Sfintii despre papistasi si erezia catolică

 

sf-gherman-patr-c-pol1-2z32kkejcm8lo7laocw2dc

Gherman al II-lea, patriarhul Constantinopolei (1222-1240): „Pentru aceasta, vă legiuiesc şi vouă, tuturor mirenilor care sunteţi adevăraţi fii ai unicei Biserici Universale (Soborniceşti): să fugiţi alergînd departe de preoţii care s-au pus în slujba catolicilor. Şi nici la adunările Bisericii să nu vă strîngeţi împreună cu ei, nici obişnuita binecuvîntare să nu o primiţi din mîinile lor. Este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în casele voastre, decît să participaţi la adunările comune împreună cu latino-cugetătorii” (Epistola a II-a către Ciprioţi, scrisă după ce Cuviosul a respins propunerea de uniaţie a papei Grigorie IX)pqq

sf-marcu-evghenicul-la-sinodul-de-la-ferrara-florenta.jpg

Sfântul Marcu Evghenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului,19 ianuarie.

„Şi noi îl socotim pe papă ca pe unul dintre patriarhi, dar şi aceasta, dacă este ortodox” (347 – Epistola către ortodocşii de pretutindeni, PO 17, p. 320).
Aşa binevesteşte dumnezeiescul Părinte tuturor ortodocşilor de pretutindeni. Şi afirmă răspicat: „Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l pomeneşte pe papă ca arhiereu ortodox vinovat este, că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii, şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit” (348 – Către Teofan din Euripos, p. 343).
Preoţii catolici nu sunt preoţi, fiind sub incidenţa hotărârilor canonice ale sinoadelor ecumenice. „Episcopii voştri [ai latinilor] şi clericii nu mai sunt nici episcopi, nici clerici, fiind caterisiţi de atâtea şi asemenea sinoade, iar mirenii sunt sub anatemă şi afurisenie” (349 – Despre adăugirea din Simbolul de credinţă, PO 17, p. 282).
Pentru a nu crede că Sfântul era prea dur în afirmaţiile sale şi că atitudinea lui era dictată de resentimente etnice sau de stereotipuri monahale şi zelotiste, iată ce spune despre patriarhul unionist al Constantinopolului: „Nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici după moarte, după cum [nu primesc] nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care şi el le-a primit, şi cei ce sunt cu el, şi pentru apărarea cărora [dogmelor latine] i s-a făgăduit [mai dinainte] cârmuirea aceasta, cu preţul distrugerii dogmelor celor drepte ale Bisericii. Căci sunt încredinţat cu deamănuntul că pe cât mă depărtez de acesta [de patriarh] şi de unii ca aceştia, mă apropii de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, şi pe cât mă despart de aceştia, pe atât mă unesc cu adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, cu teologii Bisericii. După cum şi sunt încredinţat că cei ce sunt de acord cu aceştia se depărtează de adevăr şi de fericiţii dascăli ai Bisericii. Şi de aceea zic: după cum în toată viaţa mea am fost despărţit de ei, aşa şi în vremea ieşirii mele, şi încă şi după plecarea din viaţă mă lepăd de părtăşia şi de unirea cu ei şi, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, fie la înmormântarea mea, fie la parastasele pentru mine, însă nici la [înmormântarea sau pomenirile] făcute pentru vreun altul din ai noştri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noştri” (352 – Ultimele cuvinte ale lui Marcu Eugenicu al Efesului, PO17, p. 349).
Motivaţia care stabilea comuniunea lui cu alţii era dreapta credinţă.
Din cuvântarea către papa Eugeniu se vede că nu avea, precum poate majoritatea bizantinilor din acea epocă, nici o pornire preconcepută şi mizantropă faţă de pontiful roman.
De ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, afară numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că cugetă lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei.
Par cuvinte dure şi foarte tăioase, dar aşa cum am spus această atitudine împotriva ereticilor este comună întregii patristici, pentru Sfinţii Părinţi aveau foarte clar în minte faptul că fără dreapta credinţă nu există nici dreaptă vieţuire şi deci nici mântuire.
Cine i-a făcut aşa de uşor ortodocşi? Aurul, dacă vrei să spunem cele adevărate, şi câştigurile tale. Ba mai degrabă nu i-a făcut aurul pe aceia ortodocşi, ci, făcându-te pe tine asemenea lor, te-a aruncat în partea ereticilor (359 – Epistola către ortodocşii de pretutindeni, p.315-315).

din opera Sfântului Marcu Evghenicul

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sfîntul Tarasie, patriarhul Constantinopolei (784-806, prăznuit la 25 Februarie)

 „Cel ce calcă ceva cît de mic din dogme se osîndeşte ca eretic şi se dă anatemee şi se consideră de toţi ca schismatic şi eretic şi e scos din comuniune. A păcătui în dogme, fie mari, fie mici, e acelaşi lucru, căci prin amîndouă se desfiinţează legea lui Dumnezeu”.

Sfîntul Fotie, patriarhul Constantinopolei (857-867,877-886, prăznuit la 6 Februarie)

143678_sfantul-fotie-mare.jpg


„Căci încă nu trecuseră doi ani de cînd neamul acela [bulgarii, n.n.] cinstea credinţa cea dreaptă a creştinilor, cînd bărbaţi nelegiuiţi şi respingători [misionarii latini, n.n.] (căci ce i-ar putea numi un dreptcredincios?), bărbaţi ieşiţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile apusene), […] aceştia venind asupra poporului de curînd format întru dreapta credinţă, ca un trăsnet sau cutremur sau potop de grindină, sau mai degrabă, propriu vorbind, ca un mistreţ sărind în via Domnului cea iubită şi de curînd sădită, distrugînd-o şi cu picioarele şi cu dinţii, adică cu purtările lor urîte şi cu stricarea dogmelor – la aşa îndrăzneală au ajuns! – au devastat-o. Căci i-au înşelat cu intrigi, pentru a-i strica şi a-i smulge de la dogmele cele drepte şi curate şi de la credinţa cea neprihănită a creştinilor.”

„Dar nu numai la călcarea acestora au ajuns, ci, dacă există o culme a relelor, şi la aceasta au alergat. Căci, pe lîngă necuviinţele arătate, s-au apucat prin cugetări mincinoase şi cuvinte de ei introduse, să falsifice şi Sfîntul Simbol al Credinţei, a cărui autoritate este inatacabilă, după toate hotărîrile sinodale şi soborniceşti. O, uneltirile celui rău! Au născocit că
Duhul Sfînt nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cine a auzit vreodată izbucnind un glas ca acesta, de la nelegiuiţii de altădată? Ce şarpe viclean le-a vărsat aceasta în inimi? […] Şi aşa va ieşi iarăşi îndrăzneala lui Machedonie contra Duhului, strecurîndu-se sub fapta şi acoperămîntul acelora.”
„Vezi cum aceştia în zadar, sau mai degrabă pentru uşoara vînare a celor mulţi, şi-au pus numele de creştini! Duhul purcede de la Fiul! De unde ai auzit aceasta? Din cari evanghelişti ai luat acest grai? Al cărui sinod este acest cuvînt blasfemiator? Domnul şi Dumnezeul nostru zice: „Duhul, care de la Tatăl purcede”, iar părinţii acestei noi nelegiuiri zic:
„Duhul care de la Fiul purcede”. Cine nu-şi închide urechile la auzul acestei blasfemii fără măsură? Acesta stă contra evangheliilor, se opune sfintelor sinoade, falsifică pe fericiţii şi
sfinţii părinţi, pe marele Atanasie, pe renumitul în teologie Grigorie, pe marele Vasilie, […], pe cel cu adevărat Hrisostom. Şi ce zic pe cutare şi cutare? Cuvîntul acesta blasfemiator şi răzvrătit contra lui Dumnezeu se înarmează contra tuturor la un loc: profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi a înseşi sfintelor cuvinte dumnezeieşti.”
„Iar pe noii înainte-mergători ai apostaziei, pe robii celui potrivnic, pe cei vinovaţi de mii de morţi, pe distrugătorii de rînduială, pe ei care au sfîşiat atît de mult şi grav neamul acela fraged şi de curînd adus la dreapta credinţă, pe amăgitorii aceştia împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin hotărîre sinodală şi sfîntă, nu întocmind noi acum sentinţa lor, ci arătînd condamnarea ce le-au rînduit de mai înainte sinoadele şi anatemele apostolice, şi făcînd-o cunoscută tuturor. […] Şi de aceea, pentru că stîrnesc în rătăcirea lor cea de multe feluri, i-am excomunicat din toată turma creştinilor.” (Epistola enciclică, în Studii teologice, an I, nr.2, 1930, p.61)

Sfîntul Ierarh Grigorie Palama, arhiepiscopul Thessalonicului (+1359, prăznuit de Biserică la 14 Noiembrie)

67057_sf-grigorie-palama.jpg

„Mărturisirea noastră (de credinţă) este întărită în toate şi este pentru noi o cunună de mărire şi nădejdea noastră care nu poate fi ruşinată. Iar în cuvintele sale către Apuseni: „Nu vă vom primi nicicînd în comuniune atîta vreme cît mărturisiţi pe Duhul a fi şi de la Fiul!” (Despre purcederea Sfîntului Duh, cartea I)

Sfîntul Symeon al Thessalonicului (+1429, prăznuit de Biserică la 15 Septembrie)

sf_simeon_al_tesalonicului_0.jpg

 „După al şaptelea Sobor a toată lumea nici o altă erezie nu s-a mai arătat, afară de cea papistă”.

„Şi Liturghia o fac aceşti catolici cu totul schimbată şi afară de rînduială; întîi că o fac cu azimă ca şi evreii care aduceau şi prăznuiau cu azimi, pe cînd nouă toate ni s-au înnoit. Nouă ni s-a dat a aduce pîine desăvîrşită, de vreme ce şi pîinea vieţii Cuvîntul lui Dumnezeu desăvîrşit S-a dat nouă, unindu-se frămîntăturii noastre, fiind Dumnezeu desăvîrşit şi făcîndu-Se om desăvîrşit, pentru aceea Mîntuitorul a asemănat împărăţia şi socotinţa întrupării cu aluatul zicînd: „Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului”, şi celelalte.
Apoi nici dimpreună nu slujesc liturghia catolicii, nici dintr-acelaşi pahar şi aceeaşi pîine cuminecă pe mirean, precum face Biserica noastră, ci cu alt obicei. Nici Botezul nu-l fac în trei afundări, ci prin turnare şi fără de mir, nici cuminecare nu dau pruncilor celor botezaţi, nici la alţii pînă ce nu ajung înaintaţi în vîrstă; şi cei mai mulţi copii ai lor sunt nemiruiţi, şi mare parte din ei murind, rămîn neîmpărtăşiţi cu Sfintele Taine, pentru că nu pot vorbi.
Nici nu fac hirotonia episcopilor lor la jertfelnic prin punerea mîinilor, după vechea rînduială de mai întîi a lui Hristos Dumnezeului nostru şi Apostolilor Lui, care ridicîndu-Şi mîinile i-a blagoslovit pe ei şi Duhul cel Sfînt pe capetele Apostolilor a şezut; şi prin punerea mîinilor arhiereului Lui (zice Pavel) iar nu prin mir şi prin ungere. Astfel toate le-au făcut mai izvodite şi afară din rînduiala Mîntuitorului nostru, a Apostolilor şi a ucenicilor Sfinţilor Părinţi. Toate aceste învăţături bisericeşti străine sunt afară din socoteală şi mai cu seamă spre batjocura Tainelor şi cucerniciei creştineşti. Drept aceea. aceştia ca şi Origen aducînd un purgatoriu (foc curăţitor) dogmatisesc a fi sfîrşit muncilor mai înainte de munca aceea întru care se zic a intra cei ce au făcut păcate, spre a-şi plăti judecata lor pînă la ziua de apoi, care nici unul din Sfinţi Părinţi n-au rînduit aceasta. Aceasta este împotrivitoare şi cuvintelor Domnului, care a zis a fi muncă veşnică şi viaţă veşnică. Că încă nu era hotărîrea, adică „şi vor merge aceştia în munca cea veşnică, iar drepţii în viaţă veşnică”, ci la aceasta mai vîrtos întru care s-a cuvenit a se acoperi, ei se înalţă, iar nu se sfărîmă cu inima nicidecum, fiind ţinuţi cu nedurere, pentru care şi nouă ni se cade a lua aminte de împărtăşirea cu dînşii, iar mai vîrtos şi mai ales de despărţirea cea mare la credinţă, pentru care şi mai multe sminteli s-au făcut Bisericii precum am zis şi mai înainte.
Să fie dar papă al credinţei ortodoxe a lui Silvestru, lui Agaton, lui Leon, lui Livesie, lui Martin, lui Grigorie Diadohul, care sunt ai Romei, şi atunci îl vom numi pe dînsul Apostolesc şi întîiul altor arhierei şi ne vom pleca lui nu numai ca înaintea lui Petru, dar chiar ca înaintea Mîntuitorului. Iar de nu este cu credinţa următor Sfinţilor acelora, nici scaunului nu este diadoh, şi nu numai că nu este Apostolesc, întîiul Părinte, dar dimpotrivă este pierzător şi luptător Apostolilor.
Drept aceea-mi şi aduc aminte, frate, cum că în Constantinopol fiind, către oarecine din partea latinilor care venise a mă întreba, am zis către Dumnezeu care mi-a dat a zice de la ai lui Sfinţi pentru Dînsul şi pentru dumnezeieştile Lui dogme. Cea din urmă întrebare a aceluia era: „Voi vă împărtăşiţi cu arhiereii răsăritului ce se numesc Patriarhi, îi pomeniţi în biserici, ei fiind barbari şi neştiind ce este Creştinătatea, iar pe Papa care este foarte învăţat şi pe cuvîntătorii lui nu-i primiţi.” Către acesta am zis: „Noi nu ne lepădăm de Papa nicidecum, şi nici suntem lui neîmpărtăşiţi. Ci mai vîrtos una suntem cu dînsul, precum şi cu Hristos, şi Părinte şi Păstor îl credem pe dînsul.” Dar latinul mirîndu-se a întrebat în ce chip e aceasta, de vreme ce pe Papa al lor nu numai neîmpărtăşit îl avem ci şi eretic îl numim.
Iar de cînd s-au întîmplat izvodirea pentru dumnezeiescul Simbol, nu-l mai avem pe Papă adevărat nici Apostolesc, nici Părinte. De vreme ce nu mai găsim în cei ce se numesc acum Papi, credinţa Apostolului Petru după mărturisire, ci numai cea după lepădare, că
precum Petru nu era Petru nici Apostol, nici cel dintîi, lepădîndu-se de Hristos, aşa nici cel ce se numeşte Papă nu va fi niciodată Papă, neavînd credinţa lui Petru pe care el ca unul ce o iubea cu mărturisire de trei ori a întărit-o, de vreme ce de trei ori s-a lepădat. (Tratat despre Sfintele Taine, vol.I, ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002)

Sfîntul Ierarh Marcu al Efesului (+1444, prăznuit de Biserică la 19 Ianuarie)

26_sai10.jpg

 „Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtînd adăugirea… Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degrabă i-am tăiat şi i-am despărţit de trupul comun al Bisericii, ca avînd un cuget nepotrivit şi necuvios şi ca făcînd adăugirea în chip dobitocesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici şi din cauza aceasta ne-am despărţit de ei.” (Enciclica către Creştinii Ortodocşi de pe tot Pămîntul)

„Noi de fapt am rupt toate legăturile cu latinii tocmai fiindcă sunt eretici. Pacea cu ei se poate reface numai atunci cînd se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor primi învăţătura noastră despre purcederea Duhului Sfînt.” (din actele sinodului de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439)

Patriarhului Calinic al II-lea al Constantinopolului (1694-1702): „Nu este permis să dăm Preacuratele Taine catolicului sau protestantului ce este gata să moară… Potirul obştesc pretinde ca cei ce se împărtăşesc sa aibă aceeaşi credinţă, nu diferită. Pentru că cele diferite de Ortodoxie nu sunt compatibile cu dreapta credinţă.” (Epistola către popor, dată după anatemizarea uniatului Atanasie Anghel, fostul mitropolit al Ardealului, la 1702)

Sfîntul Paisie de la Neamţ (+1794, pomenit de Biserică la 15 Noiembrie):

sf-_paisie_de_la_neamt.jpg

„Nu a prăpădit oare Dumnezeu Sodoma şi Gomora pentru
sodomism? Atunci cum pe rîmleni (cei de la Roma, „7″, n.n.) îi va cruţa pentru erezie? Nu va fi aceasta! Cum încă poate întunericul a fi lumină? Sau diavolul, cum poate fi Dumnezeu? De aceea şi uniaţii, cum pot fi părtaşii mîntuirii dacă s-au înstrăinat de harul Sfîntului Duh, cu slugărnicie hulit de ei, şi s-au dezlipit de la Sfînta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică a Răsăritului, întemeiată pe piatra de căpătîi Hristos şi pe mărturisirea ortodoxă a Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, şi s-au zidit pe staulul cel rîmlenesc, întemeiat pe nisipul înşelăciunii, a cărui prăbuşire va fi mare, chiar pînă în tartarul iadului.
Vezi oare şi pe înşişi bărbaţii latini, preaînţelepţi şi deştepţi, şi ce vrea să spună datina Apostolilor şi Sfintele Pravile ale Soboarelor bine îndrumînd, cum se împotriveau neruşinatelor şi acelor de rîs noilor tăieturi ale papei. Căci Pravilele Sfintelor Soboare din toată lumea poruncesc ca cei botezaţi printr-o scufundare a-i boteza ca pe elini, căci toţi sunt eretici – pentru că despre aceşti întru totul ticăloşi ce alta să se spună?”
„Iar pentru celelalte ale lor rătăciri, precum s-a spus, cum s-au îndepărtat de Dumnezeu şi s-au dezlipit de Sfînta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică a Răsăritului, şi toată Sfînta Scriptură au prefăcut-o, şi Sfintele Soboare le-au încălcat, şi cele şapte Sfinte Taine le-au batjocorit, şi toată Tîlcuirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Dascăli ai Bisericii cu semeţia lor le-au călcat în picioare, şi toate Cărţile Sfinte le-au schimbat cum au vrut. Şi va fi oare nădejdea mîntuirii, celora ce se unesc cu asemenea eretici? Deloc, nicidecum. Drept aceea, dacă eşti încă în stare de a scăpa, ia-o la fugă, fugind de blestemata Unie ca şi Lot de Sodoma, nu-ţi fie milă nici de avere, nici de neamuri dacă vor dori încă să te asculte, ci izbăveşte-te scăpîndu-ţi sufletul de la pierzanie. Căci nimic nu-ţi este mai de trebuinţă decît sufletul tău, iar pentru el Hristos a murit. Şi fugind, nu căuta înapoi cu inima pentru grabnica pierdere a averilor, ca să nu fii cuprins de focul papistaşilor, mai cumplit decît al gheenei, căci mai bine-i pentru tine ca într-un cuptor să arzi decît să defăimezi pe Duhul Sfînt, precum hulesc rîmlenii, […]. Ieşi şi fugi de Unie cît poţi de repede, ca să nu ţi se întîmple ţie moartea în Unie şi vei fi numărat cu ereticii, iar nu cu creştinii.” (Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, Chişinău 1998)

Evghenie Vulgaris, episcopul Hersonului (+1806)

220px-voulgaris.jpg

„Fraţilor, depărtaţi-vă de acest fel de apostoli mincinoşi, care caută să vă clatine de pe piatra cea neclintită a învăţăturii lui Hristos, pe care sînteţi bine întemeiaţi. Astupaţi-vă urechile voastre dinspre învăţăturile lor cele mincinoase şi necuvioase, cu care se meşteşugesc să vă vîneze. Aveţi pe Moisi şi pe Proroci, aveţi pe Apostoli şi pe Învăţători, bărbaţii cei de Dumnezeu luminaţi. Pe dînşii să-i ascultaţi. Aveţi Evanghelie, Canoane, Pravile şi Dogme ale Sinoadelor, sfătuiri şi învăţături ale Părinţilor; pe acestea să petreceţi pironiţi, ca să nu greşiţi. Măcar Înger din cer de ar vesti bune vouă (strigă Pavel), afară din ceea ce v-am vestit noi vouă, anathema să fie! Şi aceşti îngeri din Roma, aceşti îngeri ai întunericului, ori franciscani de sînt, ori dominicani, ori iezuiţi, ori din altă oarecare rînduială a Apusului, anathema să fie!” (Cuvînt împotriva papei)

Sfîntul Nicodim Aghioritul (+1809, prăznuit de Biserică la 14 Iulie): „Preasfinţite Stăpîne şi dumnezeiescule Patriarh a toată lumea! Aducătorul acestei scrisori, care este de origine din Transilvania şi are botezul (sau mai bine să zic desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către Înalt Preasfinţia Voastră, cerînd călduros ca să fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atît el, cît şi eu, ne rugăm de a voastră inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi întărit prin ordin scris oficial pe numitul monah, ne-monah, adică fără darul călugăriei, către duhovnicul romîn Părintele Grigorie din Mănăstirea Pantokrator. Căci acela, fiind de acelaşi neam şi aceeaşi limbă cu dînsul, poate să-l înveţe şi să-l înnoiască cu botezul nostru…” (Scrisoare către Patriarhul Grigorie al V-lea, în Hrană duhovnicească)

Sfîntul Iosif de la Văratec (+1828, prăznuit la 28 Decembrie): „În Ţarigrad şi în Kypru, şi în Antiohia cea mare, şi în celelalte laturi pe care le-au stăpînit, goneau pe pravoslavnicii arhierei, şi în locul lor făceau cardinali de cei de-ai lor; şi nu numai aceasta, ci şi pe celălalt norod, şi pe preoţi, şi pe călugări, cu tiranie îi sileau să se facă una cu dînşii, şi cîţi se supuneau dogmelor lor, pentru aceia se purtau prieteneşte; iar cîţi îi mustrau ca pe nişte eretici, şi împărtăşirea lor cu totul nu o primeau, îi munceau întru arătare, ca împăraţii şi tiranii cei vechi care munceau pe Pravoslavnicii Creştini. Şi strigau trimişii papei: Ereticii se cuvine a se izgoni, a se munci, a se şterge de pe faţa pămîntului, şi pizmătăreţii a se omorî şi a se arde. Şi iar adăugeau: Aşa legile hotărăsc! Care legi, mincinoşilor, cuvîntătorilor ne ruşinaţi, şi clevetitorilor fără de uşă la gură? Care legi? Ale lui Dumnezeu? Dar cînd a poruncit Dumnezeu să omoare şi să ardă pe eretici? Fără numai papa, dumnezeul vostru. Acestea lucruri de patriarh sînt? Sau de creştin sînt? Au nici de păgîni!”
„Deci iată din cei vechi mulţi, 1764 de Sfinţi Părinţi, răsăriteni şi apuseni – învăţători înţelepţi, bărbaţi aleşi, papi, patriarhi, arhierei, cei mai multi sfinti – aceştia toţi cu un suflet zic că Duhul cel Sfînt purcede din Tatăl; iar unii, zic din singur Tatăl; iară alţii din Tatăl, şi nu din Fiul. Iar unii anathematisesc pe cei ce nu zic că Duhul cel Sfînt purcede din Tatăl, şi alţii hulitori judecă pe aceia care zic că Duhul cel Sfînt purcede şi din Fiul. Deci aceştia toţi nu au avut credinţa cea nouă a Bisericii celei papistăşesti în care cred ei acum, că Duhul cel Sfînt ar purcede din Tatăl şi din Fiul. Ci cea împotrivă, de vreme ce aceea, adică „din Fiul”, împotrivnic lucru este aceleia. Şi nu din Fiul; însă aceia toţi, puţini numai scoţîndu-se dintr-înşii, au avut credinta cea sobornicească; aceasta şi pravoslavnicii o mărturisesc, şi papistaşii; şi apostolească, şi evanghelicească; cea care ne-a învăţat-o pe noi începătorul credinţei săvîrşitorul Iisus Hristos cel singur născut Fiu al lui Dumnezeu, zicînd: „Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru mine”. Deci cu această de Dumnezeu prin învăţătură dată îndreptare au călătorit, şi încă călătoresc şi vor călători de aici înainte în tot veacul, aceia sînt cei adevăraţi învăţători ai bunei credinţe şi ai Soborniceştii Pravoslavnicei Biserici ai lui Hristos adevăraţi şi drept credincioşi fii; şi pe a acestora învăţătură şi o primim, şi o mărturisim, şi o credem; iar cîţi nu călătoresc cu îndreptarea aceasta, şi aflări omeneşti şi înţelegeri străine învaţă, care nu se cuprind întru Dumnezeiestile Scripturi, pe aceştia măcar de au şi nume bun între oameni de întelepţi, măcar de au luat nume de dascăl, măcar părinţi de se numesc, măcar sfinţi, măcar îngeri din cer de sînt, ca pe unii ce au aşa osebită socoteală, pe aceia îi socotim şi eretici, şi hulitori, anathemei dîndu-i, şi învăţătura lor o urîm şi o lepădăm. Aşa ne-a învăţat pe noi Dumnezeiescul Pavel, zicînd: „Dar şi dacă noi, sau înger din cer [va] vesti vouă afară de ceea ce am vestit vouă, anathema să fie”.” (Cuvînt împotriva papistaşilor)

Sfîntul Ignatie Briancianiniov (+1867)

„În chip hulitor papismul atribuie omului însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu.”
„O mare parte dintre nevoitorii bisericii apusene, socotiţi în sînul acesteia ca foarte mari sfinţi – aceasta după căderea ei de la Biserica Răsăriteanăşi îndepărtarea Sfîntului Duh de la ea – s-au rugat şi au ajuns la vedenii, bineînţeles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Aceşti păruţi sfinţi se aflau în cea mai cumplită înşelare drăcească. Înşelarea îşi ridică deja în chip firesc capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosită la eretici credinţa dogmatică. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinşi fiind de înşelare, a fost întotdeauna „extatică” din pricina neobişnuitei lor înfierbîntări trupeşti şi pătimaşe. Într-o asemenea stare se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului iezuiţilor.” (Despre înşelare)

Sfîntul Ambrozie de la Optina (+1894, prăznuit de Biserică la 10 Octombrie): „Pentru toate pricinile expuse mai sus, Biserica Sobornicească de Răsărit a pus capăt relaţiilor cu biserica romană, ea fiind căzută de la adevăr şi de la canoanele Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Iar episcopii romani, aşa cum au început cu mîndria, tot cu mîndria termină. Încearcă să demonstreze, precum că Biserica Sobornicească Ortodoxă a decăzut de la biserica lor. Însă aceasta nu numai că nu e adevărat, ci este chiar şi absurd. Adevărul mărturiseşte că Biserica Romană a decăzut de la cea Ortodoxă. Cu toate că papistaşii, de dragul pretinsei dreptăţi, expun la vedere faptul că patriarhatul lor, în rîndul celor cinci, a fost primul şi mai mare peste celelalte; dar asta numai pentru reputaţia Romei imperiale, iar nu din oarecare autoritate duhovnicească sau putere peste celelalte patriarhii. Tot pe nedrept au numit şi Biserica lor „catolică”, adică sobornicească. Partea niciodată nu poate fi numită întreg, iar Biserica Romană pînă la decăderea ei de la Ortodoxie alcătuia numai a cincea parte din Una Sobornicească Biserică. Mai ales din această cauză Biserica Romană nu trebuie să fie numită „catolică”, pentru că ea a respins Soboarele Ecumenice, urmînd greşitelor sale păreri.
În Biserica Ortodoxă se crede că pîinea şi vinul în taina Euharistiei se transformă prin chemarea şi pogorîrea Sfîntului Duh. Iar latinii, cum e spus mai sus, au considerat de prisos chemarea aceasta şi au scos-o din liturghia lor. Astfel cel înţelegător, singur să înţeleagă despre euharistia latină.
Şi încă o întrebare: dacă, precum e spus, în afară de Sfînta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, aşa cum e numită Biserica Ortodoxă, mîntuirea altor confesiuni este pînă într-atît de îndoielnică, atunci de ce în Rusia nu se propovăduieşte pe faţă acest adevăr?
Răspunsul la aceasta e foarte simplu şi clar. În Rusia e admisă toleranţa faţă de alte credinţe, iar cei de alte credinţe, ca şi ortodocşii, ocupă la noi funcţii importante: şefii instituţiilor de învăţămînt în marea lor măsură sunt de altă credinţă, şefii guberniilor şi a comunelor adesea sunt de altă credinţă, comandanţii de regimente şi batalioane nu arareori sunt de altă credinţă. Oriunde n-ar începe faţa duhovnicească să propovăduiască deschis că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mîntuire, marii demnitari de altă credinţă s-ar simţi jigniţi. Din cauza acestei situaţii, clerul pravoslavnic rus a şi căpătat întrun fel deprinderea şi trăsătura înrădăcinată de a vorbi despre acest subiect pe ocolite. Sau poate că unii din aceeaşi pricină şi din cauza îndelungatei comunicări cu eterodocşii, dar şi mai mult de la citirea cărţilor lor, au şi început să gîndească cu mai multă îngăduinţă în legătură cu nădejdea de mîntuire şi la celelalte confesiuni. Dar precum o greşeală, care nu e considerată eroare, întotdeauna atrage după sine pe o alta, şi orice rău naşte alt rău, tot aşa s-a întîmplat şi cu Biserica Romană. Abia a reuşit să apară în Apus această părere greşită, că Duhul Sfînt purcede şi de la Fiul, că singură a şi dat naştere la alte răutăţi asemănătoare şi a adus cu sine puţin cîte puţin alte inovaţii, care în mare măsură contrazic Poruncile Mîntuitorului ce se arată limpede în Evanghelie, cum ar fi: stropirea în locul cufundării în taina Botezului, privarea mirenilor de Dumnezeiescul Potir şi împărtăşirea numai cu pîine, întrebuinţarea azimelor în locul pîinii dospite, excluderea din Liturghie a Dumnezeieştii chemări a Atot-Sfîntului şi De-Viaţă-Făcătorului şi AtotSăvîrşitorului Duh.
De asemenea a introdus inovaţii, care încalcă ritualurile vechi Apostoleşti ale Bisericii Soborniceşti, cum ar fi înlăturarea pruncilor ce se botează de la Mirungere şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, înlăturarea celor căsătoriţi de la preoţie, recunoaşterea papei ca persoană fără de păcat şi ca înlocuitor al lui Hristos ş.a. În acest fel a răzvrătit tot vechiul cin Apostolesc cu privire la săvîrşirea aproape a tuturor tainelor şi ierurgiilor Bisericeşti -cinul, pe care îl conţinea Sfînta Biserică Ortodoxă Romană veche, fiind pe atunci una din cele mai cinstite membre ale Sfintei Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici. Însă eresul principal al Bisericii Romane, nu după esenţă, ci după acţiune, este născocita dogmă despre supremaţia, sau mai bine spus căutarea arogantă a întîietăţii episcopilor Romei asupra celelalte patru Patriarhate Răsăritene. (Convorbiri Duhovniceşti)

Sfîntul Teofan Zăvorîtul (+1894, prăznuit de Biserică la 6 Ianuarie)

 „La prima vedere, noi avem cu romano-catolicii multe asemănări […] La o cercetare amănunţită este evident oricui cît de departe sunt de adevăr. Propagandişti vicleni încearcă să ne smintească cu imaginea de ansamblu, ascunzîndu-ne deosebirile. Deosebiri care ne sar în ochi, ei le atenuează prin
tîlcuire strîmbă. De pildă, la Gagarin…”La voi – spune el – nu este lămurit soborniceşte cum trebuie să credem în originea Sfîntului Duh; de aceea, pentru voi credinţa despre purcederea Sfîntului Duh şi de la Fiul este o părere personală, pe care dacă cineva o acceptă, în nici un chip nu va fi supus judecăţii Bisericii sale”. Observaţi sofismul? Dar, oare, credinţa neîncetată a Bisericii că El nu purcede de la Fiul, nu reprezintă tocmai glasul Bisericii? Şi dacă dogma lor nu a fost acceptată, oare nu înseamnă că întreaga Biserică spune că nu
trebuie să se creadă în ea? Iar Sinodul din vremea patriarhului Fotie şi a papei Ioan al VIII-lea nu a anatemizat, oare, pe cei ce acceptau purcederea Sfîntului Duh şi de la Fiul? Apoi, toate scrierile teologice din Răsărit, toate catehismele, ce altceva înseamnă, dacă nu exprimarea învăţăturii Bisericii Ortodoxe? Potrivit acesteia, a crede că Sfîntul Duh purcede de la Dumnezeu-Tatăl este o dogmă obligatorie, iar „a crede latineşte” că El purcede şi de la Fiul este o abatere de la Biserică, o erezie. Lămuriţi-vă în privinţa acestui sofism!
Se mai spune: „Ce ne împiedică să credem în provenienţa Sfîntului Duh şi de la Fiul? Asta nu vă distruge dogma, ci îi adaugă un nou adevăr; a cunoaşte cinci adevăruri este, desigur, mai bine decît a şti patru”. Ce curse! E bine să se adauge la un adevăr un alt adevăr, dar dacă se adaugă o minciună, atunci adevărul se deformează. Dacă amesteci amar cu miere, strici mierea. Aspră judecată le e scrisă celor ce fac asemenea adaosuri.
Cu aceste şi alte asemenea sofisme, ei netezesc deosebirile prea evidente. Eu cred că bunul simţ este de ajuns pentru a desluşi viclenia. De aceea, ei nu propovăduiesc asemenea lucruri cunoscătorilor, ci dau drumul în aer la baloane de săpun, la nimereală, poate se lasă careva amăgit. […] Duhul catolicismului este pămîntesc. Biserica este pentru ei o corporaţie politică, sprijinită prin forţe şi mijloace omeneşti – cum sînt Inchiziţia, indulgenţele – şi cu o căpetenie văzută. Biserica Ortodoxă este comuniunea duhovnicească a tuturor în Iisus Hristos şi, prin El, comuniunea reciprocă între semeni. Biserica este cîrmuită în taină de Domnul şi se îndreaptă spre ţelul ei. La ei o conduce papa, şi încotro?!! Deocamdată, destul.” (Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină, Sophia, 2001)

Sfîntul Ioan din Kronştadt (+1908, prăznuit de Biserică la 20 Decembrie):

 

„Ca urmare a abaterilor de la adevărul evanghelic, papii şi catolicismul au devenit obiectul unei încinse dispute cu privire la adevăr; şi catolicii, apărîndu-şi nedreptatea, se mînie pe ortodocşi, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare şi defaimă însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. Dar să se lepede papii de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare şi să ajungă la conglăsuire cu ortodocşii pentru a se reface dreptatea şi pacea? De unde! Se socotesc în drept să apere minciuna, să trîmbiţeze sus şi tare minciuna, spre pierzarea lor şi a catolicilor. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! V-au dus în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!”
„De greşita înţelegere de către catolici a cuvintelor Mîntuitorului: Tu eşti Petru, şi pe această piatră (pe Hristos, pe care Petru l-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18) depind toate rătăcirile catolicilor şi papilor, şi mai ales părelnicul primat papal şi părelnicul rang al papilor de locţiitor al lui Hristos.”
„Iar papii s-au închipuit pe sine capi ai Bisericii şi temelia ei, şi chiar locţiitori ai lui Hristos, lucru care este prostesc şi cu totul nepotrivit. Şi de aici toată îngîmfarea papilor romani şi străvechea lor pretenţie la primat şi la cîrmuirea după bunul plac a întregii Biserici universale. Ei bine, au şi comis papii, în „biserica” lor papistă […] , felurite dogme mincinoase, care duc la falsuri atît în credinţă cît şi în viaţă. Aceasta este o biserică pe de-a-ntregul eretică.”
„Iar în învăţătura dogmatică a catolicilor – vai, cîte erezii, inovaţii, abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!”
„Este uluitor cum în libera lor cugetare oamenii învăţaţi, vicleni şi mîndri îi răstălmăcesc pe marii lor dascăli –peHristos, Înţelepciunea Cea Nesfîrşită, pe Apostoli, care aveau înţelepciunea Duhului Sfînt; astfel, catolicii au strîmbat învăţătura Însuşi Preaînţeleptului Hristos, Învăţătorul Cel Ceresc, fără de Care nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, afară de El, Fiul; Hristos spune că Duhul de la Tatăl purcede, în timp ce catolicii şi luteranii dimpreună cu anglicanii zic că El purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Ci încetaţi odată a mai huli pe Duhul Sfînt şi a ridica minciună asupra Lui: cei ce hulesc pe Duhul Sfînt nu vor fi iertaţi nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Iar voi aţi uitat cuvintele Apostolului: dacă noi sau îngerii din cer vă va binevesti vouă altceva decît am binevestit vouă, să fie anatema (Galateni 1,8). Este înfricoşător acest cuvînt sau nu? – Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24,35).
[…] Nu vă supăraţi, prieteni, ci luaţi aminte întru simplitatea inimii. Lepădaţi minciuna şi primiţi adevărul, şi uniţi-vă cu noi întru unire de cuget; vă ajunge cît v-aţi împotrivit şi v-aţi certat. Venirea lui Hristos este aproape, la uşă.” (Spicul viu, Sophia, 2002)

Sfîntul Ierarh Nectarie de Eghina (+1920, prăznuit de Biserică la 9 Noiembrie)

„De acum înainte despărţirea Bisericilor a început, şi s-a îndeplinit pe de-a-ntregul sub Fotie, de vreme ce Biserica era în primejdie să se depărteze de la Una, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică spre a deveni o biserică a Romei, sau mai degrabă o biserică papistaşă, nemărturisind dogmele Sfinţilor Apostoli, ci cele ale papilor.” (Studiu istoric al cauzelor Schismei)
Sfîntul Ierarh Nicolae al Ohridei şi Jicei (+1956, prăznuit de Biserică la 5 Martie): „Fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decît Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi; dar şi asupra sa s-a adeverit cuvîntul Apostolului Pavel: Zicînd că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1,22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos, care umblă în veşmîntul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmîntat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate.
„Ce este deci Europa? Papa şi Luther: săturarea la culme a poftelor omeneşti şi săturarea la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărîrea încăpăţînată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpîn al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc, şi cealaltă lăsarea omenirii în apă; iar amîndouă împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă – tăgăduirea Bisericii lui Hristos. În felul acesta lucrează duhul cel rău, de atîtea veacuri, în trupul Europei.”
„Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea, desfătarea şi slava, imitînd pe papa al Romei. […] Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobîndeşte puterea. Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este calea prin care dobîndeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a declarat război împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.”
„Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfîrşitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită. Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgînă, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Cînd Bonaparte a batjocorit Sfintele Odoare ale Kremlinului, cînd Pius s-a numit pe sine infailibil şi cînd Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicînd lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof.” (Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, p.124)

Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul (+1960, prăznuit de Biserică la 5 August)

„În jurul anului 1274, puţin mai înainte de a se face Sinodul de la Florenţa, oraşul Constantinopol era în pericol să cadă în mîinile turcilor. Împăratul grecilor, Mihail Paleologul, fiind în mare nedumerire, neputînd să ţină piept turcilor, s-a dus la Roma să ceară ajutorul Papei, care în vremea aceea avea mare putere. Papa i-a făgăduit că-i va da ajutor, dacă se va supune lui cu toată Biserica Ortodoxă. Împăratul, văzîndu-se în pericol din partea turcilor, a făgăduit că se va supune.
Atunci a venit mare groază pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit, căci latinii sileau pe ortodocşi la înşelăciunea lor. Nu prin puterea cuvintelor Sfintei Evanghelii, ci cu ascuţişul sabiei şi a tot felul de chinuri şi necazuri. Mii de suflete cădeau sub sabia lor, pentru curata credinţă Ortodoxă de Răsărit.
Dar pentru că Sfîntul Munte întotdeauna a fost şi este sprijin şi apărător al Ortodoxiei în pericole, de aceea şi latinii s-au silit ca să
strice temeliile acestui sprijin al Ortodoxiei. Şi cu grabă mare s-au dus şi în Sfîntul Munte, silind pe monahi să se supună Papei de la Roma, prin cuvinte cu momeli, cu bani, cu făgăduinţe înşelîndu-i, cu ameninţări, cu tiranie şi silăşi cu moarte mucenicească… Unii, de frica chinurilor şi a morţii, primind bani, cu sila s-au lepădat de Ortodoxia Părinţilor lor şi a noastră. Cei mai mulţi dintre dînşii însă au pecetluit cu însuşi sîngele lor mărturisirea. Şi prin statornicia lor au mustrat pe Papa furul de cele sfinte, numindu-se pe sine că e cap al Bisericii şi locţiitorul lui Hristos pe pămînt.
[…] În apropiere de mănăstirea Zografu se ostenea un monah singur, la linişte, care avea un obicei sfînt ca să citească Acatistul Maicii Domnului de mai multe ori în fiecare zi, cîntînd în faţa sfintei icoane a Maicii Domnului.
Într-una din zilele cînd pe buzele acestui bătrîn răsuna neîncetat felicitarea Arhanghelului, care a zis-o Preasfintei Fecioare Maria, „Bucură-te”, deodată bătrînul aude din această icoană cuvîntul următor: „Bucură-te şi tu, bătrînul lui Dumnezeu”. Bătrînul s-a speriat. „Nu te teme”, a urmat liniştit din icoană glasul Maicii Domnului; „Ci du-te repede în mănăstire şi vesteşte fraţilor şi egumenului că duşmanii mei şi ai Fiului meu s-au apropiat. Care e slab cu duhul şi nu poate răbda, să se ascundă pînă trece ispita, iar cei care doresc moarte mucenicească, să rămînă în mănăstire. Dar du-te repede.”
Bătrînul, ascultînd porunca şi voia Preacuratei Stăpînei noastre, părăsind chilia, a alergat cît a putut mai repede la mănăstire ca să aibă
fraţii vreme şi chip ca să se încurajeze, să se gîndească bine fiecare din ei pentru pericolul de faţă. Dar numai cît a ajuns bătrînul în poarta mănăstirii, iată că vede sfînta icoană pe care o avea în chilie, înaintea căreia puţin mai înainte citea Acatistul şi auzise glasul cel mai sus zis, o vede că stă pe poarta mănăstirii. Cu multă umilinţă şi evlavie închinîndu-se înaintea icoanei, o ia şi înaintea egumenului a spus cele grăite de Maica Domnului. Fraţii, văzînd pericolul care nu era departe, s-au înspăimîntat foarte tare şi cei mai slabi dintre ei îndată s-au ascuns prin munţi şi prin peşteri. Dar douăzeci şi şase de monahi, împreună cu egumenul, au rămas în mănăstire şi s-au ascuns în turn, aşteptînd pe duşmanii lor şi cununile muceniciei.
După puţin timp au ajuns şi latinii, care, la început, cu toată puterea retorică a Apusului, îndemnau pe monahi să deschidă porţile mănăstirii şi să recunoască pe papa drept cap al Bisericii în toată lumea, făgăduindu-le că-i va ierta şi le va da şi mult aur. Monahii de sus de pe turn îi întrebau pe latini, zicînd: „Cine v-a spus vouă că papa este capul Bisericii? De unde-i această învăţătură a voastră? Ca noi
credem că Hristos e capul Bisericii. Noi mai degrabă ne hotărîm să murim decît să primim să se spurce acest loc sfînt cu sila şi tirania voastră. Să fugiţi de aici. Nu deschidem porţile mănăstirii”.

Latinii însă au strigat cu mînie: „Vreţi să muriţi?”… şi îndată au adunat o mulţime de lemne şi crengi uscate împrejurul turnului şi i-au ars pe monahi. Flăcările focului s-au înălţat cît turnul, ducîndu-le vîntul înăuntru, dar monahii nicidecum nu s-au retras de la duhovniceasca lor îndrăzneală. Slăvind şi binecuvîntînd pe Domnul şi rugîndu-se pentru duşmanii lor, şi-au dat sufletele lor cele curate în mîinile Lui în ziua a zecea a lunii octombrie, anul 1274. În Codicele mănăstirii se află scrise şi numele acestor cuvioşi mucenici purtători de biruinţă.
Sfînta icoană care a poruncit bătrînului să spună în mănăstire de acest pericol, a stat în turn, împreună cu Cuvioşii Mucenici, şi după aceea au găsit-o nestricată sub dărîmăturile pricinuite de foc. De atunci şi pînă astăzi, zi şi noapte arde o candelă nestinsă înaintea acestei sfinte icoane care se numeşte „Înainte Vestitoare”, unde monahii citesc în fiecare zi Acatistul Maicii Domnului. (Hrană duhovnicească)

Cuviosul Iustin Popovici (+1979)

 „În istoria neamului omenesc sunt trei caderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întru totul asemeni diavolului; fiindcăşi acela a vrut să ajungă Dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. […] Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3,5)”.
Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intecommunio” (împărtăşire în comun, n.n.). Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, şi, prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii, Sfîntul Duh, şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.
„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtăşirea cu ereticii în Sfintele Taine, şi îndeosebi în Sfînta Împărtăşire – este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; şi, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omeneşti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Tradiţii, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-şi oprească mintea şi conştiinţa în-creştinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază aşa-zisa „intercommuniunio..
Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s