Teofan Savu nu își retrage semnătura din Creta. ÎNTRERUPEREA POMENIRII BISERICEŞTI – MĂSURĂ CANONICĂ ŞI PATRISTICĂ DE ÎMPOTRIVIRE FAŢĂ DE HOTĂRÂRILE SINODULUI DIN CRETA

Într-un comunicat al MMB, consilierii lui Teofan Savu încropesc o “mărturisire” forțată în care ereziarhul se leapădă de erezii, lucru firesc, însă nu regretă semnătura dată pe documentele din Creta, lucru condamnat de mari mitropoliți ai Greciei și Serbiei, precum și de alte patriarhii Ortodoxe. Alt lucru de care nu se leapădă CLAR este ieșirea de urgență din CMB, organism eretic ce tăgăduiește sfintele taine valabile doar în Ortodoxie! Iar o condamnare CLARĂ a ecumenismului, ca fiind erezia ereziilor, nu o face! Acest comunicat dat de Teofan Savu este pentru amortizarea reacților tot mai vehemente, care l-au amenințat cu întreruperea pomenirii, așa cum cer Sfintele Canoane, explicate în continuare:

„Iar Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (FA 5, 29)

1. Dreapta credință – temei pentru comuniunea euharistică

În Biserică, harul merge întotdeauna împreună cu Adevărul. Lucrarea de sfințire a Tainelor se desfășoară numai în cadrul acesta al Adevărului, nici într-un caz în alt cadru lărgit artificial, deoarece Sfintele Taine constituie lucrarea sinergică dintre Dumnezeu și om. În ele Dumnezeu lucrează prin om, Dumnezeu este Săvârșitorul real al lor. Biserica însăși este și ea, ca Trup tainic al lui Hristos, izvorul tuturor Harurilor și darurilor, prin urmare în ea și numai în ea putem avea acces la Har și la Adevăr.

Toate Tainele sunt săvârșite și sunt primite în baza aceleiași credințe, toate începând de la botez. Astfel și comuniunea la același potir, adică din același Sfânt Trup și Sânge, se realizează întotdeauna în baza și pe temeiul aceleiași credințe mărturisite în Adevărul revelat, acestea două fiind de fapt și granițele care delimitează foarte precis Biserica și cei care se află în ea de cei care sunt în afara ei. Iar acela care este rânduit să păzească curată învățătura de credință în Biserică este tocmai episcopul, așa cum de altfel se și angajează la hirotonirea întru arhiereu. Fiind păstor, el este primul care e dator ca turma sa cea cuvântătoare să nu se abată pe căi greșite, ce duc la pierzare. Episcopul este păstorul turmei nu prin sine, ci prin puterea primită de la Hristos, iar acest lucru este în mod general valabil pentru cei sfințiți clerici. Hristos este Arhiereul cel mare (cf. Evr. 4, 14), El este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evr. 5, 6), iar cel sfințit lucrează toate în numele și cu puterea Lui, și nu poate săvârși nimic fără Hristos sau împotriva Lui.

Hotarele canonice amintite au fost descrise îndeosebi în tâlcuirea marelui canonist Sf. Nicodim (Milaş) la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic: „Emiţând această prescripţie, Soborul din Efes are în vedere acea normă juridico-bisericească în baza căreia conducerea ierarhică bisericească deţine puterea legitimă deplină doar atunci când acţionează în limitele descrise de lege şi atunci când chivernisitorii acestei puteri se supun cu stricteţe legilor şi învăţăturii Bisericii Ortodoxe; şi dimpotrivă, în momentul în care ei se depărtează de aceste legi şi încalcă hotarele legale strict-definite, această putere pierde toate drepturile ce îi aparţin. Tâlcuind în continuare canoanele soborului întrunit la Constantinopol în anul 861, vom vedea ce putere a avut mereu în Biserică această normă” 1

Așadar episcopului i se cere dreapta credință, pentru a putea rămâne în comuniune cu Adevărul-Hristos, iar astfel să fie păstor cu adevărat al turmei sale și să lucreze cele sfinte. Dar dacă comuniunea episcopului cu Hristos este pierdută datorită unei stricări a credinței printr-o mărturie cacodoxă făcută în mod public, ce comuniune mai poate exista între un ortodox care păstrează curată credința și acel episcop?

2. Oprirea pomenirii episcopului locului – temei canonic

Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol (861) arată explicit în ce caz se poate întrerupe comuniunea cu episcopul locului; acesta stabileşte că atunci când episcopul locului mărturisește public o erezie, preotul poate recurge la această măsură de îngrădire față de episcopul său fără să se facă vinovat de vreo greșeală. Textul canonului este următorul:

Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi n-ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfăţoşare şi de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoţia), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă, şi rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.2

Tâlcuirea din Pidalion este aceasta:

Cele ce canoanele cele mai de sus au rânduit pentru episcopi şi mitropoliţi, acesteaşi le rânduieşte cu mult mai vârtos canonul acesta pentru patriarhi. Însă acestea să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele sfinte) şi altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâiul şezător al lor, iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte încă de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceştia despărţindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciuno-episcopilor acelora.3

Canonul face foarte clar distincția între greșelile morale și cele dogmatice. În cazul în care un episcop este învinuit de abateri morale iar preotul întrerupe pomenirea lui, acel preot se face vinovat de schismă pentru că nu a așteptat judecata sinodală și prin îngrădirea sa l-a considerat și judecat vinovat pe episcopul său înainte să se pronunțe o hotărâre a judecății sinodale.

Dar alta este situația în cazul în care abaterile sunt în legătură cu credința. Astfel în cazul în care episcopul însuși învață și propovăduiește o erezie în mod public, prin cuvânt vorbit sau scris, de care iau cunoștință cei din jurul său, iar acea erezie a fost condamnată de Sinoade sau de Sfinții Părinți, preotul nu mai e dator să aștepte judecata sinodală, aceasta deoarece episcopul însuși se arată pe sine de partea acelei erezii pe care o propovăduiește, fără să fie acuzat de nimeni, iar acea erezie fiind condamnată deja, singur se vădește pe sine vinovat. Deci preotul are acest drept de a recurege la această măsură de îngrădire, fără să greșească în ceva anume și fără să se facă vinovat de schismă, ci chiar este vrednic de laudă fiindcă de fapt apără Biserica de schismă și de răspândirea ereziei. Așa cum specifică canonul foarte clar, îngrădirea se face față de minciuno-episcopi (pseudoepiscopi), adică față de erezia mărturisită și de cel care o mărturisește ci nu de Biserică.

Dacă episcopul crede în taină în mod eretic, preotul nu are nici o vină, pentru că nu se poate face răspunzător pentru ceea ce nu știe.

3. Mărturii ale Sfinților Părinți

În literatura patristică se regăsesc nenumărate mărturii despre îngrădirea de comuniunea cu cei care cred și mărturisesc o erezie sau cu cei care sunt în comuniune euharistică cu ereticii.

Sfântul Vasile cel Mare scrie în anul 372, deci înainte ca erezia pnevmatomahă a lui Macedonie să fi fost condamnată la sinodul II ecumenic, către credincioșii din Tars rămași ortodocși: „nu trebuie să numim pe Duhul Sfânt creatură şi nici să nu primim în comuniune pe cei care-L numesc aşa.”4 Iar în Mărturisirea de credință din 373 scrie: „iar de comuniunea cu cei care numesc pe Duhul Sfânt creatură să ne ferim, socotindu-i adevăraţi hulitori de Dumnezeu.”5

Sfântul Vasile se îngrijea însă și de toți cei păstoriți de către el ca să nu se întineze prin comuniunea cu ereticii, căci fiind învinuit de legături cu ereticii, el se apără spunând că nici el dar nici cei din eparhia lui nu au avut vreo comuniune cu ereticii: „Vor spune poate că eu ţin legături cu Apolinarie şi am în mine aceste învăţături rătăcite. Să se prezinte dovezi pentru acest lucru! Dacă ştiu să cerceteze adevărul, s-o declare şi veţi putea proba atotştiinţa lor! Dacă dovedesc comuniunea mea cu el după cele văzute şi cunos­cute clar de toţi, să arate fie epistola canonică trimisă de mine către el şi de la el către mine, fie legăturile dintre clericii lui şi ai mei, dacă am primit pe cineva cândva de la ei la rugăciunea de comuniune!”6 În epistola către călugărul Urbikios Sf. Vasile îl roagă pe acesta „să faci în aşa fel ca aceste rătăciri să-şi primească de la Biserică îndreptarea lor şi să stai departe de comuniunea cu ere­ticii, căci, să ştii, în aceste privinţe nepăsarea nimiceşte libertatea de vorbire pe care trebuie s-o avem în Hristos.”7

Este de preferat moartea fizică față de împărtășirea cu ereticii, cum tot Sf. Vasile arată: „Oricum, Cuvioşia Ta nu te-ai înşelat cînd ai spus că acel Asclepios, care a fost crunt bătut de arieni, a murit în urma rănilor, mai bine spus a preferat să se mute la viaţa veşnică, decât să intre în co­muniune cu cei de soiul lui Doic.”8

Păstrarea comuniunii cu cei care cugetă și în același timp mărturisesc erezia pe față deschide larg poarta către împrăștierea și propagarea ereziei printre cei credincioși. Astfel un alt motiv, deloc de neglijat, pentru care se recurge la această măsură a necomuniunii este acela de a feri turma cea cuvântătoare de boala molipsitoare a ereziei. Scriind Către cei din Apus, Sf. Vasile le cere ca pe arieni să-i dea „pe faţă înaintea tuturor Bise­ricilor Răsăritului pentru ca, ori să vină într-adevăr alături de noi, fixându-şi atitudinea în acest sens, ori, dacă rămân în izolarea lor, să menţină numai pentru ei acea stricăciune, fără ca, prin comuniune des­chisă, să poată transmite rătăcirea lor şi celor din jurul lor.”9 Pentru realizarea acestui lucru se cere ca numele ereziarhilor să fie bine cunoscute în toată lumea și memorate iar comuniunea cu cei necunoscuți să se facă numai după cercetarea lor amănunțită cu privire la credința lor.

Dar și împreună-împărtășirea cu ereticii este aspru condamnată de Sfinții Părinți.

„Precum dumnezeiasca Pâine , atunci când se ia de către drept-credincioși, îi face pe toți cei ce se împărtășesc un singur trup, așa și pâinea eretică, de vreme ce îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtășanie) să aibă părtășie între ei, îi face un trup potrivnic lui Hristos.”10

„Despre preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic […]: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat”.11

„Deci să nu ne ademenească pe noi cu apucături sofistice şi să nu răspundă împreună cu toţi ceilalţi care sunt de părerea lui, ci să ne tri­mită un cuvânt scurt, drept răspuns la întrebări, ori să mărturisească deschis că renunţă să mai stea în comuniune cu duşmanii credinţei.”12

Nuanțări foarte importante sunt regăsite în multe dintre scrisorile Sf. Teodor Studitul, care răspunde adeseori la situații și probleme concrete: „(Dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter13 şi îl numeşte adunătură mincinoasă, dar îl pomeneşte pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtăşim de la un preot al [acelui] episcop ortodox) am răspuns şi în alte [dăţi], în scrisorile către Evod, că:

• Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai el să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic.

• Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masa de obşte – de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică, îl pomeneşte [pe episcopul eretic] -, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvinteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel].”14

De aceea, Părinţii Bisericii recomandau turmei ortodoxe îndepărtarea de comuniunea cu ereticii, arătând că aceştia nu mai se pot numi creştini. Opreliştile Părinţilor se extind şi asupra rugăciunilor în comun cu ereticii, sfinţitul Valsamon spunând că „de eretici trebuie să ne scârbim ca de nişte întinăciuni şi să nu avem legături cu ei.”15 De asemenea, credincioşii erau sfătuiţi să urască şi să respingă nu doar erezia, comuniunea bisericească cu ereticii şi faptele lor, dar chiar şi tovărăşia acestora.

„(Căci nu greşim, n.n.) dacă vom exclude din comuniune pe toţi cei care nu primesc credinţa Sinodului de la Niceea şi dacă vom refuza să mai stăm în legătură cu cei care afirmă că Duhul Sfânt este făptură.”16 La fel întărește și Sfântul Efrem Sirul „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de cei câți murdăresc sfânta credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii!”.17

După cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom, ascultarea și supunerea față de preot, ierarh sau Sinod merge până la erezie: „Dacă preotul are o credinţă stricată (greşită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui.”18

4. Refacerea comuniunii euharistice cu cei căzuți si reîntorși în sânul Bisericii

Unirea din nou cu cei care în timpul vieții lor au căzut în erezie şi reprimirea lor în sânul Bisericii trebuie să se facă, după cum arată Sfântul Vasile cel Mare, numai „după o pocăinţă şi îndreptare învederată, anatemizarea pe faţă a ereziei şi recunoaş-terea deplină a dogmelor ortodoxe. În acest fel, ortodocşii vor redeveni mădulare ale «trupului Bisericii lui Hristos» şi se vor izbăvi de osânda care le-a fost gătită pentru erezie. Fără păzirea acestor condiţii, Sfântul Vasile este categoric: vom fi învinuiţi noi, ortodocşii, că am trecut la erezie.”19

Sf. Vasile accepta cu mare îngăduință în comuniune pe cei care proveneau de la școlile eretice ale vremii sale, adică pe aceia care posibil păstrau în inimă acest rău ascuns, dar nu arătau pe față erezia și nici nu se împotriveau învățăturii ortodoxe, cu scopul de a-i salva, de va fi fost cu putință, din ghearele cumplite ale ereziei: „Sunt conştient şi până în ceasul de faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare sfânta întru cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt potrivnic învăţăturii celei sănătoase şi nici nu mi-am întinat sufletul cu blestemata învăţătură a ucenicilor lui Arie. Dacă uneori am admis în comuniune pe unii din cei proveniţi din şcoala lui, care-şi ascundeau acest rău în adâncul inimii lor şi care pronunţau cu­vinte pioase sau cel puţin nu se împotriveau la cele ce spuneam eu, am făcut-o din pricină că nu am vrut să arunc asupra lor toate osândirile şi pentru că m-am supus hotărârii pe care Părinţii o luaseră în legătură cu ei. Căci eu am primit de la fericitul Atanasie, episcopul Alexandriei o scrisoare pe care o am încă în mâini, iar celor care o doresc le-o pot arăta, scrisoare în care el lămureşte limpede că dacă vrea cineva să se întoarcă de la rătăcirea arienilor şi să recunoască mărturisirea de credinţă de la Niceea, să-l primim fără rezerve, căci la o astfel de hotărâre au aderat şi episcopii din Macedonia şi Ahaia.”20

Deci revenirea de la erezie a celor căzuți din dreapta credință se face foarte ușor și lesne, numai de va vrea omul; nu este preconizat nicăieri un timp de pocăință, ci singurul lucru ce se cere celui care se întoarce de la erezie este părăsirea și condamnarea ereziei și mărturisirea credinței ortodoxe. Erezia este un păcat ce ține de partea rațională, iar vindecarea de ea survine imediat ce Adevărul este însușit de om.

„Un bărbat cunoscător mi-a pus o întrebare înfricoşătoare: «Care este, afară de omor şi de tăgăduire, păcatul cel mai greu dintre toate ?», a zis el. Iar eu am spus că a cădea în erezie. «Şi de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe eretici, după anatematizarea sinceră a ereziei lor, îi învredniceşte de împărtăşirea de Taine, dar pe cel ce a curvit, primindu-l după ce s-a mărturisit şi a încetat să păcătuiască, canoanele apostolice poruncesc să-l ţină departe de Prea Curatele Taine mai mulţi ani ?» Şi eu, înspăimântându-mă de neputinţa de a răspunde, taina a rămas nedezlegată.” 21

5. Despre condamnarea preoţilor care întrerup pomenirea episcopului locului

Conform Canonului 15 al Sinodului I-II, prezbiterul care întrerupe pomenirea numelui episcopului locului nu va trebui condamnat ca schismatic şi vinovat de schismă în Biserică, nici ca unul care se află în afara Bisericii. Dimpotrivă, este vrednic de laudă, pentru că a scăpat Biserica de la schismă.

Sfinţii Părinţi arată că atât episcopii eretici, care s-au abătut de la credinţă şi au părăsit Biserica cea Una, cât şi cei hirotoniţi de ei sunt simpli mireni. Ei nu mai au succesiune apostolică deoarece aceasta nu se întrerupe doar printr-o transmitere nelegitimă sub raport exterior a hirotoniei, ci şi prin abaterea de la dreapta credinţă. De asemenea, orice condamnare pe care ei o emiteau împotriva celor care nu îi urmau în erezie era lovită de nulitate.

În decursul istoriei, mulţi sfinţi mari, între care îi amintim pe Sf. Teodor Studitul, Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Ioan Damaschin, au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici. Ei nu pot fi numiţi schismatici, deoarece au continuat să slujească Sfânta Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, însă delimitându-se de episcopul eretic de care aparţineau.

Alții au fost chiar dați anatemei de sinoade eretice: Sf. Atanasie cel Mare, care a fost dat de mai multe ori anatemei la sinoade organizate de arieni; la fel și Sfântul Fotie cel Mare. Pe vremea când încă nu era hirotonit episcop, ci era ieromonah în Sfântul Munte, Sfântul Grigorie Palama, din cauza cugetelor eretice ale Patriarhului Ioannis Kalekas, a întrerupt pomenirea acestuia înainte de judecata lui sinodală. Ca urmare, Patriarhul Ioannis Kalekas a emis împotriva Sfântului Grigorie o anatemă, „pentru că a îndrăznit ca în mod necanonic şi fără de judecată să întrerupă pomenirea mea…”. Sfântul Grigorie, însă, nu a respectat această hotărâre şi a continuat să liturghisească.

Și ce vom spune? Faptul că în 1054 papa Romei, care din anul 1014 căzuse în erezie prin introducerea ca dogmă oficială a ereziei filioque în Apusul întreg, a emis anatema asupra Bisericii Răsăritului, aceasta ar fi valabilă în vreun fel? Nicidecum.

Dar și în timpurile noastre contemporane se regăsesc exemple ale îngrădirii de erezie: timp de trei ani (în perioada 1970 – 1973), aproape jumătate din Sfintele Mănăstiri ale Sfântului Munte, toate schiturile şi cele mai multe dintre chilii, prin acordul şi îndemnul Sfântului Paisie Aghioritul, alături de trei Preasfinţiţi Mitropoliţi ai Ţărilor Noi, Augustin Kantiotis din Florina, Pavlos de Paramythia şi Ambrozie de Eleftheropoli, au întrerupt pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic, Atenagora, care, în 1965, trecuse la ridicarea anticanonică a anatemelor, se întâlnise cu ereziarhul Papă la Ierusalim, urmând o poziţie filopapistaşă.22

„Prezbiterul care aplică întreruperea pomenirii numelui Episcopului locului nu va trebui să primească pedeapsa caterisirii de la Episcop sau de la Sinod, lucru care neîndoielnic este o urmare firească, ci să continue să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie, chiar şi în vreo casă oarecare, dacă i s-a interzis folosirea vreunei biserici, prin folosirea unui antimis simplu, pe care nu va fi înscris numele Arhiepiscopului locului, nici nu va purta pecetea Mitropoliei locului, nici nu va fi fost sfinţit, dar neapărat va avea cusute pe el moaşte de martir. Caterisirea din motivul opririi nepomenirii în acest caz (de erezie) este lovită de nulitate, după cum vedem din faptul că nici un Sfânt Părinte nu a acceptat această «caterisire» şi «anatematizare» mincinoasă (aşa cum este cazul Sfântului Ioan Damaschin anatematizat de patru Sinoade Locale).”23

După cum arată pr. Theodoros Zisis, şi mărturisitorii zilelor noastre sunt supuşi, de către ierarhii eretici, ameninţărilor şi calomniei, dar aceştia „nu trebuie să se teamă de aceşti episcopi nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează.”24

Din nefericire, în zilele noastre condiţiile pentru răspândirea şi acceptarea ereziilor sunt mult mai prielnice decât în timpul vechiului sinod de la Ferrara-Florenţa (1438 – 1439). După cum remarcă pr. Theodoros Zisis, astăzi nu mai există teama dezaprobării şi reacţiei poporului la cele uneltite, deoarece „poporul ignoră cele ale credinţei şi a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism (ἀγαπισμοῦ) new-age-ist şi împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înşelarea şi minciuna, ci le denunţă, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioşi. Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur, cu lăudabile excepţii – sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.”25

În acest context, singura soluţie rămâne trezirea cât mai multor credincioşi, deoarece – aşa cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur – înseşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează.

Dacă această trezire nu se va produce cât mai curând, urmările vor fi catastrofale, după cum avertizează Episcopul Nicolae al Ohridei, un „Hrisostom al Bisericii Ortodoxe Sârbe”, aşa cum îl numeşte Sfântul Iustin Popovici:

„Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.

Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două”.26

În loc de concluzie

Abaterile şi compromisurile legate de Dreapta Credinţă prin erezii şi schisme, au condus spre apostazia şi criza spirituală generalizată la nivelul întregii omeniri. Ca urmare a acestei crize, au apărut gravele forme de ideologie şi mutaţiile îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi firii omeneşti. Ideologia perversităţii care e impusă de acum chiar prin lege, este o consecinţă directă a acestor abateri de la Dreapta Credinţă. Acest sinod nu a făcut niciun fel de distincţie, dezbateri şi decizii în acest sens, ci le-a tratat superficial. Această stare de lucruri va agrava toate aceste categorii de prăbuşiri, la nivel spiritual, economic, social şi în final va atrage colapsul generalizat şi final. Dacă nici atât nu putem discerne, este un semn vizibil al unei masive părăsiri de Har, care se accentuează pe măsura nepăsării şi gravelor noastre compromisuri, care s-au făcut de fapt şi prin acest sinod. Este o strânsă legătură între erezie, apostazie şi ideologia şi presiunile pe linia legalizării perversităţii în toată lumea, inclusiv în spaţiile ortodoxe.

Să luăm deci aminte, să stăm bine!

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s