M Ă R T U R I S I R E A  Dezicerea credincioșilor de pretutindeni de hotărârile apostate ale sinodului panortodox

M Ă R T U R I S I R E A
ierarhilor, preoților, monahilor și monahiilor, precum și a credincioșilor ortodocși de pretutindeni privitoare la hotărârile apostate ale Adunării ecumeniste din Creta la anul 2016
De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te (Tit 3.10)
Cu multă întristare am luat cunoștință de hotărârile Adunării din Creta prin care s-au introdus în Biserică noi teorii dogmatice și principii canonice străine de duhul patristic al Sfinților Părinți. Din numărul total de episcopi ortodocși din întreaga lume, doar un sfert au fost prezenți, iar dintre cei prezenți doar 11 Patriarhii din cele 14 au fost reprezentate. Considerăm că textele de o asemenea însemnătate trebuie să fie unanim acceptate, foarte minuțios formulate, cu toată precizia teologică și canonică, încât să respingă neclaritățile teologice și formulările incorecte, care pot conduce la răstălmăciri și denaturări ale cugetului Bisericii Ortodoxe. În continuare vom arăta de ce hotărârile Adunării din Creta sunt neclare dogmatic și sunt rodul compromisurilor diplomatice și de ce nu afirmă explicit că Biserica Ortodoxă este singura deținătoare a plinătății Adevărului.
1. Decretarea infailibilității patriarhale – instituirea unui nou organism supra-eclesial
Adunarea din Creta a desființat modelul de sobornicitate al Sinoadelor Bisericii, introducând prerogative papale anumitor Patriarhi, luând abuziv fiecărui episcop dreptul de vot. Combatem cu tărie decretul pct. 22 din “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” prin care se legitimează în Biserică un nou organism administrativ alcătuit exclusiv din anumiți Patriarhi cu drepturi depline în materie de dogme și canoane. Opinia personală a unui Patriarh (Întâistătător) nu poate impune și obliga niciun Sinod local sau vreun ierarh contrar propriei alegeri, altfel Patriarhii s-ar transforma în Papă care ar decide și și-ar impune suveranitatea de pe poziții de forță. De vreme ce plinătatea Bisericii este poporul, atunci nici Sinodul fără popor, nici poporul fără Sinodul Ierarhilor nu pot să se considere pe ei înșiși Trup și Biserică a lui Hristos și să trăiască în adevăr viața și învățătura Bisericii. Deși la această Adunare nu s-a întrunit consensul, trei Patriarhii refuzând participarea (Rusia, Georgia și Antiohia) și opt ierarhi nesemnând hotărârile, totuși în mod abuziv s-au legiferat și urmează să fie impuse hotărârile ecumeniste în toate Bisericile Ortodoxe.
2. Introducerea ereziei Ecumenismului ca dogmă în Biserică
Cele 13 referiri la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) din cadrul hotărârior privind “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” creează premeditat confuzii între diferențele dintre Biserică și Confesiuni, întroducându-se în același timp un termen nou, cel de “Biserici neortodoxe” în sensul întăririi Teoriei Ramurilor. În acest context nu se precizează clar ce/cine este Biserica și care sunt membrii acesteia, ce/cine sunt Confesiunile, ce înseamnă “Biserici neortodoxe” sau dacă mai există grupări eretice și schismatice în zilele noastre. Noi mărturisim o singură Biserică și toate celelalte grupări drept erezii și schisme. În mod intenționat nu se pomenește absolut deloc singura cale care conduce la unirea cu Biserica, anume întoarcerea ereticilor și a schismaticilor prin pocăință și botez la Biserica sfântă, sobornicească și apostolică a lui Hristos, una Biserica noastră Ortodoxă. Celelalte culte creştine sau confesiuni nu sunt “biserici neortodoxe”, pentru că Hristos nu a întemeiat totodată și Biserici ortodoxe şi Biserici neortodoxe, nici nu poate fi Capul mai multor Biserici, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: “Există un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4.5). Niciun participant la Adunarea din Creta nu a luat în considerare afirmația Sfântului Iustin Popovici (+1979): “Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii cu tot restul legiunilor eretice şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală).”
3. Anularea conștiinței ortodoxe privitoare la mântuire
Observăm cum sistematic s-au eliminat din discuțiile preliminare termenii de schismatic și eretic, condamnarea ereziei și a ereticilor, înlocuirea termenului eretic cu neortodox, precum și acceptarea monofiziților, catolicilor și protestanților drept “biserici istorice” și confesiuni. Se recunoaște în termeni reali, expliciți, eclesialitatea ereticilor. Repetatele referințe la „înțelegerea Bisericii vechi” (pct. 5, 8, 18 din cadrul hotărârior privind “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”) creează intenționat o ruptură de esență între Biserica “învechită” a celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și“prototipul noului om”, neo-socialistul redefinit dogmatic la pct.23 care va rezolva toate problemele lumii. Credem cu toată tăria că nu există absolut nicio diferență între Biserica din secolul al XXI-lea și Biserica primului veac pentru că una dintre caracteristicile Bisericii este și faptul că mărturisim de două mii de ani în Simbolul de credință că ea este apostolică. La pct. 12 se afirmă că scopul comun al dialogurilor teologice este „restabilirea finală a unității în adevărata credință și în dragoste”. Sub acoperirea unui limbaj cu dublu înțeles, se induce ideea că și noi, ortodocșii, căutăm restabilirea noastră în dreapta credință și în unitatea dragostei, ca și cum le-am fi pierdut precum neortodocșii. Considerăm că această concepție este fundamental greșită teologic și legitimează în Biserică Teoria Ramurilor. Dacă am admite că Biserica este alcătuită şi din neortodocși, atunci Ortodoxia nu ar avea niciun rost, de vreme ce te poți mântui în orice comunitate neortodoxă sau necreştină şi nu mai trebuie să fii ortodox şi să trăieşti după asprimea canoanelor ortodoxe.
4. Noua inchiziție religioasă – Sfântul și Marele Sinod
Cu toate că la hotărârile supuse dezbaterii au existat dezacorduri totale sau parțiale sau contestații temeinice la anumite puncte – ținute în secret de Patriarhia Ecumenică, toate acestea au fost trecute cu vederea și nepomenite în hotărârile finale. Premeditat s-a creat o situație ambiguă atunci când, sub fiecare dintre documentele publicate în versiunea electronică figurează toate numele ierarhilor delegați, fără excepție, ceea ce face să se creadă că au semnat toți, ceea ce este o minciună. Originalele semnăturilor documentelor nu au fost publicate. Din păcate acest lucru arată cum principiul unanimității a fost grav încălcat, însă cu un scop: reducerea la tăcere a episcopilor nesemnatari și fabricarea unei false sinodalități. Întregul Trup al Bisericii lui Hristos nu are așadar vreun temei canonic pentru acceptarea ca ortodoxă a hotărârilor Adunării din Creta. Privitor pct. 6 al hotărârii “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” Ierarhul Ierotheos Vlachos menționează cu mâhnire manipulările, presiunile și injuriile la care au fost supuși ierarhii care nu au semnat că ”acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine neortodoxe”. Confesiunile eretice nu pot fi numite „biserici” deoarece exact de aceea le denumim „rupte de întreg” (hairesis), și prin urmare ca eretice nu pot fi numite „biserici”.
5. Măsuri pentru combaterea ereziilor și hotărârilor necanonice semnate la
Adunarea din Creta
Respingem cu tărie opinia destul de răspândită potrivit căreia canoanele sunt pentru Biserică ceea ce sunt legile pentru stat, știut fiind că legile sunt stabilite de o instituție legislativă constituțională. Canoanele sunt stabilite de către Sinoadele Ecumenice care nu sunt o instituție, nu o administrație, ci reprezintă o lucrare dumnezeiesc-omenească în viața Bisericii, cu dimensiune teandrică, iar nu simplu omenească. Canoanele sunt o prelungire a teologiei dogmatice a Bisericii, care ajută în buna păstorire a poporului.
Cum poate un creştin să nu lupte pentru apărarea adevărului de credinţă şi să se mântuiască? Acest lucru îl spune şi Hristos în faţa oamenilor: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32-33). Sfântul Grigorie Palama (+1359) ne vorbeşte de trei categorii de necredincioși. Prima este a acelora care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, a doua este aceea a ereticilor care denaturează sensul existenţei lui Dumnezeu, iar a treia este a celor care sfătuiesc pe creştini să stea liniştiţi în casele lor, să aibă o atitudine defensivă și lașă. Neimplicarea și tăcerea noastră va duce la înaintarea ereziei ecumeniste în Biserică, la unirea cu papismul, la unirea cu celelalte religii și la pierderea veșnică a mântuirii. Plecând de la Sfânta Scriptură și luând ca mărturie pe Sfântul Grigorie Palama care spune că cea de-a treia formă de necredință (ateism) este neimplicarea în lupta contra ereziei, tăcerea din frică, socotim că a venit vremea ca fiecare credincios al Bisericii Ortodoxe – cu atât mai mult ierarhul, preotul și călugărul – să mărturisească pe față împotriva apostaziilor din Biserică.
De aceea îndemnăm și chemăm pe fiecare ortodox la a duce lupta cea bună de apărare a Bisericii prin următoarele măsuri concrete:
– Conștientizarea poporului drept-credincios prin predici și materiale audio-video care să evidențieze gravitatea și pericolul hotărârilor Adunării din Creta.
– Întreruperea pomenirii la toate slujbele bisericii a arhiereilor semnatari ai hotărârilor de la Adunarea din Creta.
– Preoții să boicoteze activitățile de colportaj și cumpărarea de lumânări de la patriarhiile, mitropoliile și episcopiile ale căror ierarhi au semnat hotărârile Adunării din Creta.
– Credincioșii ortodocși sub nici un chip nu trebuie să mai participe la slujbele arhiereilor semnatari și nici să se mai împărtășească din mâinile acestora. Cu mâna cu care au semnat trădarea credinței, Arhiereii nu mai pot împărtăși turma Ortodoxiei.
– Îndemnăm cu toată stăruința pe credincioșii ortodocși să se spovedească la acei preoți duhovnici care NU primesc hotărârile ecumeniste ale Adunării din Creta.
– Oprirea donațiilor de orice formă (pomelnice, cumpărarea de cărți, icoane și lumânări) către patriarhiile, mitropoliile și episcopiile ale căror conducători au semnat hotărârile ecumeniste ale Adunării din Creta.
– Studenții teologi și elevii seminariști sunt datori să nu mai participe la cursurile despre ecumenism predate în cadrul facultăților și seminariilor ortodoxe.
– Susținerea cu toate mijloacele a ierarhilor, preoților și credincioșilor care se ridică hotărât împotriva trădării semnate la Adunarea din Creta.
– Demascarea politicii globaliste de integrare religioasă ca fiind demonicã și fundamentată pe principii anticreştine.
6. Următorii pași ai apostaziei – internaționalismul religios și pregătirea venirii lui Antihrist
S-au făcut deja mari trădări din partea arhiererilor ortodocși la întrunirile din Lima (1982, Peru) prin recunoașterea botezului, preoției și euharistiei catolicilor (BEM), la întrunirile din Balamand (1993, Libia) unde Biserica Ortodoxă devine egală celei Romano-Catolice care zace în cacodoxie (credință greșită) și se introduce termenul de “biserici surori” adică cu putere egală de mântuire, la întrunirile din Ravena (2007, Italia) prin recunoașterea papei ca arhiereu valid, și reciproc, acordarea primatului papal Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, ca hotărâri total în afara Tradiției Ortodoxe. Suntem conștienți de un plan mondial ocult de unire a tuturor religiilor și globalizare a lumii pentru pregătirea venirii unui conducător unic mondial, Antihrist. Ultimele declarații elogioase ale papei Francisc despre deschiderea către “restabilirea unității” și “un bine comun al Bisericii” nu arată decât ralierea semnatarilor trădători ai Adunării din Creta la socialismul religios mondial. În fapt, la Adunarea din Creta nu s-a semnat unirea cu romano-catolicii, ci s-a săvârșit un lucru cu mult mai grav: auto-atribuirea infailibilității (negreșelniciei) și a primatului papal noii instituții numită Sfântul și Marele Sinod – papismul în Biserica Ortodoxă.
Să nu ne amăgim: cine aprobă și primește hotărârile Adunării din Creta, primește ecumenismul. Iar cine primește ecumenismul se lipsește de prezența Duhului Sfânt, Duhul Adevărului.
http://sinodultalharesc.xyz/2016/07/02/m-a-r-t-u-r-i-s-i-r-e-a-dezicerea-credinciosilor-de-pretutindeni-de-hotararile-apostate-ale-sinodului-panortodox/

4 gânduri despre „M Ă R T U R I S I R E A  Dezicerea credincioșilor de pretutindeni de hotărârile apostate ale sinodului panortodox

  1. Oricat de traditionalisti sunteti voi, tineti calendarul papistasilor stil nou gregorian in privinta nasterii Domnului nostru Iisus Hristos. Acest fapt singular va arunca in afuriseniile sfintilor parinti. Nu au nici un pacat cei ce tin pe vechi, caci acela e calendarul randuit pentru posturi si sarbatori de sfintele soboare. De nenumarate ori calendarul gregorian a fost dat anatemei inca de la crearea lui de papa Grigorie, in sec. XVI.

    Tot invocati ascultarea ca sa-i jigniti pe cei ce tin pe vechi, dar de cine faceti ascultare? De sinodali ce ei insisi nu mai sunt ortodocsi in gandire si actiune?

    sfantulglicherie.blogspot.com

    Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

    „…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti” (Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

    Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?

    Cu această ocazie, considerăm oportun să amintim că schimbarea stilului din 1923 a fost înfăptuită de odiosul patriarh ecumenic al Constantinopolului, ales nelegitim – Meletie Metaxakis, un aventurier, eretic şi mason, adică anticreştin şi satanist. (Este grăitor faptul că trupul lui Meletie Metaxakis, a acestui lup în piele de oaie, după moarte s-a înnegrit ca tăciunele şi elimina un lichid puturos). Stăpînirea lui nu a fost de durată, însă deosebit de dăunătoare, semănînd dezbinare în Biserică. Introducerea, la insistenţa masonilor, într-un şir de biserici ortodoxe a calendarului nou, a pus începutul unei dezbinări (schisme) între creştinii cu frică de Dumnezeu şi acei creştini care s-au lăsat secularizaţi de duhul lumii acesteia.

    Se ştie bine din mărturiile scrise şi verbale că introducerea stilului nou în România a întîmpinat o opunere hotărîtă din partea poporului binecredincios. Schimbarea calendarului s-a făcut cu forţa. Oamenii erau impuşi cu brutalitate să sărbătorească pe 25 decembrie: jandarmii umblau din casă în casă, urmărind îndeplinirea ordinului. Chiar şi astăzi, unii teologi români susţin că trecerea la stilul nou a fost o greşeală gravă. Chiar şi părintele Cleopa Ilie (cunoscut susţinător şi promotor al calendarului nebisericesc), întrebat fiind de călugării moldoveni de la Noul Neamţ despre problema calendarului, le-a spus: „Ţineţi aşa cum aţi ţinut (adică calendarul iulian, vechi) şi nu schimbaţi nimic”. Mai pe larg privind, schimbarea stilului nu semnifică doar schimbarea calendarului, ci şi schimbarea stilului şi a concepţiilor de viaţă. Acest lucru ni-l demonstrează cu prisosinţă Europa care, încălcînd poruncile lui Dumnezeu şi canoanele Sfintei Biserici, s-a postat pe calea autonimicirii moral-spirituale. Care este idealul Europei azi? Muncă pentru bani şi bani pentru satisfacerea plăcerilor trupeşti. Aceasta-i tot. Şi aici este începutul sfîrşitului.

    Notă: menţionăm că atunci cînd ne referim la Europa, ne referim la civilizaţia occidentală per ansamblu, iar din ea face parte atît SUA şi Japonia, cît şi actuala „Rusie” (atît de îndepărtată ca duh şi interese „naţionale” de Rusia de pînă la revoluţia iudeo-bolşevică din 1917) cu toate ecumenismele şi modernismele sale: globalizare, înregimentare electronică, legislaţie juvenilă, industrie mediatică şi show-biz pervertitor de minţi etc.

    Trebuie să înţelegem că lipsa de discernămînt în problema calendarului este deosebit de periculoasă pentru mîntuirea noastră. Un suflet avem şi trebuie să facem dreapta alegere. Cu cine sîntem – cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cu tot neamul nostru ortodox, care veacuri în şir a ţinut sărbătorile după datina străbună sau cu duşmanii ce luptă împotriva lui Dumnezeu şi sapă la temelia Bisericii noastre pentru a o distruge? Unii susţin că vor să fie în pas cu Europa, cu toată lumea civilizată. Însă cu care Europă? Cu cea care este împotriva lui Hristos? Cu Europa care de mult şi-a călcat în picioare credinţa strămoşească, alungîndu-L pe Hristos de peste tot: din şcoli, din instituţii, din presă, din Constituţie, din viaţă? Cu Europa, pe care Hristos a luminat-o cu lumina adevărului credinţei şi care acum nu mai are nevoie de El: în Italia sînt scoase crucile din şcoli, în Franţa şi în Anglia este interzis portul cruciuliţei la gît, în Germania, copiii, chestionaţi cu ocazia unui sondaj, nu ştiau cine s-a născut de Crăciun. Şi dacă Europa nu mai are nimic în comun cu Hristos, atunci oare nouă ne este în drum cu Europa?

    Acelaşi lucru se întîmplă şi în America: cele zece porunci afişate mai mult de două sute de ani în instituţiile de stat, astăzi sînt lichidate, iar la ordinul lui Bush ilustratele cu felicitările de Crăciun „Merry Christmas!” („Crăciun fericit!”) brusc au fost schimbate cu „Sărbători vesele!”. Chiar şi amintirea despre Hristos îi deranjează.

    Aşa-zisa lume civilizată astăzi, lipsită de adevărata credinţă în Dumnezeu, de morala creştină, înoată într-un ocean de păcate şi perversiuni, sfîrşitul cărora e iadul. Păcate, despre care auzind buneii şi părinţii noştri, roşeau de ruşine. Astăzi însă perversiunilor li se dă undă verde, adoptîndu-se legi cu privire la homosexuali, astfel viciile şi bolile societăţii fiind ridicate la rang de virtuţi, la rang de normalitate.

    Vreţi să sărbătoriţi Crăciunul împreună cu Europă anticreştină şi perversă pentru care această sărbătoare nici nu mai există? Sau să ascultăm de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care erau rugători fierbinţi, postitori, nevoitori ai adevăratei vieţi creştineşti? Ei, fiind luminaţi de harul Duhului Sfînt, au rînduit canoanele şi pravilele Sfintei Biserici, care stau la temelia Bisericii şi nu pot fi nici schimbate, nici revizuite. Acceptînd schimbarea stilului, îi considerăm pe Sfinţii Părinţi mincinoşi. Dacă sîntem creştini, nu putem admite blasfemia acesta. Sau sîntem fii adevăraţi şi credincioşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe, sau fii ai rătăcirii şi pieirii veşnice. În probleme de credinţă, cale de mijloc nu există!

    Creştinul adevărat, care se străduieşte să-şi trăiască viaţa conform poruncilor dumnezeieşti şi canoanelor bisericeşti, înţelege că păcatul este păcat şi nicidecum nu poate fi virtute. La fel este şi în problema stilului: aici nu pot fi dubii – cine schimbă stilul rînduit de soboarele universale ale Bisericii, singur pe sine se dă blestemelor straşnice ale acestor soboare.

    Chiar de la apariţia stilului gregorian (stilul nou), Biserica Ortodoxă l-a negat cu vehemenţă, întărindu-l pe cel ortodox. Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (Tranos) (†1595) a mustrat aspru calendarul gregorian (stilul nou) ca fiind o operă a papalităţii, – ostilă Răsăritului Ortodox – şi vedea acest calendar ca o inovaţie caracteristică unui sistem de inovaţii papale opuse tradiţiei Răsăritului Ortodox, considerîndu-l o armă a politicii papiste de cotropire a Bisericilor ortodoxe.

    Soborul Bisericesc din Constantinopol (1583), convocat de patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, în decretul său trimis tuturor Bisericilor din Răsărit a declarat:

    „Cine nu urmează obiceiurilor Bisericii şi hotărîrii poruncite nouă de cele Şapte Sfinte Soboare Ecumenice cu privire la Sfîntul Paşte şi a sărbătorilor de peste an instituite prin buna lege ce trebuie să o urmăm, dar doreşte să urmeze pascalia gregoriană cu sărbătorile de peste an, acela cu astronomii cei fără de Dumnezeu se opune tuturor hotărîrilor Sfintelor Soboare şi vrea să le schimbe şi să le slăbească – să fie anatema, lepădat de Biserica lui Hristos şi adunarea credincioşilor. Voi, însă, binecredincioşilor creştini ortodocşi, rămîneţi în aceea cum aţi fost învăţaţi, născuţi şi educaţi, – cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti”.

    Iar patriarhul ecumenic Chiril al V-lea în adresarea sa din 1756 aplică tuturor creştinilor care au primit stilul nou blesteme grozave ce vizează atît viaţa vremelnică, cît şi cea veşnică: „Iereu sau mirean, să fie lepădat de Dumnezeu, blestemat şi după moarte să nu putrezească şi să se afle în muncile veşnice… Aceştia să moştenească lepra lui Ghiezie şi sugrumarea lui Iuda, pe pămînt să fie precum Cain, gemînd şi tremurînd şi mînia lui Dumnezeu să fie pe capetele lor şi moştenirea lor să fie cu Iuda-trădătorul şi cu iudeii urîtori de Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu cu sabia să meargă pe urmele lor în toate zilele vieţii lor şi să fie sub toate blestemele Patriarhilor şi Soboarelor, sub veşnica lepădare şi în muncile focului veşnic. Amin. Aşa să fie!”.

    Aceste blesteme nimeni nu le-a anulat.

    Iubiţi fraţi şi surori, să ne ferim de neascultare!

    Bisericile Ortodoxe care se conduc în prezent de calendarul ortodox sînt Patriarhia Moscovei, cea a Serbiei, a Ierusalimului, a Gruziei şi Muntele Athos. Ținerea calendarului bisericesc nu este însă un criteriu în sine, acesta fiind unicul instrument potrivit și binecuvîntat pentru viața și timpul liturgic al Bisericii lui Hristos, însă nu și suficient. Atît timp cît patriarhiile enumerate mai sus sînt părtașe (la nivel de declarații, documente semnate și fapte de slujire) la erezia ecumenistă și serghianistă – ținerea calendarului bisericesc nu este decît un paravan, un ambalaj aparent creștin sub care se ascunde urîciunea ereziei despărțitoare de Duhul Sfînt.

    Apreciază

    • Na poftim! se gasesc
      schismaticii sa comenteze care au devenit fanatici ai calendarului ridicandu-l la rang de dogma si încă ce comentarii lungi si fara de sfarsit .Pai sa răspundem si noi „traditionalistii,,putin despre calendar asa cate putin,mai calendarul nu ne mântuie ,calendarul a fost îndreptat nu este o dogmă sa fie clar
      –––––––––-
      PARINTELE EFREM KATUNAKIOTUL SI INCERCAREA STILISTA. Cum descopera Dumnezeu cuviosilor Sai unde este Biserica si unde lepadarea de har

      Ascultarea si problema calendarului
      Cand a patruns in viata Bisericii noul calendar, atunci intreg Sfantul Munte, pentru pricini legate de traditie, a pastrat folosirea vechiului calendar fara a rupe comuniunea cu Patriarhia Ecumenica din Constantinopol si, prin ea, cu toate Bisericile ortodoxe.

      Unii monahi aghioriti, luandu-si cu de la sine putere numele de „zeloti”, au intrerupt comuniunea duhovniceasca cu Patriarhia si cu restul Sfantului Munte, din pricina schimbarii calendarului. Ei nu luau parte nici la Liturghii, nici la praznice, nici nu pastrau vreo legatura cu ceilalti parinti.

      Katunakia era unul dintre centrele zelotilor. Parintele Efrem tinea de zeloti. Impreuna cu Staretul Iosif, manat de ravna duhovniceasca, a intrat mai intai in gruparea extremista a celor numiti Mateiti. Aceasta grupare, care a starnit intr-o asemenea masura atentia monahismului aghiorit, a luat nastere de la un oarecare Matei, monah critean cu vadite inclinatii anarhice, pe seama carora si-a dobandit o oarecare putere in imprejurarile neoranduielii calendaristice.

      Ducand foarte departe habotnicia legata de schimbarea calendarului si infatisand Biserica drept „cazuta”, si-a plinit toata pofta inimii. A devenit „hiperortodox” si si-a fanatizat adeptii prin felurite predici si manifestari, asa cum se mai intampla si astazi prin stradaniile unor sustinatori ai sai, lucru ce aduce o noua rana in sanurile Bisericii.

      Ca intotdeauna, orice inceput de sminteala naste fanatism si tulburare, din pricina nestiintei, pana ce se descopera dreapta asezare a lucrurilor. Era firesc ca batranii din pustie sa stea pe atunci de partea fanaticilor, intrucat se aflau stapaniti de neliniste si necunoastere, si incercau o mare teama ca nu cumva sa se lepede de credinta lor.

      Atunci, fata de incrancenarea Mateita, a prins cheag blandetea Florinita. Adeptii lui Florin cautau sa se pastreze departe de salbaticia Mateitilor; aveau un aer mai bland, desi erau zeloti. Staretii s-au intors catre aceasta grupare. „Din doua rele, il alegi pe cel mai mic”, isi spuneau, desi nu aflau odihna. Striga inlauntrul constiintei lor Biserica cea vie, care pe nedrept fusese lepadata, si le pricinuia neliniste. Limanul lor era rugaciunea.

      Staretul Iosif s-a intors cu staruinta catre adapostul sau cel statornic, rugaciunea, pentru a dobandi raspuns de Sus. Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi si Ma vei preaslavi (Psalmul 49, 16), lucru pe care cuviosul Staret il cunostea foarte bine din viata sa de nevointa, isi pleca genunchii cu lacrimi, cu durere si adanc de smerenie, rugandu-se fierbinte:

      „Pacatuit-am, faradelege am facut inaintea Ta, lepadand preasfanta Ta voie, si cu dreptate ne-ai trecut cu vederea, ca sa umblam intru neoranduiala si sa ratacim de la lumina adevarului Tau. Nesocotit-am temelia adevarului – Biserica Ta cea neclatinata si statornica, preasfantul Tau Trup, si ne-am pradat judecatilor si cugetelor omenesti. Adu-Ti aminte, Preabunule, de indurarile si milele Tale, ca din veac si pana in veac sunt”.

      A zabovit cu durere si osardie cautand spre adancul milei, iar Cel Atotbun n-a trecut cu vederea smerita sa rugaciune.

      ”In aceasta cerere aprinsa, ne spunea fericitul Staret Iosif, m-a rapit somnul. Atunci m-am pomenit deodata singur pe un colt de stanca ce iesea din mare, nu departe de muntele Athonului, si care se clatina, gata din clipa in clipa sa se scufunde. M-am cutremurat gandindu-ma ca, de vreme ce acesta s-a desprins de intreg si se clatina, peste putin se va cufunda, iar eu voi pieri. Atunci, dintr-o saritura puternica am ajuns pe un loc bine temeluit al muntelui. Intr-adevar, coltisorul stancii pe care ma aflasem a fost inghitit de mare, iar eu am slavit pe Dumnezeu, Care m-a izbavit de la pierzare! Indata am legat visul de lucrul care ma framanta si pentru care Il rugasem pe Domnul, ca sa nu ma lase sa ratacesc in judecatile mele”.

      Si Parintele Efrem, rugandu-se, a auzit glas care ii spunea:

      „Prin Floriniti te-ai lepadat de intreaga Biserica”.

      Dupa ce au aflat liniste prin aceasta descoperire ca Biserica isi prelungeste prezenta ei, a auzit si Staretul Iosif un glas dumnezeiesc spunandu-i ca

      „Biserica este la Patriarhia Ecumenica din Constantinopol”.

      De indata ce, la indemnul Staretului Iosif, s-au intors impreuna cu ceilalti parinti aghioriti in sanul Bisericii si i-au parasit pe zeloti, au cunoscut in chip simtit puterea harului in Tainele pe care le savarseau.

      La Dumnezeiasca Liturghie, Parintele Efrem vedea intotdeauna dumnezeiescul har sfintind cinstitele daruri in Trupul si Sangele lui Hristos. In tot rastimpul cat se alaturase zelotilor, afla dinaintea ochilor ceva ca un acoperamant care il impiedica sa vada deslusit dumnezeiescul har. Acest acoperamant s-a indepartat atunci cand s-a intors in Biserica cea vie. (…)”.

      (din: Monahul Iosif Vatopedinul, “Ne vorbeste parintele Efrem Katunakiotul”, Editurile Cartea Ortodoxa si Egumenita, Galati, 2004)

      Apreciază

  2. „Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului „nou iulian”
    2 iunie 2010Lasă un comentariuGo to comments
    Fragment din lucrarea „O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI BISERICII ORTODOXE”, de Ieromonah Casian

    Şi vă rog pre voi fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac împerecheri şi sminteli împotriva învăţăturii, care voi v-aţi învăţat;
    şi vă feriţide ei. Că unii ca aceia (…) prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti
    (Romani 16, 17-18)
    După primul război mondial (1914-1918), când un duh al liberei cugetări a început să pătrundă în toate sferele vieţii, a apărut o scindare fatală în conglăsuirea ortodocşilor cu privire la respingerea calendarului gregorian. Ororile războiului au dat naştere unei dorinţe mondiale de creare de instituţii culturale, civile, politice şi religioase, care să fie capabile să menţină pacea lumii. Un sentiment febril de optimism umanist a cuprins lumea şi, în aceste condiţii, a înflorit filozofia politico-religioasă secretă a francmasoneriei, găsind oportunităţi vaste de a-şi exercita influenţa asupra întregii societăţi.

    Pe neaşteptate, în viaţa Bisericii Ortodoxe s-a făcut auzit un strigăt pentru ,,sfărâmarea lanţurilor gândirii canonice învechite”. Mai înainte, ţările ortodxe respinseseră în mod constant folosirea calendarului gregorian chiar pentru uzul civil. Însă prefacerile sociale fără precedent ale primului război mondial au schimbat radical toate acestea.

    Bulgaria a fost prima care a cedat în faţa noului calendar. Primul articol al decretului regal numărul XIII, emis de Ferdinand I (1861-1948), regele romano-catolic al Bulgariei, hotăra: ,,Începând cu 1 aprilie 1916, cronologia Bulgariei va urma calendarul gregorian de stil nou. Data de 31 martie 1916 va fi ultima zi socotită potrivit stilului vechi. Ziua următoare va purta data de 14 aprilie 1916, inaugurând începutul noii cronologii a regatului”[1].

    A urmat Rusia – o victorie importantă pentru activităţile masonice din această ţară. La doar câteva zile după ce bolşevicii au pus în scenă revoluţia din octombrie (24-25 octombrie 1917, stil vechi), noul regim comunist, ce şi-a mărturisit deschis ateismul, lua deja în considerare adoptarea noului calendar. Pe 24 ianuarie 1918 (stil vechi), Sovietul Comisarilor Poporului a ratificat Decretul cu privire la introducerea calendarului european apusean în Republica Rusă. Semnat de Vladimir Ilici Ulianov Lenin (1870-1924) şi publicat în ziua următoare, acesta începe cu cuvintele: ,,Dorind să stabilească în Rusia o metodă de calculare a timpului, similară celei folosite de toate popoarele cultivate, Sovietul Comisarilor Poporului hotărăşte prin prezentul decret ca, după luna ianuarie a acestui an, să fie introdus un nou calendar pentru uzul civil” (figura 10).

    Figura 10

    Ca parte integrantă a campaniei lor brutale de distrugere a culturii ortodoxe din Rusia, comuniştii au adoptat calendarul papal ,,cultivat”. >>>

    Acest decret stabilea că ziua ce urma datei de 31 ianuarie 1918 (stil vechi) avea să fie socotită nu 1 februarie (stil vechi), ci 14 februarie (stil nou). Ulterior, alte ţări răsăritene au acceptat curând calendarul gregorian pentru uzul civil: Serbia, pe 18 ianuarie 1919; Grecia, pe 9 martie 1924; şi Egipt, pe 17 septembrie 1928.

    Vânturată de furia modernizării, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, care fusese odinioară în avangarda apărării calendarului bisericesc patristic, şi-a schimbat brusc şi radical poziţia. În 1920, Locum Tenens al scaunului patriarhal, Arhiepiscopul Dorotei al Prussei, a publicat o enciclică fără precedent, adresată ,,Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”[2], care începe cu dezvăluirea surprinzătoare că ,,Biserica noastră consideră că apropierea dintre diferite Biserici creştine şi frăţietatea dintre ele nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele”[3].

    Ca un prim pas spre realizarea acestei ,,frăţietăţi”, enciclica propune ,,acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile”[4]. Urmează încă câteva sugestii practice menite să conducă către o colaborare şi comunicare mai strânsă între diferitele confesiuni ale creştinătăţii. Astfel, Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920 a devenit o fisură în armura unităţii ortodoxe.

    Promulgat unilateral – un lucru neobişnuit prin el însuşi –, acest document era cu totul netradiţional (adică, neortodox) în forma şi conţinutul său. În mod necaracteristic, textul nu conţine nici un citat patristic; în schimb, exprimă admiraţia pentru o instituţie lumească, anume Liga Naţiunilor, şi ţelurile ei, şi încurajează o ,,dragoste” fără rezerve faţă de heterodocşi: o trăsătură a ,,ecumenismului” ortodox contemporan. Recomandările enciclicei de apropiere faţă de ,,preacinstitele Biserici creştine din Apus şi din întreaga lume”[5], considerate în mod tradiţional de ortodocşi ca fiind organizaţii schismatice şi eretice, erau şocante în ignoranţa lor cu privire la principiile canonice fundamentale. De exemplu, să analizăm canoanele apostolice 10, 45 şi respectiv 64:

    Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească”.

    Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”.

    Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească”.

    Cu toate acestea, astăzi, ortodocşii ecumenişti continuă să ţopăie scandalos împreună cu heterodocşii, în numele ,,dragostei” propovăduite de Enciclica din 1920.

    Mai mult, Enciclica din 1920 a semănat primele seminţe ale neo-papismului, ideea eronată potrivit căreia patriarhul Constantinopolului este conducătorul autorizat al Bisericii Ortodoxe, o teorie spinoasă care-i sufocă de decenii pe credincioşi. Cu toate că, într-adevăr, în sânul Ortodoxiei, patriarhul ecumenic este cinstit cu titlul de ,,primul între egali”, această atribuire indică un primat de onoare, nu un primat de autoritate. Creştinii apuseni, găsind acest paradox subtil al ,,egalităţii ierarhice” de neînţeles, stăruie în a înţelege Patriarhia Constantinopolului ca un fel de structură răsăriteană analoagă pontificatului roman.

    Enciclica din 1920 a încuviinţat efectiv această perspectivă. Ea a fost publicată într-o vreme în care Constantinopolul era într-un declin deosebit de grav. Scaunul patriarhal, dezgolit de jurisdicţia sa vastă de mai înainte, de populaţia numeroasă, veniturile substanţiale şi prestigiul internaţional, a rămas doar cu primatul său de onoare tradiţional. Pentru patriarhii acelor vremuri, cu idealurile masonice şi ambiţiile lor mult fluturate, acest lucru nu a fost pur şi simplu de ajuns. Prin urmare, nu este surprinzător că Patriarhia Constantinopolului a început să cultive în mod activ o învăţătură neo-papală, admiţând o supremaţie necunoscută până atunci în sânul lumii ortodoxe.

    Aşa cum remarca pe drept A. Buevsky: ,,Enciclica din 1920 este prima încercare făţişă a scaunului constantinopolitan de a înlocui autoritatea Bisericii Universale cu cea proprie”[6]. De asemenea, în 1920, Biserica Constantinopolului a colaborat în mod oficial cu mişcarea ecumenistă ce se năştea atunci, de inspiraţie masonică, prin participarea la conferinţa preliminară a mişcării ,,Credinţă şi Ordine” de la Geneva[7].

    Infiltrarea francmasoneriei în Biserica Ortodoxă era rezumată de Meletie Metaxakis (1871-1935) (figura 11). El era un adevărat Maestru ,,al masoneriei”, aşa cum va spune cu entuziasm mai târziu un coleg mason, într-o biografie a acestei personalităţi ecleziastice notorii: ,,După iniţierea sa (în 1909), fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul tumultuoasei sale vieţi. Sunt foarte puţini cei care, asemenea fratelui Meletie, îmbrăţişează masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor”[8].

    Figura 11

    <<>>

    Când clerul şi credincioşii au răspuns cu o opoziţie fermă şi prin intermediul ,,Sinodului Karlovsky” (Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora) el a aflat adevărul, Sfântul Tihon a revocat imediat decretul patriarhal. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi-au exprimat poziţia prin trei sinoade convocate în 1923, 1924 şi 1925: ,,Deoarece Biserica Ortodoxă Rusă şi înalt prea sfinţitul patriarh nu acceptă stilul nou, iar înalt prea sfinţiţii patriarhi ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului l-au respins; având în minte de asemenea faptul că patriarhii răsăriteni au formulat anateme în 1583 şi 1756, [noi am hotărât] să nu introducem nici o modificare în actualul sistem bisericesc de măsurare a timpului”[30].

    După moartea marelui apărător al Ortodoxiei, patriarhul Fotie, în 1926, Metaxakis a fost desemnat drept al doilea candidat pentru scaunul vacant al Alexandriei. Potrivit procedurii, primul candidat, Mitropolitul Nicolae al Nubiei trebuia să fie proclamat patriarh; cu toate acestea, în mod inexplicabil, autorităţile egiptene au confirmat în schimb ,,alegerea” lui Metaxakis. Odată înscăunat ca Meletie al II-lea al Alexandriei, el a introdus noul calendar, în ciuda dezaprobării pe care a stârnit-o acţiunea sa[31]. Încă, Metaxakis nu era mulţumit. Grav bolnav, el s-a oferit drept candidat pentru scaunul patriarhal al Ierusalimului, însă a murit curând[32]. Ameninţată cu pierderea ajutorului financiar din partea credincioşilor săi arabo-americani, care au cerut acceptarea reformei calendarului drept condiţie pentru continuarea sprijinului economic, Patriarhia Antiohiei a fost silită să adopte noul calendar în 1948.

    Pretutindeni în lume, reforma calendarului a scindat Biserica Ortodoxă în două tabere: credincioşi de stil vechi, adică cei care au rămas fideli calendarului bisericesc instituit de primul Sinod Ecumenic; şi credincioşi de stil nou, adică cei care au abandonat calendarul patristic tradiţional în favoarea calendarului ,,nou iulian”. Credincioşii de stil vechi din Grecia, România, Rusia, Polonia, Finlanda şi Estonia au devenit rapid victimele unei prigoane feroce din partea credincioşilor de stil nou care, acţionând cu un fanatism care a lăsat o falsă impresie asupra motivaţiilor politice ulterioare din spatele reformei calendarului, şi-au asigurat sprijinul înfocat al autorităţilor statului.

    La mijlocul anilor ’1930, credincioşii de stil vechi din România au suferit o oprimare deosebit de aprigă: bisericile lor au fost demolate, în timp ce clerul şi monahii au fost întemniţaţi şi torturaţi, unii până la moarte[33]. În Grecia, prigoana împotriva mişcării de stil vechi a atins apogeul la începutul anilor ’1950, când orice expresie a tradiţionalismului era batjocorită public şi confruntată cu cele mai aspre pedepse: clericii erau arestaţi, depuşi, tunşi şi bărbieriţi, dezbrăcaţi de veşmintele clericale şi surghiuniţi; obştile monahale erau risipite; bisericile erau confiscate şi unele chiar demolate; iar monahii şi monahiile erau ,,excluşi din monahism” şi exilaţi în mânăstiri ruinate[34].

    Un exemplu cunoscut de persecutare a credincioşilor de stil vechi de către cei de stil nou este cel suferit de monahii de la Mânăstirea Valaam. Situată pe o insulă de pe Lacul Ladoga, Valaamul se află pe graniţa dintre Rusia şi Finlanda şi, în 1918, din pricina vicisitudinilor istoriei, mânăstirea care odinioară era cea mai mare a Bisericii Ortodoxe Ruse s-a aflat brusc în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe a Finlandei. Chiar în această perioadă, duhul inovaţionismului ispitea diabolic Bisericile Ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă a Finlandei i-a căzut pradă în întregime. Confruntându-se cu imposibilitatea de a evita impunerea noului calendar, monahii de la Mânăstirea Valaam s-au mutat pe o altă insulă, pe care au numit-o ,,Noul Valaam”. Această deplasare – peste o mie de monahi au traversat gheaţa înşelătoare a Lacului Ladoga – s-a făcut cu preţul vieţii. În cele din urmă, şi bineînţeles nu fără voia lui Dumnezeu, ei au fost siliţi să părăsească şi acest nou aşezământ, răspândindu-se pretutindeni în lume.

    Prin urmare, această reformă a calendarului aparent neînsemnată şi inofensivă, socotită de mulţi ca un lucru nesemnificativ, de importanţă secundară, un ,,fleac”[35], a confruntat Biserica Ortodoxă cu tulburări, divergenţe şi chiar vărsare de sânge mucenicesc. Bineînţeles, papalitatea, mereu invidioasă pe pretenţia incontestabilă a Bisericii Ortodoxe de a deţine întâietatea duhovnicească în sânul creştinătăţii, a privit cu bucurie cum veşmântul neprihănit al Ortodoxiei era mânjit de reforma calendarului. După câteva secole de strădanii, Biserica Romano-Catolică, a cărei politică ,,forţa face dreptul” ţine locul oricărei temelii ecleziastice sănătoase, a reuşit în cele din urmă (deşi indirect) să supună câteva Biserici Ortodoxe ,,vicarului infailibil al lui Hristos”. Papalitatea a obţinut aceasta amestecând problemele credinţei cu interese politice, economice şi personale şi, bineînţeles, într-un asemenea amestec problemele credinţei sunt întotdeauna pe ultimul loc.

    De pildă, practica Bisericii Latine de a plăti salarii monahilor săi nu numai că încalcă jurământul sărăciei făcut de ei, ci de asemenea îi leagă cu obligaţii financiare care influenţează inevitabil hotărârile lor duhovniceşti. Din nefericire, spre deosebire de Sfintele Sinoade Ecumenice, care i-au unit şi împăcat pe ortodocşi în Hristos, noul duh al modernismului a semănat seminţele vrăjmăşiei şi dezbinării, încercând să submineze credinţa ortodoxă.

    În pofida reformei calendarului, chiar şi astăzi, vechiul calendar este păstrat liturgic pretutindeni în Biserica Ortodoxă atât de unele jurisdicţii ,,oficiale”, cât şi de câteva jurisdicţii tradiţionale, formate în opoziţie faţă de erorile modernismului. Printre Bisericile Ortodoxe care utilizează vechiul calendar se numără Patriarhia Ierusalimului – mama tuturor Bisericilor –, Patriarhia Moscovei (cea mai mare Biserică Ortodoxă ca număr de credincioşi), Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Georgiei, Biserica Ortodoxă de Răsărit a Greciei, Biserica Ortodoxă de Răsărit a României, Biserica Ortodoxă de Răsărit a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Macedoniei, Biserica Ortodoxă a Ucrainei[36], şi acel bastion tradiţional al Ortodoxiei, republica monahală a Muntelui Athos. În plus, unele jurisdicţii de stil nou au, de asemenea, dioceze sau parohii care folosesc vechiul calendar, începând în mod surprinzător cu Patriarhia Ecumenică[37], Biserica Ortodoxă din America (Dioceza de Alaska), Biserica Ortodoxă a Poloniei, Biserica Ortodoxă a Cehiei, Biserica Ortodoxă a Slovaciei.

    În 1968, când Biserica Ortodoxă a Macedoniei a primit autocefalia, s-a făcut o încercare de introducere a noului calendar, însă opoziţia vehementă a credincioşilor a dus la eşecul acesteia. În Biserica Ortodoxă a Bulgariei, reforma calendarului a avut loc pe neaşteptate. În 1967, Sfântul Sinod, în unanimitate, a consacrat câteva şedinţe chestiunii introducerii noului calendar, şedinţe despre care comunitatea bisericească nu a ştiut nimic; presa ecleziastică nu a publicat nici un articol pe această temă. Brusc, pe 21 iulie 1968, a fost emisă o ,,Epistolă către clerul şi toţi fiii Bisericii Ortodoxe a Bulgariei”, specială, cu numărul 5953 şi datată 18 iulie 1968[38]. În această epistolă, reforma calendarului a fost anunţată ca un fapt adoptat prin ,,voinţa comună a clerului şi credincioşilor”, ,,potrivit cu dorinţa comună a poporului credincios”. Calendarul bisericesc pentru anul 1969, publicat de Patriarhia Sofiei, includea ,,instrucţiuni pentru prăznuirea bisericească a zilelor de la sfârşitul lunii decembrie 1968, legate de introducerea noului calendar”. Aici se observă că sărbătorile Mineiului dintre 6 decembrie stil vechi (19 decembrie stil nou) şi 20 decembrie stil vechi (2 ianuarie stil nou) ,,dispar” fără nici o justificare canonică a acestui act. Adică, praznicul Sfântului Nicolae, din 6 decembrie stil vechi, este urmat imediat de Înainteprăznuirea Naşterii Domnului şi praznicul Sfântului Ignatie Teoforul († 106), din 20 decembrie stil nou (figura 13). Astfel, omiţând 13 zile – act nepermis de rânduielile Tipicului bisericesc, postul Naşterii Domnului a fost scurtat cu 13 zile. În întreaga sa istorie, Biserica Ortodoxă nu a cunoscut nicicând o asemenea întrerupere brutală a curgerii liturgice.

    Figura 13

    <<< Când o Biserică Ortodoxă locală adoptă noul calendar, există o ruptură bruscă, artificială şi confuză în viaţa sa liturgică. Pentru Biserica Ortodoxă a Bulgariei, respectarea postului Naşterii Domnului de către credincioşi a fost întreruptă în mod violent în 1968 de introducerea calendarului ,,nou iulian”. Postul a fost redus necanonic cu 13 zile, în timp ce sărbătorile din aceste zile – inclusiv praznice precum Zămislirea Maicii Domnului – au fost eliminate pur şi simplu din comemorarea liturgică în acel an.

    Clerul şi credincioşii au avut de înfruntat introducerea ,,oficială” neprevăzută a noului calendar în viaţa Bisericii Bulgare ca pe un fapt împlinit. În cursul şedinţelor sinodale, unii ierarhi s-au opus afirmând că reforma calendarului nu era recomandată, subliniind că interesele exclusiv bisericeşti şi naţionale cereau ca această chestiune să nu fie săvârşită în pripă, după cum demonstra experienţa macedoneană, şi că Sofia ar fi făcut bine să nu se distanţeze sau să se abată ideologic de la poziţia Moscovei.

    La această obiecţie, patriarhul Chiril a replicat că Biserica Rusă a fost, într-adevăr, consultată şi a fost obţinut consimţământul ei; însă, o asemenea afirmaţie este în cel mai bun caz nesatisfăcătoare, de vreme ce nici până în prezent Patriarhia Moscovei nu a adoptat noul calendar. Un ierarh rus care a fost de acord cu introducerea noului calendar, şi aceasta era doar opinia sa personală, a fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978), a cărui moarte în braţele Papei Ioan Paul I (1912-1978) corespunde cu afirmaţia că el era un romano-catolic în secret.

    Oricum, Mânăstirea Sfântului Acoperământ (cea mai mare mânăstire din Bulgaria), câţiva clerici (însă nu ierarhi), şi o mulţime de credincioşi au rămas fideli vechiului calendar şi, ca urmare, Ortodoxiei. Din pricina obiecţiei lor conştiente faţă de calendarul ,,nou iulian”, arhimandriţii Serafim şi Serghie de la Academia Teologică din Sofia au fost concediaţi din funcţiile lor liturgice şi profesorale. Slujbele ortodoxe de stil vechi publice au fost interzise. Toate acestea au avut ca scop îndepărtarea forţată a oamenilor de Ortodoxia lor şi, în cursul unei generaţii, aruncarea lor în mocirla ateismului.

    Puţinii credincioşi care au rămas fideli sfintei Ortodoxii au fost puşi sub urmărirea ,,serviciilor speciale” şi lipsiţi de orice demnităţi sau privilegii sociale. Deşi numeric vorbind susţinătorii stilului vechi în Ortodoxia lumii îi depăşesc cu mult pe cei ai stilului nou, credincioşii de stil vechi din astfel de ţări de stil nou, precum cei din Grecia, România şi Bulgaria, sunt o minoritate în sânul comunităţilor ortodoxe respective şi, în consecinţă, sunt batjocoriţi, luaţi în râs şi ocărâţi fiindcă nu se supun majorităţii.

    Însă, creştinii ortodocşi tradiţionalişti se mângâie cu faptul că Evanghelia încurajează ,,turma mică”[39]. În timp ce ortodocşii de stil vechi sunt socotiţi ca încălcând şi tulburând rânduiala ecleziastică, în realitate cei care greşesc sunt cei care nu ţin de cont de sfintele canoane şi încalcă şi tulbură rânduiala Bisericii. În zilele noastre, când există cereri frecvente de la cele mai înalte niveluri ale Bisericilor ,,oficiale” pentru o întoarcere la Sfânta Tradiţie, credincioşii ar face bine să cugete cu atenţie asupra a ceea ce înseamnă adevăratul creştinism ortodox şi cine sunt cu adevărat adepţii săi.

    Note:

    [1] Gazeta de Stat (în bulgară), nr. 65 (21 martie 1916).

    [2] Biserica Ortodoxă în mişcarea ecumenistă: documente şi declaraţii 1902-1975, ed. Constantine G. Patelos, Geneva: Consiliul Mondial al Bisericilor, 1978, p. 40.

    [3] Ibid.

    [4] Ibid., p. 41.

    [5] Ibid.

    [6] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1953, p. 30.

    [7] Ibid., p. 31.

    [8] Citat în Episcop Fotie de Triadiţa, Calea către apostazie: articole însemnate despre ecumenism, Etna CA: Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, 1995, p. 19.

    [9] Gazeta Bisericii (în bulgară), nr. 39 & 40, Sofia 1949, p. 1-2.

    [10] Ibid.

    [11] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 24.

    [12] Todor Sabev, Chestiunea calendarului Bisericii [în bulgară], Sofia 1968, p. 34.

    [13] Nota editorilor în engleză: Nu poate fi găsită o dovadă mai bună că Metaxakis nutrise pretenţiile papale ca faptul că unii susţinători contemporani ai calendarului ,,nou iulian” au început să-l numească calendarul ,,meletian”; a se vedea, de exemplu, Nicolas Ossorguine, ,,Opinii despre calendarul liturgic”, trad. şi ed. Michael Donley, Sourozh, nr. 28 (mai 1987), p. 41-52 (A se vedea de asemenea Episcopul Avxentie de Foticeea, ,,Calendarul iulian: ca răspuns la neînţelegerile lui Nicolas Ossorgin”, Orthodox Tradition, vol. XI, nr. 1 [1994], p. 38-42.

    [14] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 28.

    [15] Ibid.

    [16] Citat în Sabev, op. cit., p. 34.

    [17] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 29-30.

    [18] Ibid., p. 30.

    [19] Ibid., p. 29. Nota editorilor în engleză: Nu întâmplător Metaxakis, ca mason de rang înalt, va exprima atât de prompt dorinţa de a distruge săptămâna de 7 zile a creştinismului, fiindcă masoneria a jucat un rol însemnat în două mişcări vehement anti-creştine care ambele au încercat să înlocuiască săptămâna creştină, de 7 zile: Revoluţia Franceză, cu decada (o săptămână de 10 zile) şi Revoluţia Rusă, cu пятидневка (o săptămână de 5 zile). În mod semnificativ, ,,congresul pan-ortodox” a avut loc chiar în timp ce bolşevismul experimenta săptămâna de 5 zile; mai mult, în acea vreme Metaxakis stabilea contacte cu ,,Biserica Vie” din Rusia.

    [20] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 29.

    [21] Ibid., p. 32.

    [22] Citat în Gazeta Bisericii, nr. 41, Sofia 1923, p. 5.

    [23] Ibid.

    [24] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 32.

    [25] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1953, p. 30.

    [26] Nota editorilor în engleză: Astfel, ,,mişcarea noului calendar” se referă mai exact la introducerea acestui hibrid calendaristic, a cărui ineficienţă a ajuns să servească drept un simbol potrivit pentru spiritul general de compromis faţă de valorile lumeşti care a însoţit implementarea noului calendar în Biserica Ortodoxă.

    [27] Gazeta Bisericii, Sofia 1924.

    [28] Episcop [Mitropolit] Chiprian de Oropos şi Fili, ,,Adevăraţii creştini ortodocşi din România”, trad. arhimandrit [arhiepiscop] Hrisostom, The Orthodox Word, vol. 18, nr. 1 (102) (ianuarie-februarie 1982), p. 6-7.

    [29] Potrivit Ştirilor Bisericeşti, nr. 19 & 20, 1928.

    [30] I. Tchaikovski, Manual al Pascaliei, editat de Sfântul Sinod al Bulgariei, Sofia 1936, p. 21; citat în Ştiri Bisericeşti, nr. 15 & 16, 1926.

    [31] Gazeta Bisericii, nr. 13, Sofia 1929.

    [32] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 2, 1950, p. 37.

    [33] Nota editorilor în engleză: Printre aceştia se numără fericitul Pamvo de la Dobru şi 5 mireni care au fost aruncaţi în fântâna Mânăstirii Cucova (Episcop [Mitropolit] Chiprian, op. cit., p. 7-8).

    [34] Nota editorilor în engleză: Ca şi luptătorii români, ortodocşii de stil vechi greci au avut mucenici în rândurile lor; de exemplu, fericita Ecaterina din Mandra şi fericitul Platon din Patras, un preot în vârstă omorât în bătaie de poliţie.

    [35] Arhimandrit Meftodie, ,,Despre reforma calendarului”, Cultura duhovnicească, nr. 9 & 10, 1969, p. 51.

    [36] Nota editorilor în engleză: Actualmente alcătuită din 3 jurisdicţii: una aflată sub Patriarhia Moscovei, una sub ,,Patriarhia Kievului”, şi una care este ,,autocefală”.

    [37] Nota editorilor în engleză: În afară de republica monahală semi-autonomă a Muntelui Athos, este puţin cunoscut faptul că Biserica Constantinopolului a îngăduit de ani de zile unui mic mănunchi din parohiile sale să păstreze vechiul calendar din nostalgie liturgică. Dar mai important, recent, patriarhul Bartolomeu a primit în comuniune cu Biserica sa un grup de ortodocşi de stil vechi, permiţându-le să păstreze vechiul calendar în schimbul recunoaşterii autorităţii sale patriarhale – o politică inovatoare a ,,uniatismului de stil vechi”, ca să spunem aşa (a se vedea Mitropolit Chiprian de Oropos şi Fili, ‘Schismă’ sau ‘îngrădire’ ?: Problema calendarului şi erezia ecumenismului, Etna CA: Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, p. 14-15. În plus, patriarhul Bartolomeu a dobândit această unire rehirotonind doi ierarhi de stil vechi – un act pe care sfintele canoane îl definesc ca blasfemie împotriva Sfântului Duh, având drept consecinţă auto-depunerea imediată a celor implicaţi.

    Apreciază

  3. Pr. Boris Molceanov – Cum sa intelegem calendarul nostru Bisericesc? (III)

    A meritat oare să fie reformat calendarul din pricina defazării în cronologia iuliană? Cel mai hotărât opozant al reformei latine s-a dovedit a fi cronologia lunară ce nu poate fi în nici un fel unitară cu noul calendar. Prin urmare, reformiştii italieni au fost siliţi s-o modifice deopotrivă cu întreaga Pascalie.
    Minunata lucrare a savanţilor alexandrini a fost iremediabil mutilată şi distorsionată. Sistemul lor ingenios de simplu şi de precis a fost înlocuit cu un sistem nou şi împovărător. Armonia dintre anul lunar şi cel solar a fost distrusă pentru totdeauna. Ordinea din calculul fazelor lunare a fost schimbată şi reformiştii au început să calculeze mişcările lunii în mod artificial, prin introducerea unei acceleraţii de o zi plină la 310 ani. Rezultatul a fost următorul: Paştele lor, în unii ani coincide cu Paştele evreiesc – eveniment condamnat şi interzis cu desăvârşire de către Sinodul I Ecumenic!
    Dacă super-încrezuţii în sine făcători ai noului calendar, Aloysius Lilius şi colegii săi ar fi catadicsit să consulte calendarul evreiesc contemporan lor, ei n-ar fi introdus această nefericită perturbaţie lunară.
    Înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian a fost asemănătoare înlocuirii unei magnifice opere de artă cu o buturugă cioplită grosolan.
    Savanţii italieni din secolul al XVI-lea şi-au ridicat cu acest nou calendar un monument ignoranţei şi stupidităţii lor personale.
    Compromisul este oare posibil?
    Reformiştii latini, după cum s-a văzut, schimbând calendarul solar, s-au văzut siliţi să denatureze şi cronologia lunară, iar, împreună cu anul solar, să schimbe întreaga Pascalie.
    Numeroşi creştini ortodocşi, înţelegând totala imposibilitate pentru Sfânta Biserică de a renunţa la calendarul lunar şi la rânduielile canonice privitoare la sărbătorirea Paştelui, cu toate acestea nu înţeleg pe deplin legătura de nezdruncinat a Pascaliei noastre cu calendarul iulian. Aceşti oameni, rău informaţi, vorbesc adesea despre un compromis, chipurile, să lăsăm Pascalia noastră neschimbată, adică să sărbătorim Paştele şi celelalte sărbători legate de acesta, după calendarul iulian, iar celelalte sărbători, în acord cu calendarul gregorian.
    …………………………………………………………………………………………
    Autorii soluţiilor de compromis nu pot evita situaţiile complet inadmisibile în urma încercărilor de a folosi Pascalia canonică în relaţie cu calendarul gregorian. Un exemplu al unei astfel de situaţii s-a întâmplat în 1959. În acel an, Pastele a căzut în data de 20 aprilie. Sfânta Treime – în data de 8 iunie (după calendarul iulian). Opt zile mai târziu, la 16 iunie a început postul Sfinţilor Apostoli care a continuat până în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Dacă ar fi fost folosit calendarul (nou) gregorian, începutul postului ar fi căzut în data de 29 iunie, adică chiar în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, astfel că postul ar fi dispărut cu desăvârşire. Aşa ceva se întâmplă totdeauna atunci când Pastele cade între 20 şi 25 aprilie.
    Sfânta Biserică nu poate sub nici o formă să renunţe la poruncile apostolice. În consecinţă, calendarul (nou) gregorian nu poate fi acceptat chiar şi în condiţii de compromis”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s