CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR – DESPRE TAINA SPOVEDANIEI


[…] Cînd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cînd ni-i bolnav sufletul, amînăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sînt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rîurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborît prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar înainte de toţi Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti cîte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pîraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decît bolii, pe cît este sufletul mai bun decît trupul.


Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsînd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri cînd păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muşcătura. Gîndeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decît cei tăiaţi şi arşi cu fierul înroşit; şi cîte nu fac, cîte nu suferă, cît nu plîng şi se tînguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!

Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum îi vom cere iertare de păcate? Cînd tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul cîte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Cînd superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi, ducîndu-te la uşa lui şi rugîndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, îţi măreşti şi mai mult rugămintea. Dar cînd supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Cînd îl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că îl facem să Se supere şi să Se mînie şi mai mult cînd nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiţi de pămînt, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că avînd un Stăpîn atît de uşor de împăcat, îl mîniem; şi mîniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu cînd Se mînie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrînd să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ţi-ar face mereu bine, deşi Îl insulţi, L-ai dispreţul mai mult. Dar ca să nu faci asta, îşi întoarce cîtăva vreme faţa de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.

Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpîn pe hotărîrea Lui: Să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plîngem, să ne tînguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pămînt păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sînt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, cînd pleacă de aici, sînt duse la înfricoşătorul scaun de judecată, avînd în jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate. Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decît o închisoare; ci după cum atunci cînd intrăm în locaşul acela îi vedem pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume, dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra în viaţa fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit cu lanţuri mai grele decît cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătaşilor, ai vedea că sînt cu atît mai înlănţuiţi cu cît sînt mai bogaţi. După cum pe un întemniţat îl nefericeşti cînd îl vezi legat la gît şi la mîini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, cînd îl vezi înconjurat de bogăţii nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urîta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai în fundul temniţei, convingîndu-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gîndurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănţuit, ci şi murdar, întinat şi plin de stricăciuni!

Nici plăcerile trupeşti nu sînt mai bune decît dragostea de bani şi de avere, ba chiar mai rele, pentru că pîngăresc şi trupul împreună cu sufletul şi aduc, şi peste unul şi peste altul, nenumărate boli. […]

Unii oameni vor fi osîndiţi şi aici, şi dincolo; alţii, numai aici; unii, numai dincolo; alţii, nici aici, nici dincolo. Aici şi dincolo, precum iudeii: căci au fost pedepsiţi şi aici – cînd au îndurat acele nemaiauzite suferinţe, la căderea Ierusalimului – şi îndură şi dincolo cea mai cumplită pedeapsă, ca locuitorii Sodomei şi mulţi alţii. Numai dincolo, ca bogatul care se pîrjolea în iad şi nu era stăpîn nici pe o picătură de apă. Numai aici, ca desfrînatul din Corint. Dar nici aici, nici dincolo, ca Apostolii, ca Proorocii, ca Fericitul Iov; căci suferinţele lor nu erau osîndă, ci lupte şi încercări. Să ne sîrguim dar să facem parte din aceştia din urmă! Dacă nu din aceştia, atunci cel puţin din cei care-şi spală păcatele aici. Înfricoşător este scaunul acela de judecată, osînda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi (1 Corinteni 11, 31). Dacă faci asta şi mergi înainte pe acest drum, vei dobîndi şi cununa.

– Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba.

– Plîngi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul cîte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseşte sufletul. Dacă ţi-ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii cîtă durere se naşte de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăinţe ca răsplată îndreptăţirea, spunînd: Spune tu mai întîi păcatele tale, ca să te îndreptezi! (Isaia 43, 26). Nu-i puţin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale, întoarcerea lor şi pe o parte şi pe alta, după felul lor, şi trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atît de mare zdrobire de inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrînare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deşertăciunile, pizmuirile tale şi toate păcatele la fel cu acestea! Că şi pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsă. Cel care ocărăşte se duce în iad (Matei 5, 22); beţivul nu are parte de Împărăţia Cerurilor (1 Corinteni 6, 10); cel care nu iubeşte pe aproapele său supără atît de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Corinteni 13, 3); cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Timotei 5, 8); cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat în foc (Luca 16, 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decît, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noştri în ziua cea înfricoşătoare. Aşadar, ca să nu se întîmple asta, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că sîntem vinovaţi de multe păcate. Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbeşti mie de o lăcomie măsurată, ci gîndeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Dar şi ocara te aruncă în iad (Matei 5, 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar şi vorbitul de rău te lipseşte de Împărăţia Cerurilor. Cine nu s-a mîndrit? Dar şi omul mîndru este mai necurat decît toţi. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Dar şi acesta a săvîrşit adulter (Matei 5, 28). Cine nu s-a mîniat pe fratele său în zadar? Dar şi acesta este vinovat sinedriului (Matei 5, 22). Cine n-a jurat? Dar şi jurămîntul este de la cel rău (Matei 5, 34-37). Cine n-a jurat strîmb? Dar şi jurămîntul strîmb e mai mult decît de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar şi acesta a căzut din adevărata robie, cea întru Hristos (Matei 6, 24). Pot să numesc şi alte păcate mai multe ca acestea; dar sînt de ajuns şi acestea şi îndestulătoare să ducă la pocăinţă pe un om care nu are inima de piatră şi nu-i cu totul nesimţit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă în iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?

Atunci cum ne mai putem mîntui? mă poţi întreba.

– Dacă vei întrebuinţa pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului: milostenia, rugăciunile, căinţa, pocăinţa, smerenia, inima zdrobită, dispreţuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mîntuire dacă vrem să luăm aminte. […]

Cînd mintea omului este stăpînită, ca de beţie sau de nebunie, de un gînd rău, greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este cînd faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le îndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; cînd ajung de pun stăpînire pe suflet şi-l biruie, dau naştere la mare vîlvătaie, ca şi focul ce cade pe lucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nu băgaţi în sufletul vostru orice păcat, mîngîindu-vă cu acest gînd fără de folos, spunînd: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?” De aici se nasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorămînt. Îşi începe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau cîteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28, 7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat cînd Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28, 3). De aceea, diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimţite, încetul cu încetul. Mai întîi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot cînd nu era Samuil de faţă; iar cînd a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plîngă o astfel de faptă! El însă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte îndrăzneţe împotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său pînă a ajuns de s-a aruncat pe sine însuşi în prăpastia pierzării.[…] De aceea, trebuie să ne împotrivim de la început păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintîi păcate ce le aduce asupra noastră, nici aşa n-ar trebui să dispreţuim aceste prime păcate; cînd însă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şi la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stîrpim începuturile păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gîndeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atîta luare-aminte ca păcatele mici şi neînsemnate. Însăşi natura păcatelor mari face ca să ne îndepărtăm de ele; cele mici însă, pentru că sînt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu ne îndeamnă să pornim cu hotărîre la stîrpirea lor. De aceea şi ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut în Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vîndă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. […]

De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decît cea de mai înainte. Că nu ne pierde atît de mult păcatul, cît deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, îşi îndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvîrşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit lea­curile pocăinţei. Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă cînd păcatul îmbracă haina evlaviei.

– Dar de unde are diavolul atîta putere, aş putea fi întrebat, încît să înşele pe oameni pînă într-atîta?

– Ascultă şi fereşte-te de gîndurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decît prin bună înţelegere (1 Corinteni 7, 5). Dar unele femei, din o aşa zisă dragoste de evlavie şi de înfrînare, îndepărtîndu-se de bărbaţii lor, cu gîndul că fac faptă de evlavie, au împins pe bărbaţii lor la desfrînare.[…]


Alţii socotesc iarăşi drept un mare cîştig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovadă Iuda; aceasta l-a făcut să se spînzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrînare; se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, ca nu cumva să fie doborît de mai multă întristare unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de întristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: Ca să nu ne lăsăm covîrşiţi de satana; că nu ne sînt necunoscute gîndurile lui (2 Corinteni 2, 11); că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe faţă şi deschis, victoria noastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă sîntem cu luare-aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: Cel ce zice fratelui său: «Nebune» vinovat va fi gheenei (Matei 5, 22); şi: Cel ce se uită cu ochi desfrînaţi, a şi săvîrşit păcatul desfrînării (Matei 5, 28) şi vaită pe cei ce rîd (Luca 6, 25). Pretutindeni stîrpeşte începuturile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vom da socoteală de orice cuvînt deşert (Matei 12, 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gîndurile copiilor lui (Iov 1, 5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce? (Ieremia 8, 4); şi iarăşi: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23); şi: Astăzi de veţi auzi glasul Lui (Psalmi 94, 8). Sînt în Sfînta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde de acest fel. Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: Ca nu cumva să fie doborît de mai multă întristare unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7).

Cunoscînd, dar, toate acestea, să punem înţelepciunea Scripturilor în faţa tuturor căilor care abat pe trîndavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?” Dacă săvîrşeşti desfrînarea cu inima, repede o vei îndrăzni şi cu trupul. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia?” Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia. Iarăşi să nu spui: Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu? Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (3 Regi 21, 1-29). Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpînului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpînului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat-o cu sila, ce osîndă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului?

Aşadar, ca să nu fim osîndiţi, să nu ne mînjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate, şi mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cu toată rîvna şi de virtute. […]

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Bucureşti, 1994.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sf.Ioan Gură de Aur, Spovedania, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s