din Vechiul Testament, cea de la [Cartea profetului Daniel|Daniel] 9. Evanghelistul Luca dă încă o dată o indicație în plus, ceea ce înseamnă, pentru cei care sunt dispuși să cerceteze înțelesurile mai adânci ale textului pentru a descoperi toate sensurile inspirate de Dumnezeu, ca să arate ce a făcut El ca să instituie un Nou Legământ spre mântuirea oamenilor, întru Hristos și Preabinecuvântata Lui Maică.

Acesta este Chivotul Legământului. Acum să ne întoarcem și să încheiem cu Apocalipsa 11 și 12. Aici Fecioara Maria este Chivotul Legământului. Este adevăratul TABERNACOL. Ea este imaginea Noului Ierusalim. Cum este descris Noul Ierusalim, la sfârșitul Apocalipsei? Ca o mireasă neîntinată, dar și ca maică a copiilor lui Dumnezeu. Deci cum poate fi cineva feciorelnic, neîntinat și în același timp să aibă odrasle, ca o maică? Pare imposibil pentru natura umană, dar nu pentru Maria, nu doar ca Maica Domnului Iisus, ci și, după cum aflăm de la Ioan 19, la Răstignire și în Apocalipsa 12, 17, ca aceea care a devenit, după Har, Maica tuturor copiilor lui Dumnezeu.

Cum dar Domnul Hristos ar putea avea frați? Mulți înțeleg istoria Dreptului Iosif și a Fecioarei Maria ca pe cea a unor tineri căsătoriți care se pregătesc să-și înceapă viața împreună. Dar Tradiția Bisericii spune altceva. Dreptul Iosif era mult mai bătrân decât Fecioara Maria, era văduv și avusese copii din prima sa căsătorie, astfel încât fiii lui erau, într-un anumit sens, frații lui Iisus. Iar faptul că aceștia erau cu mult mai vârstnici decât El poate explica în parte și modul în care L-au tratat, ca pe un mezin al familiei, oarecum ieșit din minți. Iosif o ia pe Maria oarecum sub tutela lui deoarece, trăind pe lângă Templu ca fecioară închinată lui Dumnezeu, ea nu putea ieși în lume de una singură. De aceea Iosif, un om drept, respectat, a fost ales să o ia la el. Aceasta explică și de ce ideea că ei ar fi trebuit să aibă relații intime este falsă: căci Ea alesese deja fecioria pentru toată viața, iar el era un bărbat mult mai în vârstă, care avusese deja copii și a cărui soață murise. O altă posibilă explicație pentru existența unor „frați” ai Domnului este aceea (exprimată de Fericitul Ieronim) conform căreia aceștia ar fi fost fiii lui Cleopa, fratele Sf. Iosif, care murise și ai cărui copii și văduvă erau, conform tradiției mozaice, în custodia lui.
Mai mult, atât termenul evreiesc, cât și termenul grecesc folosit pentru „frate” este adesea folosit pentru a desemna rude care nu este ceea ce se înțelege în română prin „frați” putea fi vorba de veri, unchi sau alte rude. De exemplu, Avraam și Lot sunt numiți adelphoi în Facerea 14,14 din Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament), deși ei sigur nu erau ceea ce noi am numi „frați”. Iacov și Laban sunt și ei numiți „frați” (Facerea 29, 15), deși Laban era unchiul lui Iacov. În orice caz, cuvântul folosit nu înseamnă exact același lucru cu termenul „frați” din limba română (problema se reproduce în toate limbile romanice și în engleză).
În plus, nu există nici un loc din Scriptură în care altcineva decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos să fie numit „fiul Mariei”.
Unii folosesc acel „până ce” din Scriptură („…și n-a cunoscut-o pe ea până ce [în greacă = eos] a dat naștere Fiului său cel întâi-născut…” (Matei 1,25; Luca 2,7)) pentru a afirma că, după ce I-a dat naștere lui Dumnezeu-Omul, Sf. Iosif ar fi „cunoscut-o” în sens marital. Din nou, este vorba de o problemă de traducere.
De aici:
Se pare că acest verset este adesea tradus ca „nu a cunoscut-o pe ea decât după ce…” Dar acesta nu era sensul corect. În originalul grecesc, eos indică sensul real, care este: „nu a avut relații intime cu ea înainte ca ea să nască”. Evanghelistul face această afirmație pentru a ne asigura că Iosif nu a participat deloc la zămislirea lui Iisus. Textul indică doar că, în ceea ce privește nașterea lui Iisus, întrucât nu avusese mai înainte relații cu Maria, Iosif nu era tatăl lui Iisus. Aceasta e doar o formulare comună, utilizarea unui mod de exprimare familiar. Același termen este folosit în același sens în Biblie cu alte ocazii, ca expresie comună și în mod clar nu înseamnă ceea ce heterodocșii (neortodocșii) pretind că înseamnă. Astfel, la II Regi 6,23 citim: „Și Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până [eos] în ziua morții ei”. Oare asta înseamnă că a avut copii după ce a murit? Desigur că nu! Și nici Iosif nu a „cunoscut-o” pe Maria după nașterea lui Iisus. La Facere 8, 7 citim că Noe „a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce [eos] a secat apa de pe pământ”. Ori, știm din Scriptură că de fapt corbul nu s-a mai întors niciodată pe Arcă. Un alt exemplu din Biblie: la Marcu 12, 36 se spune: „Șezi de-a dreapta Mea până ce [eos] voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale”. Oare asta înseamnă că Hristos nu va mai sta la dreapta slavei Tatălui după ce vrăjmașii Săi vor fi fost biruiți? Desigur că nu! Astfel, Biblia nu spune că „Iosif nu a cunoscut-o până ce L-a adus pe lume pe Fiul său cel întâi-născut, dar după aceea da”. Scriptura spune pur și simplu că „nu a cunoscut-o pe ea până ce (înainte ca ea) nu a dat naștere Fiului său Cel întâi-născut”, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că „nu Iosif era tatăl. Nu o cunoscuse înainte ca ea să fie însărcinată, astfel că nu luase parte la zămislirea lui Iisus.”

O altă mărturie din Scriptură este aceea că, pe Cruce fiind, Domnul a încredințat-o pe preasfânta Sa Maică Sfântului Apostol Ioan (Ioan 19, 26). Pare o atitudine foarte practică, dar trebuie să ne amintim că Legea mozaică ar fi stabilit ca ea să fie încredințată copiilor ei naturali, întrucât întâiul-născut era pe moarte. Hristos, care a împlinit mereu Legea în chip desăvârșit nu ar fi încălcat-o sub nici un aspect. Astfel că atunci când a încredințat-o pe mama Sa ucenicului Său, a făcut aceasta numai pentru că nu avea alți copii care să o ia în casa lor, dar fiind că Sf. Iosif murise de mai multă vreme.
Mărturii din Biserica primelor veacuri

Biserica a continuat să o numească Fecioară pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) chiar și după ce se presupune, cum zic unii, că ar fi avut alți copii. Ar fi destul de ciudat să continui să numești o femeie Fecioară sau Pururea Fecioară dacă te găseai, în Biserică, în prezența altor odrasle ale acesteia.
În plus, în cele mai timpurii Liturghii ale Bisericii, Ea este mereu numită Pururea Fecioara. Referiri la pururea-fecioria Ei se găsesc și în scrierile unor Părinți ca Petru al Alexandriei, Epifanie de Salamina, Atanasie cel Mare, Didim cel Orb, Ieronim, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Efrem Sirul și în capitulele celui de-al Cincilea Sinod Ecumenic (al II-lea din Constantinopol) din anul 553 d.Hr. Practic, aceste indicații se găsesc peste tot. Iată, de exemplu, ce spune Sf. Ambrozie al Milanului: „Fecioara nu a căutat mângâiere în nașterea altor copii.” (A se vedea Scrisoarea 63; NPNF v.10, pg. 473). Există multe astfel de citate. Oricine este familiarizat cu scrierile Părinților Bisericii știe că Maica Domnului este adesea numită „Fecioara” și „Pururea Fecioara”.
Ipolit era un învățat, episcop și mucenic care a trăit în sau lângă Roma și care a scris în limba greacă; a fost martirizat în anul 235 d.Hr. Este considerat unul din martorii cei mai importanți în ceea ce privește cultul Bisericii primare. Iată câteva fragmente din ce scria el (cca. 210? d.Hr.) în privința Preabinecuvântatei Maici a lui Dumnezeu:
Dar credinciosul evlavios mărturisește că, în ceea ce privește mântuirea noastră… Făcătorul tuturor S-a întrupat, având suflet rațional și trup sensibil, din Preasfânta, Pururea Fecioara Maria, prin zămislire neîntinată, fără schimbare, și S-a făcut Om după natură, în afară de răutate: Același era Dumnezeu adevărat și Același era Om adevărat; Același era, după natură, Dumnezeu și Om desăvârșit (Împotriva lui Beron și Helix, Fragmentul VIII).

Se observă că Hipolit o numește pe Maria „preasfântă și pururea-fecioară”. Dat fiind că spune aceasta doar în treacăt, este sigur că nu introducea aici nici o învățătură nouă, așa încât se poate considera că a se referi la Maica Domnului în acești termeni era un lucru comun încă dinainte de momentul în care scria Hipolit.
Tot astfel, ei au propovăduit venirea în trup a lui Dumnezeu, venit în lume, prin naștere și creștere, prin neprihănita Maria, purtătoarea de Dumnezeu, și în chipul vieții și propovăduirii Lui între oameni… (Un discurs despre sfârșitul lumii)

Ipolit se referă aici în mod comun la Maria ca fiind neprihănită și de Dumnezeu purtătoare. Se poate presupune că acesta este echivalentul termenului Theotokos din limba greacă, termen care se traduce prin Purtătoare de Dumnezeu sau, în traducerea comună, „Maica lui Dumnezeu” (Fiul). Această denumire este recunoscută oficial de Sinodul de la Efes.

Sf. Efrem (sec. al IV-lea):

Unii îndrăznesc să susțină că, după nașterea Mântuitorului, Maria ar fi devenit întru totul soața lui Iosif. Cum ar fi putut, ea care era adăpost al Duhului, ea care fusese umbrită de puterea dumnezeiască să se facă soață a unui muritor și să dea naștere la prunci întru dureri, după vechiul blestem? Căci prin Maria, cea „binecuvântată între femei”, blestemul dintru început, după care cea care năștea în dureri nu putea fi numită binecuvântată, a fost ridicat. După cum Domnul a intrat prin ușile închise, tot astfel a ieșit din pântecele Maicii Sale, căci această Fecioară L-a purtat cu adevărat și pe deplin fără dureri.

Al II-lea Sinod de la Constantinopol, 553 d.Hr., Capitolul II:

Dacă cineva nu va mărturisi că Cuvântul lui Dumnezeu are două nașteri, una din veșnicie, de la Tatăl, fără timp și fără trup, și cealaltă în zilele din urmă, coborând din Ceruri și luând trup din sfânta și slăvita Maria, Maica lui Dumnezeu și Pururea Fecioară și născut din ea: să fie anatema.

Vechile denumiri date de creștini Mariei, cel de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) și Meter Theou (Maica lui Dumnezeu) nu trebuie înțelese ca și cum ea L-ar fi creat în vreun fel pe Dumnezeu. Nici chiar mamele care dau naștere unor simpli oameni nu se poate spune că își creează propriii copii. Aceste nume date Fecioarei sunt mai degrabă afirmația faptului că Hristos, Cel pe care L-a purtat în pântece, este cu adevărat Dumnezeu, „Omul-Dumnezeu” (Theanthropos în greacă). Ea nu este nici originea Lui, nici sursa dumnezeirii Sale, dar se poate spune despre ea că ea este, literal, născătoare de Dumnezeu. Dacă afirmăm că Iisus Hristos este Dumnezeu, atunci trebuie să o numim Theotokos, deoarece I-a dat naștere lui Dumnezeu Însuși. Nestorie, ereticul din Biserica veche, pentru că nu putea concepe ideea că o creatură a putut da naștere Creatorului, a refuzat să o numească Theotokos, preferând să îi spună Christotokos (adică doar purtătoare, născătoare de Hristos, nu de Dumnezeu). Dar acest scandal nu se află oare chiar în inima tainei Întrupării? Doctrina lui Nestorie insista asupra separării între Logosul divin și omul Iisus, afirmând că Fiul lui Dumnezeu doar ar fi locuit, într-un anume sens, într-un om, iar nu că „Dumnezeu S-a făcut om”, după cum spune învățătura creștină dintotdeauna. Dacă Cel care S-a aflat în pântecele Mariei era Dumnezeu, atunci pe Ea trebuie să o numim Theotokos.
Mărturii ale reformatorilor protestanți despre Maica Domnului

Deși Biserica Ortodoxă nu urmează învățăturile reformatorilor protestanți, modul în care văd ei pururea-fecioria Maicii Domnului este unul din punctele pe care aceștia le au în comun cu Ortodoxia. Unii dintre fondatorii Reformei protestante credeau în pururea-fecioria Maicii Domnului.
Jean Calvin:
El afirmă că [Maria lui Cleopa] era sora mamei lui Iisus și, astfel, adoptă terminologia ebraică, conform căreia verii și alte rude sunt desemnați și ei cu cuvântul folosit pentru frați – Jean Calvin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, referitor la pasajul: Ioan 19, 25.

Cuvântul frați pe care l-am menționat mai înainte se folosește, conform limbii ebraice, pentru a indica orice fel de rude; și astfel Helvidius dovedește o nemăsurată ignoranță atunci când ajunge la concluzia că Maria trebuie să fi avut mulți copii, fiindcă „frații” lui Hristos sunt menționați uneori. – Jean Calvin, Comentariu asupra concordanței Evangheliștilor Matei, Marcu și Luca, vol. II, p. 215 (asupra pasajului: Matei 13, 55).

[Notă: Helvidius a fost un creștin din secolul al V-lea care a negat pururea-fecioria Mariei, care a fost admonestat și ale cărui idei au fost demontate de Fericitul Ieronim în tratatul său Asupra pururea fecioriei Maicii Domnului, împotriva lui Helvidius.]
Huldrych Zwingli:
Să dau un exemplu: învățați, prin lumina credinței, că Hristos S-a născut dintr-o fecioară, știm că acest lucru este adevărat, și nu avem nici un dubiu că acei care au încercat să considere această afirmație drept o figură de stil se înșelau în mod categoric, și declarăm absurde lucrurile pe care Helvidius și alții le-au inventat despre pururea-feciorie. – Huldrych Zwingli. „Friendly Exegesis, that is, Exposition of the Matter of the Eucharist to Martin Luther, February 1527”, în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Volume Two, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick Publications, 1984 p.275.

Apoi, mintea evlavioasă găsește minunate bucurii în căutarea motivelor pentru care Mielul a ales să se nască dintr-o pururea-fecioară; dar în ceea ce privește acest lucru [Zwingli se referă la Prezența reală a lui Hristos în Euharistie], se îngrozește. – Huldrych Zwingli. „Subsidiary Essay on the Eucharist, August 1525”, în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Vol. 2, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick Publications, 1984 p.217.

Martin Luther:
A fost pusă în circulație o nouă minciună cu privire la mine. Se zice că, prin predică și prin scris, aș fi afirmat că Maria, Maica lui Dumnezeu nu a fost fecioară nici înainte, nici după ce I-a dat naștere lui Hristos, ci că aș fi spus că L-a zămislit pe Hristos de la Iosif și că ar fi avut mai mulți copii după aceasta. – Martin Luther, „That Jesus Christ Was Born a Jew”, în Luther’s Works, vol. 45, ed. Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p.199.

Forma de exprimare folosită de Matei este cea comună, cum aș zice eu: ‘Faraon nu l-a crezut pe Moise până ce s-a înecat în Marea Roșie.’ De aici nu rezultă că Faraon l-a crezut mai târziu, după ce s-a înecat; dimpotrivă, înseamnă că nu a crezut niciodată. Tot astfel, atunci când Matei spune că Iosif nu a cunoscut-o pe Maria până ce nu L-a născut pe Fiul. Și iarăși: Marea Roșie l-a înconjurat pe Faraon până să apuce să treacă. Nici de aici nu rezultă că Faraon a reușit mai târziu să treacă Marea Roșie, ci că nu a trecut-o deloc. Tot astfel, când Matei zice: ‘Și s-a aflat purtând în pântece, până să fi fost ei împreună’, nu rezultă că ulterior Maria ar fi avut relații cu Iosif, ci că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. – Martin Luther, „That Jesus Christ Was Born a Jew”, în Luther’s Works, vol. 45, ed. Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p. 212.

John Wesley:
Cred că El S-a făcut om, alăturând natura divină și pe cea umană într-o singură persoană; că a fost zămislit prin lucrarea deosebită a Sfântului Duh, și născut din binecuvântata Fecioară Maria care a rămas fecioară nestricată și neîntinată atât înainte cât și după ce I-a dat naștere (lui Hristos). – John Wesley, Scrisoare către un romano-catolic.

Protestanții care neagă pururea-fecioria Maicii Domnului se găsesc în dezacord cu propriii lor învățători în materie de credință.

Lucrări referitoare la Maica Domnului



XXX, De ce o cinstim pe Maica Domnului, ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994 [Biblioteca bunului creștin].

XXX, Mari duhovnici români despre Maica Domnului, Eikon, s.l., 2004.

Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, ed. Sophia, București, ISBN: 973-98327-6-8 (http://www.sophia.ro/Maica-Domnului-in-Biserica-Ortodoxa-de-Monahia-Semfora-Gafton-carte-ro-33.htm).

Pr. Michel-Philippe Laroche, Theotokos. Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceza de Dora Mezdrea, ed. Sophia, București, 2004, ISBN: 973-7740-19-X (http://www.sophia.ro/Theotokos.-Maica-Domnului-in-trairea-duhovniceasca-a-Bisericii-Ortodoxe-de-Pr.-Michel-Philippe-Laroche-carte-ro-147.htm).

Protosinghel Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestire, Bacău, 1994 (fragmente disponibile aici).

Pr. Dr. Cornel-Mihail Militaru, Învățătura despre Maica Domnului înainte de Sinodul de la Efes: perspectiva hristologică, ed. Emia, 2006?

Monah Teoclit Dionisiatul, MAICA DOMNULUI în teologia și imnografia Sfinților Părinți, ed. Bizantină, București.

Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția Ortodoxă

Sursa

MÂNTUIREA

Mântuirea este scopul Creştinismului şi obiectivul Bisericii. Teologia mântuirii este numită soteriologie (din grecescul sotêria, „mântuire/salvare”, și logos, „cuvânt”). Creştinismul ortodox afirmă cu fermitate că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată să se facă Dumnezeu. Acest concept al Îndumnezeirii, respinge faptul că mântuirea este un rezultat pozitiv la o dilemă juridică, ci este de fapt un proces de vindecare. Ortodoxia consideră înclinarea omului spre păcat ca un simptom al unei boli care necesită tratament, nu doar o încălcare a legii care necesită o pedeapsă. Una din trăsăturile distincte ale gândirii creştine ortodoxe este aceea că vede mesajul Evangheliei nu ca pe un cod de lege ci ca o relaţie, o legătură. Vorbeşte despre taina Sfintei Treimi în termenii unei legături de iubire care există între ei. Să intrăm în această iubire este lucrarea care duce la mântuire.
Istoria mântuirii



Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa

După scripturi, omul este făcut după „asemănarea” şi „chipul” lui Dumnezeu (Gen 1:26-27).
Să fii ca Dumnezeu, prin darul lui Dumnezeu este esenţa fiinţei şi vieţii omului. În scripturi se spune că Dumnezeu a suflat către om, „respiraţia (sau duhul) de viaţă” (Gen 2:7). Această învăţătură a dus la concepţia Bisericii Ortodoxe că omul nu poate fi om cu adevărat, el însuşi cu adevărat fără Duhul lui Dumnezeu.
Chiul lui Dumnezeu semnifică voinţa liberă a omului, raţiunea sa, simţul său de responsabilitate morală, tot ceea ce deosebeşte omul de animal şi îl face o persoană. Dar chipul înseamnă mai mult decât atât. Înseamnă că noi suntem ‘descendenţii’ lui Dumnezeu (Fapte 27:28), rudele lui; înseamnă că între noi şi el este un punct de legătură, o similitudine esenţială. Prăpastia dintre făptura şi Creator nu este de netrecut, pentru aceea că fiind după chipul lui Dumnezeu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu şi să fim în comuniune cu El.

Căderea omului


Actul creaţiei şi, în mod special a lui Adam şi Eva, mărturiseşte despre bunătatea tuturor lucrurilor care există şi despre superioritatea omului asupra celorlalte fiinţe. Arată că originea răului nu se găseşte în Dumnezeu, ci în cea mai perfectă creaţie a sa a cărei acţiune de păcătuire liberă a adus slăbiciunea şi moartea în lume, cum şi-a pierdut omul „asemănarea” cu Dumnezeu, capacitatea lui de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu.
Biserica învaţă că atunci când noi nu răspundem iubirii lui Dumnezeu, suntem micşoraţi ca fiinţe umane. Actul credinţei pe care El îl cere de la noi nu este aşa de diferit de credinţa şi dragostea pe care o acordăm oamenilor care ne înconjoară. Atunci când noi nu răspundem iubirii pe care oamenii care ne iubesc ne-o acordă, devenim indivizi superficiali şi împietriţi.

Profeţii


Deoarece omul încă are chipul lui Dumnezeu, căutarea sensului este la fel de critică pentru existenţa umană cum sunt aerul şi apa. Creaţia însăşi, ca lucrare a lui Dumnezeu e orientată spre om. În afară de aceasta, înainte de venirea lui Hristos, sensul lumii şi locul nostru în ea rămâneau dificil de înţeles. Oamenii au inventat povestiri ca să se ajute ei înşişi să explice marele mister al propriei lor existenţe, lumea din jurul lor şi pe Cel care este responsabil pentru aducerea lor la fiinţă. Totuşi, cunoaşterea adevăratului Dumnezeu nu era la îndemână. Sfintele Scripturi vorbesc despre această lipsă de cunoaştere numind-o întuneric. De aceea Dumnezeu a trimis mesageri să vorbească în numele lui, bărbaţi şi femei, oameni sfinţi prin care El a făcut minuni, profeţi care să anunţe venirea mântuirii. La plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe propriul Său Fiu, Iisus Hristos. Când Acesta a venit, Cel care cu adevărat a făcut lumea S-a făcut cunoscut lumii limpede, dăruind lumină acelora care stăteau în întuneric.

Întruparea

Dar din cauza căderii omului, Întruparea nu este numai un act de iubire ci şi un act de mântuire. Iisus Hristos, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria Sa Persoană, a redeschis pentru om calea unirii cu Dumnezeu. În propria Sa Persoană, Hristos a arătat ce înseamnă să fi cu adevărat ‘asemenea lui Dumnezeu’, iar prin sacrificiul său răscumpărător şi victorios el a pus iarăşi la îndemâna omului această asemănare. Hristos, al Doilea Adam, a venit pe pământ şi a reparat efectele nesupunerii primului Adam.
Biserica

Mântuire înseamnă că lumea nu se încheie prin ea însăşi. Este o realitate care trimite spre realitatea cea mare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toate care ne înconjoară. Lumea, timpul, istoria, vieţile noastre sunt „o Teofanie a lui Dumnezeu, un mijloc al revelării, prezenţei şi puterii sale.”
Dumnezeu nu şi-a abandonat poporul după Înălţarea la Cer a lui Hristos, ci începând cu Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica Sa încă este cu noi şi astăzi.

Judecata finală

Hristos îi va judeca pe toţi oamenii exclusiv pe baza felului cum ei i-au slujit lui slujindu-şi unul altuia, celui mai mic dintre fraţi. Aceasta va arăta cum l-a iubit fiecare persoană pe Dumnezeu şi pe cei din jurul lui. Dragostea de Dumnezeu şi pentru om devin una şi aceeaşi dragoste. Este împlinită în Hristos şi este Hristos. Ca să iubeşti cu această iubire înseamnă să iubeşti cu dragostea lui Hristos şi să împlineşti „noua sa poruncă” – „iubiţi-vă unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit pe voi.” (Ioan 13:34-35, 15:12) În aceasta stă plinătatea vieţii spirituale. În aceasta, şi numai aceasta, omul va intra la judecata de pe urmă. Este încoronarea tuturor virtuţilor şi rugăciunii, ultimul şi cel mai perfect fruct al Duhului lui Dumnezeu în om.
A doua venire a lui Hristos va fi Judecata tuturor oamenilor. Însăşi prezenţa Sa va fi judecata. Pentru aceia care îl iubesc pe Domnul, prezenţa sa va fi bucurie nesfârşită, viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor. Pentru aceia care îl urăsc pe Domnul, aceeaşi prezentă va fi tortură nesfârşită, iad şi moarte nesfârşită.
Ca toţi să fie una
„Fie ca toţi să fie unul,” s-a rugat Hristos la Cina cea de Taină; „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17:21). După cum cele trei persoane ale Treimii ‘sălăşluiesc’ una în cealaltă într-o neîncetată mişcare de iubire, tot aşa şi omul, făcut după chipul Treimii, este chemat să ‘sălăşluiască’ în Dumnezeul Trinitar.
În afara Bisericii nu este mântuire
Sfântul Ciprian scrie: ‘un om nu îl poate avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu are ca Mamă Biserica’. Dumnezeu este mântuire, iar puterea salvatoare a lui Dumnezeu este mijlocită în om prin Trupul lui Dumnezeu, Biserica. Acelaşi lucru este spus diferit de George Florovsky: ‘în afara Bisericii nu există mântuire, pentru că mântuirea este Biserica’.
Biserica este unitatea acelora care sunt uniţi cu Sfânta Treime. Singura Biserica este unită aşa cum Cele Trei Persoane din Sfânta Treime sunt unite. Dacă omul se foloseşte cum se cuvine de Biserică, adică pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, atunci el va deveni ‘asemenea’ cu Dumnezeu, el se va îndumnezeii; după spusele lui Ioan Damaschinul, el va fi „asimilat în Dumnezeu prin virtute”. Pentru a fi asemenea lui Dumnezeu trebuie să fii îndumnezeit, ceea ce înseamnă să devii Dumnezeu după har.[nu după Fiinţă, sau Esenţă]

Sursa

DUHUL SFÂNT

Icoana Cincizecimii – Pogorârea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este a treia Persoană din Sfânta Treime, alături de Dumnezeu Tatăl şi de Iisus Hristos (Dumnezeu Fiul). El este ,,alt Mângâietor” (alături de Mângâietorul Iisus), este ,,Duhul Adevărului”, este ,,de viaţă-făcătorul”. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Iisus la botezul Său, este prezent în cadrul tainei botezului, a grăit prin prooroci şi s-a pogorât peste apostoli la Cincizecime. Roadele sale pentru toţi oamenii sunt viaţa, mângâierea, adevărul, râvna duhului, libertatea şi, în final, viaţa veşnică iar roadele sale particulare sunt: dragostea de Dumnezeu şi oameni, credinţa, tăria în nădejde, apoi înţelepciunea, priceperea, cunoştinţa, grăirea în limbi străine, tălmăcirea de limbi străine, vederea cu duhul în alt loc, deosebirea duhurilor, darul vindecării, vestirea cu îndrăzneală a cuvântului lui Dumnezeu, facerea de minuni, smerenia, blândeţea, bunăvoinţa, stăpânirea de sine, tăria morală, dreptatea, bucuria, liniştea, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine. Prin roadele Duhului Sfânt noi ne curăţim de păcate, ne înnoim sufleteşte şi dobândim libertatea (în raport cu robia păcatului) aşa cum spune apostolul Pavel:Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.(2Cor3.17). Iar ,,cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”(Gal6.8)
Lucrările Duhului Sfânt:



principiu de viaţă:,,Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”(Fac1.2) după ce au fost făcute cerul şi pământul (Fac1.1), ca să pună viaţă în materie.[1] Dumnezeu l-a făcut pe om viu suflând duh de viaţă peste el:,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”(Fc2.7, Iov33.4) În Sfânta Scriptură se spune că diverse persoane îşi dau duhul (Fac25.8,17, 35.29, etc) când se vorbeşte despre moartea sau sfârşitul vieţii lor pământeşti. La oameni duhul de viaţă este sinonim cu sufletul. Duhul fiecărui om se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.(Ecl12.7) pentru judecată. David spune într-unul din psalmi:,,În mâinile Tale îmi voi da duhul meu”(Ps30.5). Evanghelistul Luca relatează astfel moartea lui Iisus:Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.(Lc23.46. În Faptele Apostolilor este evocată astfel moartea martirului Ştefan:,,Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!” (FA7.59). Apostolul Pavel scrie corintenilor:,,Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor3.16) iar tot în aceeaşi epistolă scrie:,,Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1Cor6.19)
– Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) a grăit prin prooroci şi drepţi: Iosif (Fac41.38), Beţaleel (Exod31.3), Moise (Num11.17, 25), cei şaptezeci de bătrâni (Num11.17, 25), Medad (Num11.26), Eldad (Num11.26), Iosua (Num27.18, Deut34.9), Otniel (Jud3.9-10), Samson (Jud14.6), David (1Regi16.13, 2Regi23.2), trimişii lui Saul (1Regi19.19-20), Mica (3Regi22.24), Ilie (4Regi2.9,15), Elisei (4Regi2.9,15), Amasai (1Cron12.18), Azaria (2Cron15.1),Zaharia, fiul preotului Iehoiada (2Cron24.20), Isaia (Isaia 48.16, 59.21), Iezechiel (Iez3.12,14,24, 8.3,11.1,15,24, 37.1), Daniel (Dan4,9,5.11,14), Mica (Mica3.8), Agav (FA11.28) ,,Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea”(Ioel2.29), spune Dumnezeu prin gura proorocului Ioel, referindu-se la momentul venirii apocalipsei. În anumite momente şi pentru anumite perioade de timp Duhul Sfânt se pogoară şi chiar asupra unor oameni păcătoşi cum ar fi Balaam (Num24.2), care era ghicitor şi avea să fie condamnat la moarte (Iosua 13.22), potrivit legii ebraice(Exod22.18) sau Iefta (Jud11.29), sau Saul (1Regi10.6,10), ca apoi Duhul Sfânt să se retragă- Saul (1Regi16.14), procesul putându-se chiar repeta cum a fost cazul lui Saul care iar a început să proorocească (1Regi19.23-24) ca apoi iar să fie părăsit de Duhul lui Dumnezeu spre sfârşitul vieţii când chiar s-a sinucis.(1Regi31.4)
-Duhul Sfânt ia parte la Întruparea Fiului, Care S-a născut după trup „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (Matei 1: 18, 20)

– Duhul Sfânt coboară peste Iisus în chip de porumbel la botezarea făcută de Ioan Botezătorul în râul Iordan. Atunci un glas din ceruri se aude zicând:,,Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”(Mat3.17)
– la botez:Evanghelistul Ioan spune:,,Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan3.5)
– Fiul lui Dumnezeu întrupat pregăteşte coborârea Duhului Sfânt, ca la Cincizecime să-L trimită în lume, spre a continua şi actualiza, până la sfârşitul veacurilor, lucrarea mântuitoare a lui Hristos în noi.

Daruri particulare ale Duhului Sfânt


– înţelepciune, pricepere, ştiinţă (Exod28.3, 31.3, 35.31, Neemia 9.20, Iov32.8, Prov1.23, Isaia 11.2, Efes1.17)

înţelepciune: Iosua(Deut34.9), apostolii(Mc13.11)

– proorocii (ştiinţa a ceea ce se va întâmpla)(Num11.26,29, 1 Regi 10.6. Ioel 2.28, Lc2.25- Simeon, FA2.17, 1 Cor14.1-pasaj larg)Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (1Pet2.21)

putere fizică:Atunci s-a coborât peste el (Samson) Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied; şi nu avea nimic în mână. Şi n-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse. (Jud14.6). Puterea fizică poate veni însă şi de la cel rău, aşa cum se vede în cazul unor demonizaţi.(Mc9.17-26)

– vederea în alt loc cu duhul:Elisei care vede ceea ce făcuse Ghehazi în alt loc(4 regi 5.26)

bunăvoinţă (Ps51.12)

– stăpânire de sine (Prov17.27)

smerenie (Prov29.23, Is57.15)

tărie morală (Isaia 11.2, Efes3.16)

dreptate pentru cei ce judecă (Isaia28.6)

vorbirea dintr-o dată în limbi străine, cum s-a întâmplat cu apostolii (FA2.4, FA19.6)

– vestirea cu îndrăzneală a cuvântului lui Dumnezeu (FA4.31)

iubirea de Dumnezeu (Rom5.5)

– tărie în nădejde (Rom15.13)

– blândeţe (1Cor4.21, Gal6.1)

înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, darul vindecării, facerii de minuni, proorociei, deosebirii duhurilor, grăirea în diverse limbi, tălmăcirea diverselor limbi (1Cor12.8-11), acestea fiind felurite daruri dar acelaşi Duh Sfânt (1Cor12.4, Efes4.4)

credinţă:2Cor4.13

– dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, controlul de sine: Gal5.22-23

bucuria (1Tes1.6)

putere, dragoste şi înţelepciune (2Tim1.7)

blândeţe şi linişte (1Pet3.4)

Sursa

Cuvânt

Cuvântul (gr. o Logos, lat. Verbum = cuvântul, verbul) este atât cuvântul «care iese din gura lui Dumnezeu» (Is. 55, 11), adică învăţătura Domnului (Is. 1, 10 şi Ieremia 1, 4), cât şi realitatea personală, Subiectul, Ipostasul, în Care dumnezeirea Se manifestă (In 1, 1) în istorie. Astfel, se poate vorbi de : Cuvântul ipostatic, persoana Logosului divin, Care Se descoperă în mod personal şi Se comunică în cuvintele, actele şi evenimentele Revelaţiei : «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine» (In 14, 6) ; cuvântul revelaţional sau «cuvântul credinţei» (Rom. 10, 8), adică mesajul în care Se comunică Subiectul divin sau Cuvântul ipostatic, şi care formează obiectul propovăduirii. în cuvântul vorbit sau scris, persoana divină se descoperă şi în acelaşi timp se ascunde. Cuvintele care formează mesajul revelat sunt doar nişte căi spre misterul central al mântuirii, spre persoana Fiului ; de aceea sfântul Maxim face deosebire între «voce» şi cuvânt. Cuvântul vorbit sau scris constituie vocea sau înainte-mergătorul care anunţă apariţia Cuvântului ipostatic.
Cuvintele în general nu au suport în sine, ci ele comunică persoana, realitatea şi sensul subiectului care se exprimă. Cuvintele Scripturii au deci funcţie de precursor sau de călăuză a Cuvântului ipostatic. În acest sens, Revelaţia Scripturii este doar un precursor al descoperirii Sale ipostatice, vocea apariţiei Sale chenotice în lume şi apariţiei Sale eshatologice, pline de slavă. In cuvintele Sale, noi sesizăm prezenţa personală a lui Dumnezeu, cu toate că nu avem sensul deplin şi vederea clară a realităţii acestei prezenţe. Deşi Se manifestă prin cuvinte exprimate, prin semne şi minuni, care conţin gândirea Sa, Persoana rămâne o realitate învăluită. Dar cu cât Cuvântul ipostatic ia formă vizibilă în viaţa creştinului, cu atât această realitate se dezvăluie. După cum cuvântul vorbit nu poate fi comunicat fără suflu sau voce, tot aşa Cuvântul lui Dumnezeu «Logos» nu poate fi împărtăşit fără Duhul «Pnevma» — (Fapte 4, 25; 28, 25; II Pt. 1, 21). De aceea, Cuvântul înseamnă puterea (logos-dynamis), acţiunea, fapta Persoanei în şi prin Duhul. Lumea a fost creată prin energia Cuvântului lui Dumnezeu (Evr. 11, 3).
«Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sîrguinţă cu dumnezeieştile Scripturi, Cuvîntul Domnului le apare în două forme: într-una comună şi mai simplă, care e văzută de cei mulţi, potrivit cu ceea ce s-a scris : «L-am văzut pe El şi n-avea nici chip, nici frumuseţe» (Is. 53, 2) ; iar în alta, mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca sfinţii apostoli Petru, Iacov şi Ioan, înaintea cărora Domnul S-a schimbat la faţă, îmbrăcîndu-Se în slava care a biruit simţurile. După aceasta este «mai frumos la înfăţişare ca fiii oamenilor» (Ps. 44, 3). Dintre aceste două forme, cea dintîi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvîrşiţi în cunoştinţă, atîta cît este cu putinţă oamenilor. Cea dintîi este icoana primei veniri a Domnului, la care se referă litera Evangheliei şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta făptuirii; a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri întru slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii, ridicîndu-i la starea de îndumnezeire. Aceştia, în temeiul schimbării la faţă a Cuvîntului, oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului» (Maxim Mărturisitorul, Capete teologice — (gnostice), 1, 97, în Filocalia rom., vol. 2, p. 162—163).

Sursa


Hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă

Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Duhul este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă, în Evanghelia după Ioan scrie că Domnul Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr.
„De ce nu poate fi iertat acest păcat”, întrebi, „în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat? Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul?” Fiindcă la cei ca primii pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă – dar la cei din urmă toate legăturile cu Dumnezeu sunt rupte, şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu. La cei dintâi este slăbiciune, la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină. Când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuie, Dumnezeu nu vrea să-l mântuie cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii proprii. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă de Dumnezeu, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii, şi ştie de unde a primit acest lucru de mare preţ, şi totuşi nu e recunoscător, i se poate ierta. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta. A ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa: însă când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea. De asta este şters din Cartea celor vii.
Roagă-te lui Dumnezeu să te păzească pe tine şi pe ai tăi de aceste păcate de neiertat, care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.

Din Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia – Press, 2002, p. 39

Sfânta Treime

 

 

 

 

Ospitalitatea lui Avraam, un arhetip vetero-testamentar al Sfintei Treimi

 

Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.

Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o „mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa Ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică „cel viu”, care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins („Eu sunt Cel ce sunt” – Exodul 3, 14).
Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul [2], şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Afirmaţia principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt.
Dogma Sfintei Treimi [3]
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptãţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creeazã toate fãpturile, vãzute şi nevãzute, le ţine şi le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimiteazã toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începãtorie şi ceatã, este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru cã nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor.Cunoaşte toate înainte de facerea lor.
Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.
Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: „Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, „strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui” , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el.
De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatãl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârșeşte, dar nu se desăvârșeşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfânt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.

DUMNEZEU TATĂL

Dumnezeu Tatăl (Avva sau Abba) este prima persoană din Sfânta Treime, alături de Iisus Hristos (Dumnezeu-Fiul) şi Duhul Sfânt, împreună formând Sfânta Treime. Dumnezeu este „Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, după cum se spune în Crez. Dumnezeu este „Cel ce este”.[1]

Sfânta Treime, creatoarea lumii
Dumnezeu Tatăl a creat lumea prin Iisus Hristos (Dumnezeu Fiul) aşa cum spune apostolul Ioan: „Toate prin El (Cuvânt sau Logosul sau Iisus Hristos-n.r) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1.3) şi apostolul Pavel: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El./El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (1Col1.16-17). Despre părtăşia Duhului Sfânt la creaţia lumii mărturisesc cuvintele Sfintei Scripturi: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac1.2) dar şi cuvintele lui Elihu adresate lui Iov: „Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii mele” (Iov33.4). Aşadar Dumnezeu Tatăl a creat toate prin Fiul, întru Duhul Sfânt.

Facerea Lumii
,,Cele nevăzute” create de Dumnezeu sunt îngerii.[2] În prima zi Dumnezeu a creat lumina (spirituală)[3] şi a despărţit lumina de întuneric, în a doua zi a creat cerul şi a despărţit apele de deasupra de apele de dedesubt, în a treia zi a creat uscatul, a adunat apele de sub cer (oceane, mări, lacuri) şi a creat iarba şi pomii roditori, în a patra zi a creat luminătorul cel mare (soarele), luminătorul cel mic (luna) şi stelele pentru luminarea pământului, în a cincea zi a creat vieţuitoarele marine şi păsările, în a şasea zi a creat vieţuitoarele pământului şi pe primii oameni, Adam şi Eva. În a şaptea zi Dumnezeu s-a odihnit. Îngerii au fost creaţi în prima zi iar ulterior unii din ei, răzvrătindu-se, au fost pedepsiţi, fiind transformaţi în diavoli şi izgoniţi din cer. Adam şi Eva au căzut în ispita de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, pusă la cale de şarpe, şi au fost izgoniţi de Dumnezeu pe pământ.
Creştinii ortodocşi sunt chemaţi să Îl adore (Ioan 4, 23). Tatăl ne iubeşte şi L-a trimis pe Însuşi Fiul Său ca să ne dea viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Sursa

IISUS HRISTOS

Iisus Hristos Pantocrator, icoană aflată la Mânăstirea sârbească Hilandar, din Muntele Athos, Grecia. Datare: cca.1260-1277


Iisus Hristos (gr. Ἰησοῦς – Iēsoûs; aramaică ישוע – Ieşua sau Ieşu) este Fiul lui Dumnezeu (Matei 7.21, 10.32, 12.50, 15.13, 16.17, etc.) şi Dumnezeu adevărat (Ioan 10.30, 17.22) (a doua Persoană din Sfânta Treime, alături de Dumnezeu Tatăl şi de Duhul Sfânt), Cuvântul sau Logosul (Ioan 1.1) întrupat pentru mântuirea omului din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, (Mt 1.18, Lc 1.35), Doctorul tuturor bolilor şi neputinţelor (Matei 11.5, 8.17), Învăţătorul absolut (Mt 23.8, Lc 10.25), Mare Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec[1] şi Judecător suprem (Ioan 5.22), Unsul lui Dumnezeu (FA 4.26) (Hristos[2] sau Mesia), Domnul împăraților pământului (Apoc 1.5), Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii[3], Fiul Omului[4], Lumina Lumii (Ioan 8.12), Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14.6), Păstorul[5] cel bun (Ioan 10.11,14) care și-a pus sufletul pentru oile Sale (Ioan 10.11), Întâiul-născut din morți (Apoc 1.5) sau Pârga celor adormiţi (1 Cor. 15.20), Viţa adevărată (Ioan 15.1,5), Pâinea vieţii (Ioan 6.35, 6.48), vie, care S-a pogorât din cer (Ioan 6.51), Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul (Apoc 22.13, 1.8, 1.11)

Iisus înainte de întrupare

Iisus înainte de Creație, adică înainte de Univers, timp şi istorie

Naşterea din Dumnezeu Tatăl:

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Astfel, prin naşterea dumnezeiască s-a născut o nouă Persoană, dar nu o nouă fiinţă.
Numele lui Iisus înainte de întrupare sau naşterea din fecioara Maria

Numele lui Iisus înainte de întrupare sau naşterea din fecioara Maria a fost Cuvântul lui Dumnezeu.

Despre Cuvântul lui Dumnezeuaflăm din Ioan 1:1 că a existat de la început:

Ioan 1:1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Iisus Hristos şi Creaţia

Evanghelistul Ioan Îl arată pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca având un rol activ în crearea lumii:

Ioan 1:3 Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

Hristos este:

Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Iisus în Vechiul Testament

Relatările din Vechiul Testament precedă cronologic epoca Întrupării Domnului, păstrată în Noul Testament, şi o prefigurează. Astfel, în mai multe cărţi din Vechiul Testament se face trimitere la Domnul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Unsul lui Dumnezeu şi Mântuitorul aşteptat de poporul ales.

.

Nașterea lui Iisus din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara a fost vestită Mariei de îngerul Gavriil (Luca 1.26-38) și lui Iosif în vis de către un înger (Mt 1.18-25).

Iisus s-a născut în Betleemul din Iudeea[6] într-o iesle (Lc 2.7,12,16) fiindcă nu mai era loc de găzduire la han (Lc 2.7). Trei magi de la răsărit au venit să se închine lui Iisus, Regele iudeilor, și i-au adus daruri (aur, tămâie, smirnă). Niște păstori de pe câmp au fost vestiți de îngeri de nașterea lui Iisus și au mers să-L vadă, răspândind apoi vestea bună a nașterii Mântuitorului. 

Naşterea lumească din fecioara Maria sau întruparea

Nasterea Mântuitorului

Evanghelistul Matei relatează cum Fecioara Maria, logodită fiind cu Iosif, înainte de a locui împreună, a rămas însărcinată miraculos de la Duhul Sfânt. La început Iosif, drept fiind, a vrut s-o lase pe ascuns, nevrând s-o dea în vileag. [53] Un înger i-a apărut în vis şi i-a spus să nu-i fie teamă s-o ia pe Maria de soţie, căci ea a rămas grea de la Duhul Sfânt şi i-a transmis să-i pună pruncului numele Iisus, care înseamnă ,,Domnul este ,,cel ce dă mântuirea” iar Iosif a făcut întocmai. Magii de la răsărit au venit în Ierusalim, întrebând unde este ,,regele iudeilor” pentru că i-au văzut steaua şi vor să I se închine. Regele Irod cel Mare s-a tulburat şi i-a rugat pe magi să-l anunţe şi pe el când vor găsi pruncul în Betleemul Iudeii pentru ca să I se poată închina şi el.[54]Urmărind steaua pe cer, magii au găsit până la urmă locul unde se găseau pruncul şi Fecioara Maria şi s-au închinat Lui aducându-I aur, tămâie şi smirnă. Magii au primit înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod cel Mare şi au plecat spre ţara lor pe altă cale. Îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif şi i-a spus să fugă în Egipt pentru că regele căuta pruncul să-L omoare. Irod cel Mare a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii de până în doi ani însă Iosif şi familia sa erau deja în Egipt. La moartea lui Irod cel Mare un înger i-a anunţat că se pot întoarce în Israel şi Iosif vine în Israel dar se teme să meargă în Iudeea căci acolo domnea Arhelau, fiul lui Irod cel Mare. Sfătuit din nou în vis- se aşeză în părţile Galileii şi anume în Nazaret, pentru a împlini proorocia că Iisus va fi chemat nazirinean( Matei1.18-2.23)
Luca începe relatarea cu naşterea lui Ioan Botezătorul. Un înger îi apare preotului drept Zaharia şi îi spune că Elisabeta, soţia sa, va avea în sfârşit un copil, căruia trebuie să-i pună numele de Ioan şi că astfel rugăciunile sale au fost ascultate. Şi fiindcă Zaharia se îndoieşte spunând că ei sunt prea bătrâni şi că Elisabeta e stearpă, îngerul îl pedepseşte lăsându-l mut. În a şasea lună de sarcină, îngerul Gavriil îi apare Fecioarei Maria căreia îi spune că va naşte un fiu, căruia îi va pune numele Iisus şi că acesta va fi Fiul lui Dumnezeu şi o anunţă şi de naşterea lui Ioan Botezătorul de către ruda ei, Elisabeta. Maria pleacă din cetatea Nazaret din Galileea spre rubedenia ei şi, ajunsă acolo, i se închină iar atunci pruncul săltă de bucurie în pântecele Elisabetei care se umple de Duh Sfânt şi începe să proorocească. La tăierea împrejur(în ziua a opta), Elisabeta a insistat să-i pună numele de Ioan deşi toţi vroiau să-i pună numele Zaharia după tatăl său. Dreptul Zaharia a scris pe tăbliţa că vrea să-i pună şi el numele de Ioan şi atunci i s-a dezlegat limba şi a început să proorocească. La recensământul populaţiei, pe când Quirinus guverna în Siria, şi împăratul roman era Cezar August, Maria şi Iosif au plecat spre Betleem pentru ca el era din casa şi seminţia lui David. Şi venindu-i sorocul să nască, ea a făcut aceasta în iesle pentru că nu mai era loc la han. Un înger a apărut în miez de noapte unor păstori care-şi păzeau turmele şi le-a binevestit, anunţându-i că S-a născut Mântuitorul iar ei au venit să-L vadă şi au răspândit vestea printre oameni.(Lc1.1-2.20)
Familia Mântuitorului a fugit împreună cu Iisus în Egipt[7] pentru a scăpa de furia criminală a lui Irod cel Mare (Mt 2.13-18), care-şi vedea ameninţată domnia de naşterea împăratului iudeilor (Mt 2.2)[8]. Cei trei s-au întors în Israel după moartea lui Irod cel Mare, dar au evitat să meargă în Betleem de frica lui Arhelau, fiul fostului rege, și, la porunca îngerului, au mers să locuiască la Nazaret.[9] Acolo Iisus a practicat tâmplăria (Mc 6.3), meserie care a avut-o şi Iosif (Mt 13.55). Iisus a fost botezat de Ioan Botezătorul, primind pe Duhul Sfânt şi fiind recunoscut de Dumnezeu drept Fiul al Său (Mt 3.13-17) şi apoi a învins cele trei ispite ale Celui rău[10]. A propovăduit evanghelia împărăţiei cerurilor cu putere[11] în Israel, inclusiv în predica de pe Munte şi în numeroase pilde. Iisus a ales 12 apostoli şi, însoţit de ei, a tămăduit toţi bolnavii (orbii, surzii, muţii, şchiopii, leproşii, slăbănogii, etc)[12], a scos demonii din cei posedaţi[13], a făcut minuni (potolirea mării şi a vânturilor[14], pescuirea minunată[15], mersul pe apă[16], învierile din morţi[17] precum învierea lui Lazăr[18], a fiului văduvei din Nain[19], a Sa proprie[20] şi a unor sfinţi la învierea Sa[21][22], înmulţirea peştilor şi pâinilor[23], prefacerea apei în vin[24], ridicarea Sa la cer[25], etc), i-a criticat pe unii farisei[26], saduchei[27], cărturari.[28] A fost trădat de Iuda Iscarioteanul, unul din ucenicii săi[29], care l-a vândut pentru treizeci de arginţi[30] preoţilor cei mai de seamă care îi doreau moartea din invidie[31], pentru că-şi simţeau ameninţate privilegiile. În chip profund nedrept Sinedriul condus de Caiafa îl găseşte vinovat de blasfemie[32][33]infracţiune pedepsită cu moartea în legea ebraică.[34]Este răstignit[35]la cererea mulţimilor care fuseseră aţâţate de arhierei şi bătrâni să ceară eliberarea ucigaşului Baraba[36][37] şi cu acordul lui Pilat din Pont, procuratorul Iudeii[38] care, ameninţat de iudei că nu este prieten cu Cezarul (Tiberius) dacă-l eliberează pe Iisus[39], a vrut să facă pe plac mulţimii[40] A treia zi a înviat[41], s-a arătat Mariei Magdalena[42] şi apostolilor de mai multe ori.[43] Iisus i-a trimis pe apostoli să boteze în numele Sfintei Treimi, să propovăduiască evanghelia şi să tămăduiască pe cei bolnavi.[44] După 40 de zile S-a ridicat la cer[45] şi şade de-a dreapta Tatălui[46][47], de unde va veni a doua oară[48] pe norii cerului[49] împreună cu îngerii Săi[50], pentru a judeca vii şi morţii la sfârşitul veacurilor.[51].

Copilăria şi adolescenţa

Iisus a fost găsit de părinţii săi învăţând în Templu, aceştia crezându-l pierdut. Găsirea în Templu (Luca 2.41-52) este singurul eveniment dintre copilăria lui Iisus şi botezul său menţionat în vreuna din cele patru evanghelii (Luca 3.23).După petrecerea praznicului Paştelor la Ierusalim împreună cu familia, Iisus, în vârstă de 12 ani, a rămas la Ierusalim, fără ca părinţii lui să-şi dea seama de aceasta decât după ce merseseră cale de o zi. Ei s-au întors şi au început să-l caute pe la rude şi cunoscuţi. În cele din urmă au ajuns la Templu, unde l-au găsit şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări, iar toţi care-l auzeau rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile lui. Când Maria îl mustră pe Iisus, spunându-I că L-au căutat îngrijoraţi, El le răspunde că nu trebuiau să-L caute nicăieri, ci să ştie că se află în casa Tatălui Lui, răspuns pe care ei nu l-au înţeles. Apoi a mers cu ei în Nazaret şi le-a fost supus. Iisus creştea în înţelepciune şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Luca2.41-52).

Iisus a fost tâmplar (Mc6.3), ca şi Iosif [55]

BIRUIREA CELOR  TREI ISPITE


După ce Iisus este recunoscut de Dumnezeu drept Fiul Său preaiubit, El a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol (Mt4.1, Mc1.12, Lc4.1). Iisus a postit acolo patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi iar la urmă a flămânzit (Mt4.2, Mc1.13, Lc4.2). Marcu arată că a stat acolo împreună cu fiarele sălbatice şi era slujit de îngeri.(Mc1.13) Satana îl ispiteşte de trei ori. Prima oară îi spune: ,,Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini” la care Iisus îi răspunde că este scris ,, Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt4.4, Deut.8.3, Lc4.4), citând un fragment din Deuteronom. (Deut.8.3). A doua oară îl duce în sfânta cetate, pe straşina Templului şi îi spune: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”(un citat din psalmi-Ps90.11-12 sau în traducerile protestante Ps91.11-12) la care Iisus îi răspunde că ,,de asemenea este scris ,,Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”(Mt4.7, Lc4.9-12), invocând tot un fragment din Deuteronom (Deut6.16). A treia oară, diavolul îl duce pe un munte foarte înalt şi îi arată toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi îi zice:Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie.”(Mt4.8-9) la care Iisus îi răspunde: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”(Mt4.10), citând din nou un fragment din Deuteronom (Deut6.13,10.20). Luca adaugă ,,căci mie îmi este dată (lumea cu slava ei) şi eu o dau cui vreau”(Lc4.6). Aşadar e vorba întâi de ispita trupească a foamei, apoi ispita etalării puterii dumnezeieşti şi în final ispita bogăţiei şi a slavei lumeşti. După biruirea celor trei ispite, au apărut din nou îngerii, care îi slujeau (Mt4.11)

PROPOVĂDUIREA



Iisus a fost botezat de Ioan Botezătorul, primind pe Duhul Sfânt şi fiind recunoscut de Dumnezeu drept Fiul al Său (Mt3.13-17) şi apoi a învins cele trei ispite ale Celui rău: ispita trupească a foamei, apoi ispita etalării puterii dumnezeieşti, şi în final ispita bogăţiei şi a slavei (Mt4.1-10). Iisus a ales 12 apostoli şi, însoţit de ei, a tămăduit toţi bolnavii (orbii, surzii, muţii, şchiopii, leproşii, slăbănogii, etc) (Mt15.31, Lc7.22) , a scos demonii din cei posedaţi (Mc5.1-20, Lc8.26-39, Lc4.40-41, Lc4.31-37, Lc6.18), a făcut minuni precum potolirea mării şi a vânturilor (Mt8.24-28), pescuirea minunată (Lc 5.1-10), mersul pe apă (Mat14.25-31), învierile din morţi (Ioan, cap 11, Lc7.20-22,Matei 28.6-7, 1 Cor 15.4, Mt27.52-53) precum învierea lui Lazăr (Ioan, cap 11), a fiului văduvei din Nain (Lc7.11-22), a Sa proprie (Mt28.6, Lc24.6, Mc 16.6) şi a unor sfinţi la învierea Sa (Mt27.52-53) , înmulţirea peştilor şi pâinilor (Mt14.19-21), prefacerea apei în vin (Ioan 2.1-10, 4.46), trecerea prin ușile încuiate după înviere, ridicarea Sa la cer (FA1.9-11), etc. Și apostolilor le-au fost date în timpul vieții Mântuitorului unele puteri să tămăduiască, să scoată demonii, dar nu depline.[56] Iisus învață că Legea Vechiului Testament şi proorocii se pot rezuma la respectarea poruncii iubirii lui Dumnezeu (,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”- Deut 6.5, 10.12, 30.6, Lc10.27) și a a poruncii iubirii aproapelui (,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”- Lev19.18, Mat19.19, Mc12.31, Lc10.27, Rom 13.9, Gal 5.14, Iac2.8), asemănătoare primeia.(Mt22.35-40). A iubi pe Dumnezeu înseamnă a respecta poruncile Sale (Ioan 14.15, 21). A iubi pe aproapele înseamnă a-l ajuta, a-l milui, așa cum o face samariteanul milostiv.(Lc10.29-37)
De asemenea, Legea Vechiului Testament și proroocii sunt cuprinse în legea reciprocităţii, așa după cum învață tot Mântuitorul: ,,toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor”(Mt 7.12;Lc 6.31).
Iisus desăvârşeşte (întregeşte) Legea Vechiului Testament, precum El Însuși ne încredințează: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.”(Mat5.17-19. 5.21-48). Astfel Iisus întregește înțelegerea unor porunci și reguli din Vechiul Testament referitoare la ucidere, împăcarea cu pârâșul, jurământ, atitudinea față de cel rău, preacurvie, iubirea vrăjmașilor, etc. Mântuitorul instituie Legea nouă (Mat26.28, Mc14.24) care cuprinde toate învățăturile, dispozițiile și regulile Legii Vechi, completate, desăvârșite de Iisus (Mt5.21-48), dar fără sacrificiile rituale animale ale Vechiului Testament, care au fost înlocuite de Jertfa Sa de pe cruce.(Mat26.28, Mc14.24). Una dintre poruncile noi este aceea ca oamenii să se iubească unii pe alții așa cum i-a iubit Iisus pe oameni, acesta fiind semnul după care sunt recunoscuți de oameni ucenicii Mântuitorului, învață Iisus.(Ioan 13.34-35). ,,Și nu există iubire mai mare decât aceea ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi”, așa cum a făcut-o Iisus, arată tot Mântuitorul (Ioan15.13-15)

În predicile sale Iisus abordează toate problemele importante referitoare la morală, la existența pământească și cea viitoare.

Iisus învăţa pe popor ,,cu öputere”, nu cum îi învățau cărturarii pe iudei –Mt7.29, folosind atât adresarea directă (ca de exemplu în Predica de pe munte), cât și parabolele.(Ioan 16.25-29) Până și slujitorii fariseilor au spus că nu au auzit niciodată vreun om vorbind ca Iisus (Ioan 7.46)
Împărăția lui Dumnezeu nu vine în chip văzut, ci este înlăuntrul omului (Lc17.20) Împărăția lui Dumnezeu se dobândește prin asalt, prin luptă spirituală. Oamenii trebuie să dea năvală pentru a pune mâna pe ea (Lc16.16)

Iisus i-a criticat pe unii farisei (Mt, cap 23, Mt 15.1-20, Lc 11.44), saduchei (Mt16.6), cărturari.(Mt, cap 23, Mt9.1-13, Mt15.1-20, Mc12.38, Lc11.44). Pe alții însă i-a lăudat precum se întâmplă în cazul fariseului Natanael despre care spune că este un israelit în care nu este vicleșug (Ioan 1.47) sau în cazul unui anumit cărturar despre care spune că nu este departe de împărăția lui Dumnezeu (Mc.12-28-34). Cel mai lăudat este Ioan Botezătorul, despre care Iisus spune că este ,,cel mai mare dintre cei născuți dintre femei”(Mat11.11)

TĂMĂDUIRI


Iisus, bunul păstor, sec al IV-lea

Orbii
Iisus tămăduieşte: – doi orbi care se ţineau după el şi strigau:Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! şi care, întrebaţi, spun că ei cred că pot fi vindecaţi (Mt9.27-31)
– nişte orbi şi şchiopi ce au venit la el la Templu (Mt21.14)
– un orb la Betsaida punându-i salivă pe ochi şi punându-şi de două ori mâinile peste el. După prima punere a mâinilor vedea oamenii ca nişte copaci iar după a doua punere a mâinilor vedea desluşit toate lucrurile (Mc8.22-26) – un alt orb pe nume Bartimeu, care şedea lângă drum cerşind şi care striga după el:,,Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Iisus îl vindecă iar apoi acesta mergea după Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse dădea slavă lui Dumnezeu. Lc18.35-43
-orbul din naştere care obişnuia să cerşească şi care era orb pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (adică vindecarea de către Iisus, care este Dumnezeu Fiul). Acestuia Iisus îi unge cu tină ochii, îi spune să se ducă să se spele la scăldătoarea Siloamului şi se vindecă. Fariseii conduc o adevărată anchetă căci tămăduirea unui orb din naştere era un lucru care nu se auzise niciodată că s-ar fi întâmplat. Cel tămăduit este chestionat şi părinţii săi confirmă că fiul lor era orb din naştere. Unii farisei spuneau că Iisus nu era de la Dumnezeu pentru că nu ţinea Sabatul (căci tămăduirea fusese făcută în zi de Sabat), alţii spuneau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Orbul devine ucenic al lui Iisus (Ioan, cap 9).
-Un îndrăcit orb şi mut. (pentru acuzele fariseilor şi răspunsul lui Iisus vezi întreg fragmentul (Mt12.22-37)
Surzii

Iisus tămăduieşte un surd care era şi gângav (vorbea anevoios) în ţinutul Decapole. Iisus şi-a pus degetele în urechile lui, a pus scuipat de-al Lui pe limba surdului, a privit la cer şi a zis:,,Deschide-te!”. Şi urechile lui s-au deschis şi limba i s-a dezlegat(Mc7.31-37)

Muţii

Iisus, bunul păstor – pictură în catacombe din secolul al III-lea.

Iisus tămăduieşte:
-un mut îndrăcit. Noroadele spuneau că nu s-a mai văzut aşa ceva în Israel. Fariseii îl acuzau că scoate demonii cu domnul demonilor. (Mt9.32-34) (Vezi răspunsul lui Iisus într-un caz similar Mt12.22-37)
-un copil stăpânit din copilărie de un duh mut şi surd, care vroia să-l omoare pe copil, aruncându-l când în apă, când în foc. Tatăl copilului îi spune lui Iisus că apostolii săi nu au putut să-l vindece apoi îi spune lui Iisus că dacă poate să-l vindece să o facă. Iisus îi spune că toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede. Tatăl cu ochii în lacrimi spune: ,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Iisus a mustrat duhul spunându-i să iasă din copil şi să nu se mai întoarcă, acesta a ieşit, scuturând copilul cu putere şi lăsându-l ca mort. Dar Iisus l-a apucat de mână şi copilul s-a sculat în picioare. Întrebat de apostoli de ce ei nu au putut să-l vindece, Iisus le spune că din pricina puţinei lor credinţe, adăugând că acel fel de draci ies numai cu rugăciune şi post. (Mc9.17-22). Apostolii nu ţineau încă post câtă vreme mirele era cu ei, după cum spune Iisus (Mc2.19)
Şchiopii

Iisus a vindecat nişte şchiopi ce au venit la el la Templu, împreună cu nişte orbi (Mt21.14).

Leproşii

Iisus a vindecat
-un lepros care i-a spus: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Iisus şi-a întins mâna, S-a atins de el şi a zis:,,Voiesc, curăţeşte-te!” şi acesta s-a curăţit. Apoi i-a spus să nu spună nimănui, să se arate preotului şi să aducă darul rânduit de Moise spre mărturie lor (conform prescripţiilor din Levitic 14.2-7) (Mt8.2, Lc5.12).
– a vindecat 10 leproşi care stăteau departe şi strigau la Iisus ,,Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi!„. Iisus le spune să se ducă să se arate preoţilor (legea ebraică cerea ca cel care se vindecă să se arate apoi preoţilor) şi pe drum au fost curăţiţi. Doar unul, samaritean s-a întors să-I mulţumească(Lc17-19)

Slăbănogii


Iisus a tămăduit:
– un slăbănog care era robul unui sutaş care avea o credinţă nemaiîntâlnită de Iisus în Israel, după cum spune însuşi Mântuitorul. Vindecarea se produce de la distanţă printr-un simplu cuvânt aşa cum cere sutaşul, care se considera nevrednic pentru a-l primi pe Iisus în casă (Mt 8.5-10, Lc7.1-10)
-un slăbănog care a fost adus pe un pat în faţa lui prin acoperişul casei (Lc5.17-26). Fariseii şi unii cărturari (Mt9.3) au început să cârtească zicând că Iisus huleşte (ei credeau că Iisus era doar om şi un om nu putea să ierte păcate, ci numai Dumnezeu, dar Iisus era şi om dar şi Dumnezeu în acelaşi timp) Iisus le spune că a zis: ,,iertate să-ţi fie păcatele” pentru ca ei să ştie că Fiul Omului (adică El) are putere pe pământ să ierte păcatele. Mulţimile, văzând acesta, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, cel care dă oamenilor o astfel de putere (Mt.9.1-8). Slăbănogul s-a dus la casa sa slăvind pe Dumnezeu. (Lc5.25)

Alţi bolnavi

Iisus Hristos, sec al IV-lea, pictură murală în catacombe

Iisus a mai vindecat pe:
-soacra lui Petru care era cuprinsă de friguri. Iisus s-a atins de mâna ei şi frigurile au lăsat-o şi ea îi slujea (Mt8.14-15, Lc4.38). Luca spune că Iisus a certat frigurile.(Lc4.39)
– un om cu mâna uscată. Fariseii l-au întrebat dacă este îngăduit a vindeca sâmbăta. Iisus le spune că sâmbăta omul îşi scoate oaia dintr-o groapă dacă ea cade, iar omul preţuieşte mult mai mult decât o oaie. Aşadar se cade a face bine şi sâmbăta, încheie Iisus. Este motivul pentru care fariseii au început să se sfătuiască cum să-l piardă (adică să-l omoare-n.r) (Mt12.9-14). (Lc6.6-11) Luca spune că Mântuitorul a mai zis: Vă întreb pe voi, ce se cade sâmbăta: a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet sau a-l pierde?(Lc6.9)
– a vindecat o femeie care avea de 12 ani o scurgere de sânge şi care îşi cheltuise toţi banii la doctori, rezultatul fiind că-i mergea şi mai rău. Ea se atinge de haina lui Iisus, o putere iese din Acesta şi femeia se vindecă. Iisus simte că o putere ieşise din el şi ea mărturiseşte ce a făcut iar Iisus îi spune să meargă în pace(Mc5.25-34, Lc8.40-48)
-a vindecat o femeie care, fiind stăpânită de un duh de neputinţă de 18 ani, era gârbovă. Ea s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Mai-marele sinagogii spune că este interzis a vindeca în ziua sâmbetei. Iisus îi spune că aşa cum omul îşi dezleagă boul sau asinul de la iesle şi-l duce să se adape, aşa şi El a dezlegat-o pe această fiică a lui Avraam, pe care o ţinea legată Satana. Iar cei care erau împotriva lui (mai-marele sinagogii şi ceilalţi făţarnici care gândeau ca el) s-au ruşinat iar mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El (Lc13.10-17)
-un bolnav de dropică(Lc14.1-5)
– l-a vindecat pe un bolnav care suferea de 38 de ani şi care, neavând om, nu apuca să intre în scăldătoare numită Vitezda (Casa milostivirii), lângă Poarta Oilor, în Ierusalim. Aici, din când în când, un înger tulbura apa şi primul care intra în apă se vindeca de orice boală ar fi avut. Iisus îl vindecă spunându-i apoi să nu mai greşească ca să nu-i fie şi mai rău. Iar unii iudei îi spuneau chiar acestuia că nu este îngăduit să-ţi iei patul sâmbăta. Iar cel vindecat nu ştia cine exact îl vindecase căci Iisus plecase din mulţimea aceea. Ioan 5.1-15)

MINUNILE

Învierile din morţi
Iisus l-a înviat pe Lazăr care murise de patru zile. (Ioan, cap 11).

Mântuitorul a înviat pe singurul fiu al văduvei din Nain care era dus la groapă căci i s-a făcut milă de ea când a văzut-o că plânge (Lc7.11-17). Auzind de la ucenicii săi de această înviere, Ioan Botezătorul i-a trimis pe doi dintre ei la Iisus să -L întrebe: ,,Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul? /Şi în acel ceas El a vindecat pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea./ Şi răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.(Lc7.20-22)

Iisus a înviat din morţi (Matei 28.6-7, 1 Cor 15.4) iar în momentul acela ,,Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat./Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. (Mt27.52-53)

Înmulţirea peştilor şi pâinilor



Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, (Iisus-n.r) a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. (Mt14.19-21)

Prefacerea apei în vin
La nunta din Cana Galileii, Iisus a prefăcut apa în vin. (Ioan 2.1-10, 4.46)

Mersul pe apă
Iisus a mers pe apă şi l-a făcut şi pe Petru să meargă un timp, până când acesta, fiindu-I teamă de tăria vântului s-a îndoit, a început să se afunde şi a strigat după ajutor la Iisus. Iar Iisus l-a prins de mână şi i-a spus:Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Mat14.25-31)

Potolirea vânturilor şi a mării
Iisus a certat vânturile şi marea, care s-au potolit:

24 Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

25.Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

26. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

27. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El? (Mt8.26)

EXORCISMELE


Iisus a făcut numeroase operaţii de exorcizare. A scos o legiune de duhuri necurate dintr-un om care ieşea din morminte şi care rupea toate lanţurile şi nu putea fi domolit şi stătea, zi şi noapte, în morminte şi pe munţi şi ţipa şi se tăia cu pietre şi le-a trimis pe duhuri într-o turmă de porci de aproape 2000 de capete care s-a aruncat în mare (Mc5.1-20, Lc8.26-39). Iisus a vindecat şi mulţi alţi îndrăciţi (Lc4.40-41, Lc4.31-37, Lc6.18).

INTRAREA ÎN IERUSALIM

Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruș. Cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele înaintea lui iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale. Iar mulțimile strigau ,,Osana fiul lui David; binecuvântat este cel ce vine întru Numele Domnului (Mat21.1-11) Mântuitorul i-a dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu (oi, boi, porumbei- Ioan 2.14), a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei spunând: Scris este: ,,Casa Mea, casă de rugăciune se va chema; dar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari”(Mat21.13-14). Celor ce vindeau porumbei le-a zis să nu facă din Casa Domnului casă de negustorie (Ioan 2.16)

SCHIMBAREA LA FAȚĂ

Iisus a luat cu el pe Petru, Iacov și Ioan și i-a dus pe un munte înalt. La început Petru și cei împreună cu el erau îngreuiați de somn; și când s-au deșteptat, I-au văzut Slava și pe Moise și Ilie.(Lc9.32) Și Iisus S-a schimbat la Față înaintea lor: Fața Lui a strălucit ca soarele, veșmintele s-au făcut albe ca lumina. Moise și Ilie s-au arătat vorbind cu El. Moise și Ilie, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Mântuitorului care urma să se petreacă în Ierusalim(Lc9.31) Petru i-a spus că dacă vrea, va face trei colibe, una pentru Iisus, alta pentru Moise și alta pentru Ilie. În timp ce El vorbea, un nor luminos i-a umbrit pe ei și s-a auzit un glas din nor spunând ,,Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru Care am binevoit; de Acesta să ascultați!”. Ucenicii au căzut cu fața la pământ înspăimântați. Iisus a venit la ei și atingându-i, le-a zis să se ridice și să nu se teamă. Și ridicându-și ochii, l-au văzut doar pe Iisus. Pe când se coborau de pe munte Iisus le-a zis să nu spună vedenia aceasta până când Fiul Omului va învia din morți (Mat17.1-9) Și ei așa au făcut (Lc9.36)

TRADAREA

A fost trădat noaptea (Ioan 13.30) de Iuda Iscarioteanul, unul din ucenicii săi (Mt10.4, 26.14, Mc 3.19, 14.10, Lc 6.16, 22.3), care l-a vândut pentru treizeci de arginţi (Mt26.15, 27.3,9) preoţilor cei mai de seamă care îi doreau moartea din invidie (Mt27.18, Mc15.10) , pentru că-şi simţeau ameninţate privilegiile. Petru se leapădă de Iisus de trei ori, așa după cum i se prezisese de Iisus. Dar și ceilalți ucenici se vor poticni întru el și-l vor părăsi potrivit prorociei ,,Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei (Matei, cap 26.31-35, 69-75).

Procesul, patimile, răstignirea și moartea

Întâi Iisus este dus la Ana, socrul lui Caiafa. Apoi este trimis la Caiafa, unde apar la început tot felul de martori mincinoși. În chip profund nedrept Sinedriul condus de Caiafa îl găseşte vinovat de blasfemie pe baza unor declarații făcute acolo (Mt26.63-66, Lc22.66-71, Ioan19.7) Iisus era acuzat că spunea că este Fiul Omului care stă de-a dreapta puterii lui Dumnezeu şi va veni pe norii cerului la sfârşitul veacurilor (Mat26.63-66, Lc22.66-71), că se făcuse Fiul lui Dumnezeu (Ioan 19.7, 5.18) și ,,deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5.18, Ioan 10.30). El spunea doar adevărul, căci era şi Fiul Omului care va veni ca Judecător suprem la sfârşitul veacurilor şi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. Iisus le-a răspuns: „Oare nu este scris în legea voastră: Eu am zis: Sunteţi dumnezei[57] / Dacă ea i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate fi desfiinţată /Celui pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume voi Îi ziceţi: Blasfemiezi!, fiindcă Eu am spus: Sunt Fiul lui Dumnezeu(Ioan 10.34-36) Infracţiunea de blasfemie era pedepsită cu moartea în legea ebraică.(Leviticus 24:15-16) Fariseii îl acuză pe Iisus în fața lui Pilat de ațâțarea neamului la răscoală (Lc23.2,5) , oprirea plății birului Cezarului(Lc23.2), de declarația că el este Hristosul, împăratul (Lc23.2). Este găsit nevinovat atât de Pilat cât și de Irod Antipas (Lc23.14)

Este răstignit (Mt27.35,38) la cererea mulţimilor care fuseseră aţâţate de arhierei şi bătrâni să ceară eliberarea ucigaşului Baraba[58] şi cu acordul lui Pilat din Pont. Procuratorul Iudeii (Lc3.1) este ameninţat, șantajat[59] de iudei că nu este prieten cu Cezarul (Tiberius) dacă-l eliberează pe Iisus (Ioan 19.12), adăugând că oricine se va face pe sine împărat este împotriva Cezarului.(Ioan 19.12) Pilat a vrut să facă pe plac mulţimii de acolo (Mc15.15) și a cedat amenințării deși îl declarase nevinovat de acuzațiile ce i se aduceau.

Unul dintre tâlhari se pocăiește pe cruce, recunoscându-și păcatele, ia apărarea lui Iisus împotriva celuilalt tâlhar și-L roagă să-și amintească de el când va veni întru împărăția sa. Iisus îi spune ,,Astăzi vei fi cu mine în rai”(Lc23.39-43) A încredințat-o pe mama sa lui Ioan și pe Ioan Mariei ca mamă (Ioan 19.26-27).[60]

A murit pe cruce, lucru certificat de faptul că ostașul L-a împuns cu sulița în coastă și au ieșit sânge și apă de acolo.[61] S-a făcut întuneric timp de trei ore căci se întunecase soarele și catapeteasma templului s-a sfâșiat pe la mijloc(Lc23.45) Pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat/ mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat/ şi ieşind din morminte după învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora (Mat27.51-53)

Trupul Mântuitorului a fost cerut de Iosif din Arimateea de la Pilat, care l-a uns cu diverse miresme împreună cu Nicodim, după obiceiul evreilor. Iar trupul a fost pus într-un mormânt nou, săpat în stâncă, care era aproape, iar ușa a fost blocată cu o piatră mare. De față erau Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif (Mat27.57-61, Mc15.47). Arhiereii și fariseii au cerut strajă lui Pilat și piatra a fost pecetluită și a fost întărită cu strajă paza mormântului(Matei 27.66)

INVIEREA ŞI ÎNĂLTAREA LA CER


A treia zi a înviat (Mt28.6, Lc24.6, Mc 16.6), în prima zi a săptămânii (duminica). S-a arătat Mariei Magdalena și celorlalte femei (Mat 28.9, Ioan 20.11-18) şi apostolilor de mai multe ori.(Mt28.16-20, Mc16.10-20, Lc24.36-47, Ioan 20.20-21.25): lui Cleopa și altui ucenic pe drumul spre Emaus (Lc24.13-35), apoi trece prin ușile încuiate și li se arată celor 11 apostoli (fără Toma) (Ioan 20.18-24), apoi tuturor celor 12 apostoli după 8 zile, când mănâncă pește și miere cu ei (Ioan 18.25-29); unora dintre ucenici la marea Tiberiadei când mănâncă cu ei pește și pâine (Ioan 21.14), prilej cu care Petru este reabilitat (Ioan 21.15-24) Iisus i-a trimis pe apostoli să boteze în numele Sfintei Treimi, să propovăduiască evanghelia şi să tămăduiască pe cei bolnavi.(Mt28.18-20), să izgonească demoni (Mc16.17). Ei vor vorbi în limbi noi (Mc16.17) și vor avea puterea să ierte sau să să țină păcate (Ioan 20.23) După 40 de zile Iisus S-a ridicat la cer (FA1.9-11) şi şade de-a dreapta Tatălui(Ps109.1, Mc14.62).[62]

JUDECATA


,,Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”.(Ioan 5.22) Iisus va veni (FA1.11) a doua oară pe norii cerului (Matei 26.64) împreună cu îngerii Săi (Mt13.41, 16.27, 24.31, Mc13.27), pentru a judeca vii şi morţii la sfârşitul veacurilor.(2Tim 4.1). Toți oamenii se vor înfățișa la scaunul de judecată al lui Hristos (Romani 14.10) pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.(2Cor 5.10) Judecata Sa este dreaptă (Ioan 5.30) adevărată (Ioan 8.16) și veșnică (Evrei 6.2).

Icoană a Domnului Iisus Hristos, de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai (sec. VI)
Iisus a împlinit toate profeţiile Vechiului Testament referitoare la prima sa venire pe pământ. Dintre acestea menţionăm doar câteva:

1.Naşterea din seminţia lui Iuda (Fac 49:10)

2.Naşterea din Fecioară a Mântuitorului: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.(Isaia 7.14- Lc 1.31)

5.Naşterea în Betleem a Povăţuitorului păstor: Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei. (Mic. 5.2 , Ioan 7.42, Fac.49.10)

6.Şederea în Egipt a lui Iosif, a Fecioarei şi a Pruncului: ,,Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu. ”(Osea 11.1- Mt 2.15) până la moartea lui Irod cel Mare

7.Uciderea de către Irod a pruncilor de până în doi ani aflaţi în Betleem : Aşa zice Domnul: „Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (Ieremia31.15- Mt2.17-18)

8. Vindecările orbilor, surzilor, şchiopilor, gângavilor:Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat.(Isaia 35.5-6- Mt11.5)

9. Luarea asupra sa a neputinţelor şi bolilor:Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu (Isaia 53.4) citat liber: Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Mt8.17)

10. Împărţirea hainelor şi tragerea la sorţi pentru cămaşă:Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. (Ps21.20- Mt27.35 iar în traducerile protestante Ps22.18)

11. Învierea lui Iisus (Ps16.10)

 În CREZUL

Cred întrunul Dumnezeu,Tatal atotiitorul,facatorul Cerului si al pamantului,al tuturor celor vazute si nevazute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont,
Şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi după Scripturi.
Şi S-a inăltat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii,
A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Iisus, reprezentări în biserică

Reprezentările iconografice ale lui Iisus Hristos pot fi găsite în cele trei părţi ale bisericii:în altar, unde e pictat ca Marele Preot (sau Arhiereu), în scena dumnezeieştii Liturghii, unde împărtăşeşte pe apostoli; în naos, pe bolta cupolei centrale ca Pantocrator- Atotţiitorul, Împăratul şi Stăpânul lumii, în această ipostază apărând şi pe icoana împărătească din dreapta uşilor împărăteşti, unde Îl vedem şi în ipostaza sa de Mântuitor, Dumnezeu al iubirii şi Dumnezeu întrupat. Ca Om pătimitor apare pe Crucea Răstignirii din vârful catapetesmei iar ca Biruitor al morţii apare în icoana Învierii. În pronaos şi exonartex apare Iisus-Emanuel, înconjurat de îngeri şi profeţi (mai adesea în chip de copil, stând pe tron). În calitatea de Mare Judecător apare în scena Judecăţii din urmă.[64]

Reprezentarea lui Iisus în Apocalipsa

Apostolul Ioan ne transmite o reprezentare de-a lui Iisus în Apocalipsa sa:

12. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur.

13.Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur.

14.Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului.

15.Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe;

16.În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.

17. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

18. Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.(Apoc1.13-16)

Praznice

Naşterea Domnului (Crăciunul): 25 decembrie – Naşterea lui Iisus din Fecioara Maria şi Duhul Sfânt într-o iesle, la Betleem

Tăierea împrejur a Domnului – 1 ianuarie, la 8 zile după Naşterea Domnului, când S-a supus ritualului de circumcizie prevăzut în Legea Vechiului Testament.

Botezul Domnului (Epifania, în limbaj popular Boboteaza) – 6 ianuarie – Botezul, de către Ioan Botezătorul în Iordan, când a fost descoperit oamenilor că El este Fiul lui Dumnezeu

Întâmpinarea Domnului: 2 februarie, când a fost adus la Templu la 40 de zile de la Naşterea Sa, de către Maica Domnului, atunci bătrânul preot Simeon, L-a primit în braţe, mărturisind că acesta este Fiul lui Dumnezeu.

Intrarea Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor), cu o săptămână înainte de Paști şi de săptămâna patimilor, răstignirii, morţii şi învierii, dată variabilă.

Învierea Domnului (Sfintele Paşti): Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos, dată variabilă

Înălţarea la cer a Domnului (Ispas): la 40 de zile după Paşti, dată variabilă

Schimbarea la Faţă a Domnului (Preobrajenia): 6 august

Înălţarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii) (14 septembrie)[65]

ETIMOLOGIA NUMELUI

Numele Lui Iisus provine din Yeshua (ישוע, cu accentul căzând pe יֵשׁוּעַ – yēšūă‘ din limba ebraică) însemnând Mântuitor / Salvator. A derivat în limba greacă forma Iesous, iar apoi pe filieră latină Iesus. Hristos provine din grecescul Χριστός, Christós și înseamnă ,,Unsul”. Este o traducere a ebraicului מָשִׁיחַ (Māšîaḥ), sau pe filieră siriană (M’shiha), însemnând Mesia. Iisus Hristos înseamnă deci Mântuitorul/Salvatorul Uns/Ales de Dumnezeu (Tatăl) [66]

Iisus în izvoare extrabiblice

Monedă de bronz din timpul împăratului Magnenţiu (350-353). Pe verso apare monograma lui Hristos. Ea este un simbol creştin timpuriu şi constă din primele două litere ale numelui Χριστός, care se tălmăceşte ,,Hristos”. Pe monedă mai apar şi semnele alfa şi omega care îl desemnează tot pe Iisus.

Suetoniu

Suetoniu (70-130 d.Hr), istoric roman, scrie la începutul sec al II-lea:,,(Tiberius Claudius Drusus-n.r) expulză din Roma pe evrei [67] care se agitau mereu, instigaţi de Chrestus.” [68][69][70] [71]

Tacit
Tacit (56-117 d.Hr), istoric şi om politic roman din sec I d.Hr, menţionează numele lui Hristos, precizând că fusese condamnat la moarte de Ponţiu Pilat în vremea împăratului Tiberius:,,lumea îi numea creştini. Numele li se trage de la Cristos, care, în vremea împăratului Tiberius, fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatus”[72][73][74]

Iosif Flaviu
Iosif Flavius (30-100 d.Hr), istoric evreu din sec I d.Hr, se referă la Iisus în două rânduri:,,În vremea aceea a trăit Iisus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul.”[75][76][77]

În al doilea pasaj Iosif Flaviu notează: ,, (Marele preot Ananus-n.r) A convocat sinedriul la judecată şi i-a adus în faţa lui pe fratele lui Iisus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alţi câţiva, acuzându-i că încălcaseră legile, şi i-a condamnat să fie ucişi cu pietre.”[78][79] [80][81]

Pliniu cel Tânăr
În scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr (62-113) (oficial roman şi nepotul lui Pliniu cel Bătrân în sec I d.Hr) către împăratul Traian numele lui Cristos apare de trei ori. În două dintre menţiuni sunt pomeniţi aceia care îl ,,blestemaseră pe Cristos” de frică, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, aplicată de Plinu acelora dintre creştini care au refuzat să se lepede public de credinţa lor. În cealaltă menţiune se vorbeşte de obiceiul creştinilor ,,de a se întâlni într-o zi fixă înainte de revărsatul zorilor şi de a cânta un imn sensibil dedicat lui Cristos ca Dumnezeu”(Scrisori, X, 97,98).[82][83]

Lucian
Lucian (125-200), scriitor grec satiric din sec II d.Hr, are câteva referinţe batjocoritoare la adresa lui Hristos şi ale creştinilor.[84][85]

Numenius
Numenius din Apamea, filosof grec al sec 2,[86] este menţionat de Origen ca referindu-se la Iisus. Iată textul:,,În a treia carte a dizertaţiei sale despre ,,Binele”, el (Numenius-n.r) citează o naraţiune privitoare la Iisus-oricum fără a-I menţiona numele- dându-i o semnificaţie alegorică, reuşită sau nu, voi spune cu altă ocazie”. (Origen- Împotriva lui Celsus, IV, 51).[87][88]

Phlegon
Phlegon, istoric, sec al II-lea, are o referire la cutremurul de la crucificarea lui Iisus.[89] Iată textul lui Origen în care este menţionată referirea lui Phlegon: Şi cu privire la eclipsa petrecută în vremea lui Tiberius Cezar, sub domnia căruia Iisus apare ca fiind crucificat şi la marele cutremur care a avut loc atunci, şi Phlegon, cred, a scris în cea de-a treisprezecea sau a paisprezecea carte a ,,Cronicilor” sale.” (Origen- Împotriva lui Celsus, Cartea a II-a, capitolul 33)[90]

Faptele lui Pilat
A existat în secolul al II-lea o scriere intitulată ,,Faptele lui Pilat”, despre care vorbesc Justin Martirul[91] şi Eusebiu din Cezareea [92], care a fost folosită în şcolile păgâne pentru a preveni băieţii împotriva credinţei creştinilor.[93][94] Eusebiu din Cezareea ne informează că această lucrare, plină de scorneli şi blasfemii la adresa lui Iisus, a fost trimisă cu ordine scrise de a fi afişată în toate locurile publice, la oraş şi la ţară, şi de a fi studiată şi învăţată pe de rost, în locul lecţiilor obişnuite.[95][96]

Sursa

Atitudini. Pr. prof. Teodor Zisis – Marea frământare: Când este momentul intreruperii pomenirii ierarhului? (fragment)

Pr. prof. Teodor Zisis 

Marea frământare:

Când este momentul intreruperii pomenirii ierarhului?

(fragment)
Cum este privit „Sinodul“ din Creta în Grecia, dar și în celelalte țări ortodoxe? Ce spune lumea (poporul) și ce spun preoții?
În Grecia există o foarte mare frământare precum și în Sfântul Munte Athos. În Sfântul Munte am avut după „Sinodul“ din Creta o consfătuire cu monahi, una extinsă, cu monahi chilioți (de la chiliile aghioritice), din păcate mănăstirile de obște sunt rezervate referitor la acest subiect. Nu iau ușor atitudine. Așteaptă mult până să spună ceva. Însă mulți părinți de la chilii, imediat după „Sinod“ au întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Pentru că Bartolomeu este episcopul lor, acolo, în Athos. Și până acum îl pomeneau în mod direct. Și acum ei spun: nu mai putem să îl pomenim pe Bartolomeu, care este episcopul nostru și deja mulți au făcut aceasta. Și au făcut deja o scrisoare către Sfânta Chinotită, cum că ar trebui ca aceasta să ia atitudine pentru întreg Sfântul Munte, însă Sfântul Munte încă nu a luat atitudine față de „Sinodul“ din Creta. Oricum, există o mare frământare, 300 de părinți de la chilii au semnat deja un document împotriva „Sinodului“ și printre aceștia sunt și mulți părinți importanți, așa cum este de exemplu Gheronda Gavriil, care de fapt acum este în locul Sfântului Paisie. El mi-a dat telefon și mi-a spus: Părinte, să ducem o luptă împotriva „Sinodului“ din Creta etc.
În urmă cu aproximativ o lună am fost în Sfântul Munte și m-am dus și la Gheronda Gavriil și l-am întrebat: Sfinția voastră, unde mergeți acum la slujbă?Pentru că el este monah (nu poate face singur Sfânta Liturghie). Și el mi-a spus: mă duc aici undeva aproape la un ieromonah care nu îl pomenește pe patriarh. După o săptămână a mers un monah din România și chipurile l-a întrebat pe Gheronda Gavriil dacă îl pomenește pe patriarh. Și apoi acest monah român s-a întors în țară și a spus: Părintele Ciprian a spus minciuni. Gheronda Gavriil îl pomenește acum pe patriarh. Adică, așa zic ei (ecumeniștii).
Sau schimbă ei (ecumeniștii) ceea ce spun alții. Eu o să spun despre Gheronda Gavriil doar faptul că eu în urmă cu 2-3 ani, cu mult timp înainte de „Sinod“, am rămas o noapte la chilia lui și l-am întrebat: Gheronda, ce să fac? Să săvârșesc Sfânta Liturghie? Să îl pomenesc pe Bartolomeu? Părinte, mi-a spus el, fă cum dorești. Nu a vrut să îmi impună. Nu l-am pomenit. Să îl pomenesc direct pe Bartolomeu tocmai aici, la chilia lui Gheronda Gavriil?
În Grecia există o mare frământare și în rândul multor episcopi: de Pireu, de Kythira, în legătură cu „Sinodul“ din Creta și în rândul altor arhierei, dar există o frământare mare și în propria noastră Sinaxă, a clericilor și a monahilor ortodocși și vom avea dificultăți foarte mari, pentru că presupun că la Sinaxă vom avea două tendințe care se vor ciocni între ele, o tendință care spune să întrerupem pomenirea. Dacă în octombrie, depinde de ce se va întâmpla în octombrie, sinodul ierarhiei (Greciei) va confirma hotărârile „Sinodului“ din Creta vom avea o MARE PROBLEMĂ. Pentru că asta înseamnă ierarhia, toți episcopii. Toți episcopii acceptă „Sinodul“ din Creta și vom fi într-o situație dificilă. Desigur există și unii părinți, cealaltă tendință, care spun că chiar dacă ierarhia va accepta „Sinodul“ din Creta, nu trebuie să întrerupem pomenirea (ierarhilor) și argumentul lor este pastoral. Anume, care este argumentul lor? Ei spun că dacă întrerupem pomenirea, aceștia ne vor alunga din biserici, din parohii, ne vor alunga cu multă bucurie. Ecumeniștii își vor freca mâinile de bucurie, pentru că noi vom pierde legătura cu poporul. Nu vom mai avea parohii, nu vom mai avea credincioși, cui vom mai vorbi? Cine ne va mai urma din lume? Prin urmare, ecumeniștii vor curăța locul, antiecumeniștii vom plecat și vor rămâne doar ecumeniștii în biserică. Și nu se va mai auzi cuvântul antiecumenist. Acesta este argumentul. Așa spun cei care zic că nu trebuie să întrerupem pomenirea. Desigur, eu nu îmi însușesc această opinie. Dumnezeu să ne lumineze să facem ce este mai bine. Oricum, această idee are fundament. În Basarabia m-am bucurat pentru că acolo au întrerupt pomenirea deja și episcopii a căror pomenire a fost întreruptă nu i-au alungat pe preoți, i-au lăsat. Le-au spus: BINE AȚI FĂCUT! Și noi dacă am fi putut am fi întrerupt pomenirea lui Chiril.
Dar ne temem.
Da, desigur. Nu i-au pedepsit pe preoții aceia. Eu vreau să scriu lucrul acesta, astfel ca și ai noștri, cei de aici, să facă la fel. Bine. Voi nu îndrăzniți. Iar noi care îndrăznim să întrerupem pomenirea ACEASTA ESTE O FORMĂ DE PROTEST. Nu suntem fiii episcopului?
Pentru că ei pot, acum când în România există multă confuzie și deja au început câțiva să întrerupă pomenirea, putem să spunem că nu facem aceasta din ură, ci că este un protest.
DA, ESTE UN PROTEST. Și așteptăm ca episcopii să înțeleagă acest lucru și să nu înceapă o prigoană împotriva noastră.
Întreruperea pomenirii este schismă?
Nu este schismă. O spune și canonul. Nu este schismă, ci ferește de schismă! ECUMENIȘTII FAC SCHISMĂ, PRIN EREZIA ECUMENISMULUI. Canonul scrie că nu fac schismă cei care întrerup pomenirea, ei apără Biserica de schisma ereziei ecumenismului. Trebuie să spunem aceasta: că și dacă întrerupem pomenirea, aceasta nu este schismă. Noi continuăm și rămânem în Biserică. Ea nu se întinează, nu se întinează toți dacă câțiva episcopi… cad în erezie. Noi rămânem în Biserică. Dar mă tem că lucrul acesta nu se va întâmpla în Grecia. În Grecia ne vor pedepsi. Dacă eu întrerup pomenirea Mitropolitului Antim, acesta mă va alunga. Și oricare alții care vor întrerupe pomenirea arhiereilor, vor fi alungați din biserici și lumea va fi lipsită de cuvântul ortodox antiecumenist, pentru că aceștia vor spune că noi suntem schismatici. Ne vor defăima că suntem ca și stiliștii și ne vor calomnia. Și acolo este acum punctul critic. Vom întrerupe pomenirea? Merită să facem aceasta sau nu merită să facem întreruperea pomenirii?
Adică ce vom câștiga și ce vom pierde?
Da, din punct de vedere pastoral. Toate canoanele ne dau dreptul să întrerupem pomenirea. Dar în final merită să facem aceasta? Aceasta este problema care ne preocupă acum.
Toți întreabă: Mitropolitul Serafim de Pireu a întrerupt pomenirea arhiepiscopului?

Nu. Și nu cred că va întrerupe pomenirea. Din câte am înțeles, el mi-a spus în urmă cu un an că „Sinodul“ va fi o limită. Dacă Sinodul va recunoaște eclezialitatea și botezul (ereticilor)… Desigur, „Sinodul“ n-a făcut clar acest lucru, cu toate că au vrut să o facă, să recunoască caracterul de Biserică și botezul ereticilor. Dacă ar face acest lucru ar fi limita inacceptabilului. Așa ceva nici eu nu pot să accept și atunci voi întrerupe și eu pomenirea.Eu comunic de multe ori cu el. Am fost la el. Nu-l văd să fie dispus la aceasta pentru că el crede că (ecumeniștii), nu au reușit pe deplin să pună în texte nici eclezialitatea (ereticilor), nici recunoașterea botezului lor.

Sursa